Profesorul şi Mutu sunt personaje din romanul meu “Cei şapte beduini”.
Ieri m-a sunat Profesorul din California. E deja pensionar, dar tot se mai ţine de şotii. Ştiam mai demult că imediat după ce a ajuns în America a predat cursuri de psihologie la mai multe universităţi de prestigiu din Statele Unite. Ajunsese milionar, dar asta nu aflasem de la el. Aşa că am profitat de ocazie ca să-l întreb cum a făcut avere în State.
- Mutulică dragă, după anul 1995 am predat un curs despre psihologia economiei de piaţă şi ajunsesem încă de pe vremea aia la concluzia că economia mondială, ajunsă în faza finală, o să fie scuturată de crize tot mai dese, până când o să ajungem să nu mai ieşim din ele. Aveam eu semnele mele, dar şi citisem mult despre sistemul financiar mondial, despre inflaţie, despre faptul ca banii de hârtie nu au acoperire în aur, bunuri şi servicii, despre lipsa locurilor de muncă…în fine, mă informasem temeinic, dar mirosisem şi nişte factori subiectivi, care mie îmi spuneau că o să se ajungă aici în curând.
Predam cursul ăsta la o universitate renumită, unde taxele erau aşa de mari, încât studenţii mei erau cam toţi copii de bani gata. Ei veneau cu Ferrari şi Porsche la cursuri, iar eu cu…Bombardierul (Tramvai fabricat de firma Bombardier!). Erau însă cu toţii copii foarte deştepţi, fiindcă universitatea îi selecta cu nişte examene de-i omora. Bineînţeles că şi profesorii erau dintre cei mai buni, aşa că cine ajungea acolo să ţină cursuri, avea nu numai un salar de nu putea să-l care acasă, ci şi un statut atât de înalt, încât era mai tot timpul curtat de televiziuni şi de reviste prestigioase, care-l invitau la talk-show-uri sau îi cerşeau măcar un interviu!
Ei, şi la un astfel de talk-show, prin 1998, unde erau invitaţi mari analişti economici, care vedeau noul secol ca un paradis financiar, cu creşteri economice nemaivăzute, cu prosperitate şi locuri de muncă mai multe decât populaţia Americii, m-am trezit şi eu să-mi spun părerea, despre crizele ce ne aşteaptă, despre căderile economice bruşte, despre inflaţie, şomaj, crash bursier, etc.
Au râs cu toţii de mine, dar asta mi-a adus o popularitate atât de mare, încât am realizat o emisiune TV pe teme economice pe care am dus-o în spate mai bine de zecei ani! Acolo mi-am prezentat teoriile cu argumente, iar la urmă aveam o linie directă unde telespectatorii îmi puneau întrebări. Le răspundeam atunci cum poţi lupta eficient contra crizelor, i-am învăţat şi dăscălit ca pe copiii de grădiniţă. Dar deşi mulţi m-au ascultat, puţini au făcut ce i-am sfătuit. Şi primul dintre ei am fost chiar eu!
La un moment dat, am afirmat că în vremurile de criză trebuie să faci altceva decât fac ceilalţi, de exemplu, când alţii cheltuiesc, tu trebuie să economiseşti, când alţii cumpără, tu trebuie să vinzi, când toţi vând, tu trebuie să cumperi, şi alte lucruri serioase, dar care distrau telespectatorii la nebunie. I-am sfătuit să se ferească de acţiuni din domeniul auto iar cei care au acţiuni la bănci să le vândă neîntârziat, dar mai ales sa scape de acţiunile firmelor din domeniul informaticii, fiindcă aceste acţiuni sunt mult supraevaluate. Şi fiindcă crizele aduc cu ele stres, nervozitate, teamă, frustrare, nesiguranţă, ce face omul aflat într-o asemenea situaţie? Începe să mănânce fără măsură! Deci, cum simţiţi că vine criza, le-am spus, fără nici o întârziere, cumpăraţi de toţi banii de care dispuneţi acţiuni la McDonald!
