Arhive lunare: April 2013

Cuvintele licenţioase în literatură

Odată cu liberalizarea societăţii, a apărut în literatură tendinţa de a folosi şi cuvintele licenţioase acolo unde este nevoie de ele, trecând peste tabuuri, ruşinări de mironosiţă sau indignările de moment ale apărătorilor pentru o limbă literară curată.

Ajuns în situaţia de a avea nevoie de astfel de cuvinte, adică aflat la ananghie, scriitorul are doar două posibilităţi. Acolo unde e nevoie de un cuvânt buruienos, să-l trântească direct pe hârtie, aşa cum e folosit el (poate chiar prea des) în româna populară.Cealaltă posibilitate obligă scriitorul să facă un efort de imaginaţie şi să găsească un alt cuvânt, care, potrivit contextului şi încărcat de semnificaţii noi, sugerează exact cuvântul neaoş pe care nu numai că-l înlocuieşte, dar poate stârni în cititor emoţii şi sentimente mai adânci decât orice exprimare directă. Eu am ales această cale de a mă exprima, considerând că felul acesta de a face literatură este mai potrivit cu felul meu de a fi şi de a scrie. Iată şi câteva exemple luate din romanul Pui de ţigan.

Când Ionică se pregătea să facă dragoste cu Tiţa în şura plină cu fân, apare exprimarea:

A pornit apoi să mă mângâie pe piept, apoi mâna ei a început să coboare în jos, tot mai jos. Cu mişcări sigure, mi-a descheiat fermoarul de la pantalonii scurţi, apoi s-a strecurat în cuibul unde ienicerul, pregătit deja de luptă, aştepta doar să pornească la atac. I-am dat rochiţa în sus, că nici nu mai era prea mult ce să dau și, când i-am văzut gutuia, mi-a venit aşa, dintr-odată, să strig:

Buhuhu la luna șuie,
Pe gutuie să mi-l suie,
Ori de-o fi pe rodie:
Buhuhu la Zodie;

Are cineva cel mai mic dubiu despre rolul pe care-l joacă cuvântul ienicer sau gutuie în acest context? Şi oare numai mie mi se pare că exprimarea asta e mai subtilă şi mai plină de semnificaţii si sugestii decât orice altă exprimare fără… perdea?

Ceva mai departe, acelaşi Ionică, ajuns cu frumoasa Irina pe o dormeză în pivniţă, după ce au depozitat pentru iarnă câţiva saci cu cartofi, descrie astfel ceea ce urmează:

“Când mâinile ei fierbinţi m-au eliberat din strânsoarea hainelor, l-am împins pe Hannibal, care se afla deja în poziţie avangardistă, înainte… Am dat-o apoi pe spate și i-am mângâiat perniţa moale, peste chiloţeii de mătase cu margini dantelate… Așa a ajuns Hannibal ante portas. La un moment dat, văzând probabil că mă moşmonesc prea mult, a început chiar să mă ajute, cabrându-şi trupul până ce Hannibal a pătruns chiar în inima Romei!”

Sugestiile acestui fragment de text sunt multiple, ducându-ne prin analogie cu gândul la Hannibal, cel care a stârnit strigătul de groază al romanilor: “Hanibal ante portas”, adică Hannibal se află la porţile Romei, dar şi la termenul din medicină care foloseşte expresia Ejaculare ante portas.

Şi acum, un ultim exemplu, poate cel mai reuşit dintre toate, redat în întregime, ca să poată şi cel mai sceptic cititor să se convingă de efectul indus de acest fel de a scrie:

După lupta de la Stănileşti, din 1711, unde armatele ţarului Petru I şi ale lui Dimitrie Cantemir au fost bătute măr şi încercuite de turci, atât Petru, cât şi Cantemir, riscau să cadă prinşi. Atunci a intervenit ţarina Elisabeta, care venise şi ea la război! Împărţind şase care cu bani, obţine de la turci liberă trecere pentru soţul ei. Iar Cantemir, ca să nu-i întindă turcii pielea pe băţ, îşi găseşte ascunziş – în frunziş – sub fustele cele largi ale ţarinei, reuşind astfel să iasă şi el, cu fruntea sus, din încercuire!

— Dimitraş, mare poznaş! a spus Dani atunci, pe care, cu tot frigul nopţii ce se lăsase, îl cam încălzise sfârşitul povestirii.

— Dani, nu cred că ştii, dar lupta de la Stănileşti s-a terminat pe 22 iulie 1711, când în Moldova bântuia o secetă cumplită. Asta însemna şi călduri amarnice! Ei, ia imaginează-ţi câteva ore, îmbrăcat ca de război, sub fustele atârnând până la pământ ale unei femei, pe o căldură îngrozitoare! Şi aş vrea să mai adaug că pe vremea aia, la ruşi, nici chiar ţarinele nu obişnuiau să-şi spele bidineaua!

Iată doar câteva exemple prin care cred că am reuşit să omor două muşte dintr-o singură lovitură de plici: să evit cuvintele bolovănoase şi să confer textului totodată mai multă… forţă de penetraţie!

O poză prăfuită

Ieri am primit un mail de la sora mea, care vegheaza cu ochi atent ca ieşirile mele în spaţiul virtual să nu fie nelalocul lor. Mi-a comunicat că totul i s-a părut în ordine, doar poza mea de pe Facebook, cu cravată, imi dă o notă prăfuită şi cu asta am să sperii eventualii vizitatori.

