Arhive lunare: May 2013

Free Gigi! Da, dar doar peste trei ani!

Cand am auzit ca Gigi a fost condamnat, m-am bucurat din tot sufletul. Dar nu cu sentimentul ” Sa moara si capra vecinului”, pentru ca eu nu am nimic cu Gigi, afara de faptul ca-l compatimesc. Dar nu pentru ca sta la puscarie, zic eu pe meritate, ci pentru ca, lipsindu-i cultura, a inceput sa creada ca banii sant totul in viata si lui ii este permis orice.

Bucuria mea n-a fost deci dedicata “bietului Jiji, salvatorul natiunii, binefacatorul sinistratilor si ctitorul de biserici”, (dar nu cu banii lui, ci cu bani furati tot de la noi). Bucuria mea a fost aceeasi cand a fost condamnat Nastase si va fi tot asa de mare, cand voi auzi ca Ponta Victoras a fost condamnat la un an inchisoare pentru hotia cu plagiatul.

Asta inseamna, mi-am zis eu bucuros, ca justitia romaneasca incepe sa aplice legea cu mai multa hotarare. E desigur doar un inceput, mai trebuie inca sa exerseze. S-o faca cat mai repede, pentru ca sant cobai destui, care stau coada la usa procurorilor, nevenindu-le sa creada ca lor, intangibililor, alesilor neamului, politicieni si acoliti de-ai lor,  cei ce se credeau mai presus de orice lege, li se poate intampla o asemenea nenorocire si rusine: sa stea la parnaie cu delicventii de drept comun, care au furat o gaina, ori s-au imbatat si au facut scandal, ori au injurat un politist care a vrut sa le vada buletinul.

La puscarie cu toti cei care incalca legea, fara exceptie! Si asa justitia romaneasca e prea clementa! Cum sa dai 3 ani de puscarie cu…suspendare? Mai bine sa-i dai un an atunci, fara suspendare! Si daca unul, precum Becali, are deja doua condamnari, una de 3 si alta de 2, de ce sa-i dai doar trei ani? Hai sa nu fie 5, dar puteau sa-i dea 4 macar. Asa zic eu ca era drept.

De curand a aparut pe Facebook o pagina Free Gigi, unde unii incearca sa faca valuri in favoarea eliberarii lui Gigi din puscarie. Adica cum? A fost condamnat definitiv si ei cer eliberarea lui? Si pe ce motiv? Ca e milos, a facut fapte bune, a ajutat odata o babuta sa treaca strada, etc. Eu le recomad sa mearga la biserica si sa dea acatiste, fiindca doar acolo se pot intampla minuni, Intr-un stat de drept, este necesar ca cei care incalca legea sa plateasca.

Iar celor care cer Free Gigi (nici nu stiu daca chiar total dezinteresat!) le-as recomanda sa astepte rezolvarea cazului valiza, unde desigur ca ciobanasul nostru ar mai putea capata o condamnare, care sa-i rotunjeasca numarul anilor de puscarie la si mai multi.

Deci, cu trei condamnari la activ, marele deputat, om cucernic si cu credinta mare in Dumnezeu, ar avea nevoie de de trei ori Free Gigi! In numele tatalui, al fiului si al sfantului Duh!

Cel mai maaaaaare actor al tuturor timpurilor! Chaplin

Când sânt trist sau fără vlagă şi nu am chef de nimic, intru pe youtube şi aleg un filmuleţ de-al lui Charlie Chaplin. După numai două minute sânt alt om. Haideţi deci în două minute să devenim alti oameni: mai veseli, mai buni, mai îngăduitori. Şi să nu spun o vorbă mare, chiar mai deştepţi. Condiţia este să nu râdem ca proasta-n târg, cu gura până la urechi, ci să mai gândim niţel la ceea ce vedem. Adică, exprimat la nivel academic, să medităm.