Imediat după criza din 2003, când Dow Jons a căzut de la peste 10.000 de puncte la vreo 7200, şi-au adus toţi aminte de mine şi m-au ridicat în slăvi mai mult decât meritam. Dar un student de-al meu, fiul unui mare magnat financiar, m-a pus în cea mai dificila situaţie pe care am trăit-o vreodată în cariera mea de profesor! S-a ridicat în picioare şi a spus:
Domnule Profesor, dumneavoastră suneti printre cei 10 oameni din America care au prevăzut criza actuală, aţi dat sfaturi excelente posesorilor de acţiuni din diferite branşe să vândă sau să cumpere, aţi spus, bazat pe argumente psihologice, că în timpul crizelor, oamenii mănâncă mai mult. Eu v-am studiat toate interviurile, toate înregistrările emisiunilor dumneavoastră, toate cărţile pe care le-aţi publicat şi am rămas uimit că toate, dar absolut toate previziunile dumneavoastră s-au îndeplinit întocmai. Deci, dacă aţi fi fost convins de teoriile dumneavoastră, ar fi trebuit să vindeţi când alţii cumpărau, sa cumpăraţi când alţii vindeau iar înainte de orice criză, ar fi trebuit să vă băgaţi toţi banii în acţiuni la McDonald! Acum, suntem într-o criza pe care dumneavoastră aţi prezis-o. Aveţi cumva măcar o acţiune la McDonald?
Mutulică, am crezut că se prăbuşeşte universitatea peste mine! Ştii, puşlamaua aia mă ghicise! Eu fusesem absolut convins că previziunile mele se vor adeveri, dar nu făcusem nimic să profit de cunoştinţele mele! Eram deci în ochii lor ori un palavragiu, ori un naiv care nu ştie pe ce lume trăieşte! Am fost atunci prima data în viaţă salvat de…soneria care anunţa sfârşitul cursului!
În noaptea următoare n-am lipit geană de geană! Am socotit, am făcut planuri, mi-am făcut…coraj! Trebuia să trec la acţiune! A doua zi mi-am pus casa în vânzare, am strâns toate economiile grămadă, am împrumutat de la bancă atâţia bani câţi mi-au putut da şi apoi…i-am investit pe toţi în acţiuni la McDonald!!! Cu ceva mai putin de 20 de dolari bucata!
- Cum te-a lăsat inima, Profesore, să vinzi casa aia de care erai aşa de bucuros când ai cumpărat-o?
- Mutulică, sigur că mi-a părut rău, dar acum nu-mi mai pare! Fiindcă în 2003, la prima criză, toată lumea avea bani şi voia să scape de ei, investind. Iar eu mi-am vândut casa cu câştig! Apoi, în octombrie 2009, când a venit o nouă criză, de a ajuns Down Jons la 6550 de puncte, foarte mulţi au fost obligaţi să vândă, aşa că eu am profitat, cumpărându-mi casa înapoi cu un sfert din suma cu care o vândusem. Dar stai să-ţi povestesc mai departe…
Nu-ţi dai seama cât am aşteptat apoi să dau iar ochii cu puşlamaua mea! Mi s-a părut săptămâna aia lungă cât un an! Ei, şi când am ajuns iar faţă-n faţă, i-am mulţumit că mi-a deschis ochii, apoi le-am arătat studenţilor o copie a depozitului meu de la bancă, plin ochi cu acţiuni la McDonald! Atunci toţi au început să fluiere şi să tropăie! Âsta era felul lor de a aplauda! Astfel m-am reabilitat în ochii lor şi mi-am recăpătat încrederea…în mine!
Apoi am plătit la bancă creditul şi dobânzile şi dacă rămânea ceva pe cont, transformam totul în acţiuni la McDonald! Devenise ca o obsesie, unii spuneau deja că-mi lipseşte o doagă. Aveam să vând, le-am spus, când acţiunile de la McDonald or să treacă pragul de 100 de dolari! Asta a fost dovada ca eram scrântit de-a binelea! Acţiunile se prăbuşeau, multe ajungeau de la sute de dolari să valoreze câţiva cenţi, Medtronic, Nokia, EMC, şi câte şi mai câte ajunseseră de râsul curcilor,iar eu prevedeam lui McDonald o creştere continuă, de 500%, doar bazat pe simţul meu psihologic! Dar, în anul 2011, cu două zile înainte de Crăciun s-a împlinit şi previziunea asta şi am vândut toate acţiunile, câştigând în 8 ani o sumă de 5 ori mai mare! Aşa am ajuns milionar!
Deci, Mutulică dragă, ca să faci avere în America, logica, psihologia şi gândirea sănătoasă sunt condiţii necesare, dar nu şi suficiente! Mai trebuie din când în când şi câte-un şut în fund!