Dacă o sa am vizitatori aşa de sperioşi, atunci poate că nici nu-i rău să-i sperii chiar de la început. Aşa o sa rămână numai curajoşii! Însă poza asta e o poză verificată! Ea mi-a adus până acum două joburi! E singura poză profesională pe care o am! Ar fi costat destul, dacă nu aş fi fost la Karlsruhe la un târg de joburi, prin toamna lui 2011. Acolo au fost prezenţi şi o echipă de fotografi profesionişti, care au făcut gratuit fotografii amatorilor! Şi au fost destui, pentru că am stat şi la coadă pentru asta!

Dar nu mi-a părut rău, am fost pudrat, ca să nu-mi strălucească nasul, mi s-a aranjat cravata, a trebuit să-mi pieptăn vârtejul din creştet, care se ridicase în sus ca un periscop. Apoi mi s-a învărtit capul cu 5 grade într-o parte, până fotograful a obţinut unghiul cel mai fotogenic. Cu zâmbetul a fost cel mai greu. O poză de aplicaţii trebuie să fie zâmbăreaţă, chiar dacă mie numai de asta nu-mi ardea atunci. Dar poza trebuia să sugereze optimism. Şi m-am chinuit să zâmbesc, până ce fotograful şi-o fi pierdut răbdarea şi a apăsat pe declanşator!

Fiind deci o poză profesională şi verificată deja de două ori, am zis că va merge şi pe Facebook. Dar se pare că nu merge. Şi fiindcă praful se duce cel mai bine cu ceva umed, am altă poză care probabil că nu-i va mai speria pe sperioşi. E o poză făcută pe 3 octombrie 2011 la Oradea, la Oktoberfest. Nu e chiar ca la München, dar după ce bei o halbă, s-ar putea să ţi se pară c-ai fi!

Oktoberfest Oradea

Logică şi psihologie în romanul “Cei 7 Beduini”, dar şi în viaţa de toate zilele

Cine va avea răbdarea sau, sper eu, plăcerea de a citi acest roman, va constata că atât logica, cât şi psihologia joacă un rol important în economia romanului. Cu ajutorul raţionamentelor, dar şi al darului îndelung exersat de a cunoaşte oamenii, Profesorul reuşeşte să-şi câştige respectul şi dragostea micului grup al Beduinilor, conducându-i cu o mână sigură acolo unde şi-au propus să ajungă.

În general, o lucrare beletristica este privită şi apreciată doar din punct de vedere literaro-estetic, dar structura ei internă, logica în construcţia subiectului, sunt de cele mai multe ori neglijate. Ori, ca şi în viaţă, ca să nu te bată vântul în toate părţile, şi într-un roman trebuie să construieşti logic personaje, situaţii, evoluţii, tot aşa cum îţi organizezi viaţa în spaţiul real. Citește articolul

Daţi o şansă Albinelor

Daţi o şansă Albinelor!

De curând am citit pe Facebook pe pagina lui Cristian Bulumac un apel pentru salvarea albinelor şi vă spun că m-am bucurat de două ori! Odată pentru că mai sunt români pe care-i mai interesează şi altceva decât cum să facă bani fără efort şi încă odată pentru că este vorba de albine! Păăcat doar că s-a ajuns până acolo încât să vorbim de salvarea lor de la dispariţie!
Eu am început să iubesc albinele de foarte multă vreme. Mai întâi, am citit despre viaţa lor, am avut stupi pe vremea când trăiam în România, am plantat zeci de salcâmi în jurul stupinei mele, salcâmi care acum au ajuns copaci înalţi. Şi mai ales, am comparat mereu societatea albinelor cu societatea omenească, constatând fără uimire că albinele sunt în multe privinţe superioare nouă. De ce? Pentru că albinele nu cunosc egoismul atât de specific oamenilor, nu sunt lacome şi sunt deosebit de harnice. Citește articolul

“Like” şi “Follow” pentru Editura Virtuală

După ce am terminat de scris cele două romane ce vor apărea săptămâna asta şi în Romania ca e-Book (Pe Amazon au apărut deja), am căutat o Editura care să le publice. Am scris la mai multe, dar în curând am înţeles că editurile au alte priorităţi decât aceea de a publica necunoscuţi. Eu credeam că contează ce şi cum scrii, dar asta poate că a fost odată!

Din întâmplare, am dat peste Editura Virtuală, unde am scris ce mă doare. Am primit rapid răspuns, am trimis fragmente pentru evaluare şi după accept, am pornit colaborarea. Nu vreau să ascund că pentru asta am plătit, dar a meritat, pentru că am avut parte de editare profesionala (mi-au fost citite romanele cu lupa şi acolo unde frazele sunau fals, sau erau greşeli logice, sau de cronologie, au fost propuse variante la textul original. Nu mai vorbesc de greşelile de ortografie sau de punctuaţie). Apoi, textele au fost tehnoredactate, aşezate în pagină, fotografiile au fost şi ele prelucrate. A urmat design-ul coperţilor, obţinerea numerelor ISBN şi încă multe alte activităţi pe care eu doar le bănuiesc.

Am fost de-a lungul acestei colaborări impresionat de profesionalismul cu care Editura Virtuală şi-a îndeplinit partea de activitate ce-i revenea şi doresc şi pe această cale să-i mulţumesc editorului meu, Mugur Cornilă, dar şi întregului colectiv de la Editura Virtuală pentru felul în care au înţeles să-şi facă meseria. Am scris aceste rânduri nu ca să fac publicitate editurii, pentru că au mai mult de lucru decât pot realiza, dar mi-am făcut un obicei să laud orice activitate din România care se ridică la standardele de eficienţă occidentală. Şi m-am gândit că poate mai sunt necunoscuţi ca mine, care au lucrări de publicat şi nu ştiu la ce uşă să bată.