Într-o seară, micuţul vagabond, pregătindu-se să fumeze o havană în culcuşul lui, aflat într-o curticică sub un gard, vede un poliţist că-l privea cu atenţie de pe stradă. Probabil că poliţistul i-a ordonat chiar să vină la el, dar filmul fiind mut, n-am putut remarca tonul cu care acest police-man, apărător vajnic al ordinii publice s-a exprimat: foarte probabil, arogant şi poruncitor. Charlie însă nu se mişcă de la locul lui, ceea ce-l face pe poliţist să vină mai aproape, pe partea de dinafară a gardului. Ca orice poliţist când vede un vagabond, şi acesta se umflă în pene, dându-şi importanţă. Vâzând că nu i se dă atenţia cuvenită, poliţistul dă cu bocancul spre Charlie, dislocând o scândură şi producând astfel o gaură în gard.

Constatând că cu derbedeul n-o scoate la capăt, poliţistul merge la portiţă şi intră-n curte, dar acesta se rostogoleşte prin gaura din gard pe trotuar. Când poliţistul iese în stradă, Chaplin se rostogoleşte înapoi în curte. Înfuriat, poliţistul bagă piciorul prin gard şi încearcă să-l lovească pe Charlie, care-i prinde piciorul cu ambele braţe.

Şi acum, urmează o secvenţă genială. Chaplin nu-l muşcă de fluierul piciorului, ci-i dezleagă…şiretul de la gheată! Trebuie aici să ne oprim şi să ne aducem aminte de disciplina cazonă. Pe noi, la şcoala de ofiţeri Radna, ne controla sublocotenentul nostru dacă eram încheiaţi la gaica de la veston şi dacă aveam bocancii daţi cu cremă. Asta era tot ce-l interesa!

Nu râdeţi, fiindcă disciplina în armată era folosită ca să-ţi anuleze personalitatea, să te uniformizeze, să te facă una cu plutonul, să execuţi fără crâcnire orice comandă de la superiori şi să-ţi extirpeze orice urmă de gândire proprie.

Tot aşa trebuie să fie şi la toate poliţiile din lume, pentru că de asta nu numai românii, dar şi americanii, francezii, germanii, au porecle puţin elogioase la adresa poliţiştilor, unde disciplina, adânc înrădăcinată în creieraşe are prioritate absolută.

Tot aşa păţeşte şi poliţistul lui Chaplin. Descheiat la o gheată, intră în panică şi opreşte orice acţiune, până nu-şi leagă şireturile, conform regulamentului. În acest timp însă, Chaplin îi dezleagă celălalt şiret. E abil şi isteţ vagabondul!

Un om inteligent se lasă de obicei păcălit o singură dată! Ei, inteligenţa acestui poliţist este atât de redusă, încât Chaplin îl păcăleşte de vreo 7 ori, mereu cu acelaşi tertip. E o descoperire reconfortantă, ca să constaţi că şi poliţiştii altora suferă de prostie. Ne simţim din acest punct de vedere integraţi nu numai în UE sau Schengen, ci putem concura cu succes cu toate ţările dezvoltate din lume!

Şi florile au nevoie de dragoste (II)

IMAG0571CU 9 zile în urmă am postat pe blog un articolaş intitulat “Şi florile au nevoie de dragoste”

http://editura-virtuala.ro/calinkasper/162/

în care spuneam povestea unei plante de pe holul pensiunii unde locuiesc şi pe care am salvat-o de la pieire. Acum am grija de ea ca de ochii din cap. Am taiat lujerii uscaţi din jurul ei, ii dau apă cu masură ca să n-o înec şi mă uit la ea cu drag când o văd cum creşte.

Nu m-am întrebat până acum chiar de loc dacă face flori frumoase sau dacă nu cumva este vreo buruiană crescută de capul ei într-un ghiveci abandonat. Mie mi s-a părut că avea nevoie de ajutor, de îngrijire şi de dragoste şi atunci mi-am zis: de ce nu? Hai să-i dau un pic de apă, dacă alţii trec pe lângă ea fără să le pese.

Acum 2 zile am zărit la fereastra unei cunoştinţe aceeaşi plantă şi atunci am întrebat ce fel de flori face. “Cum, tu nu ştii ce plantă e asta?” Mi-a spus cu reproş persoana, ca şi cum eu aş fi fost botanist de meserie. “Totuşi, nu se poate să n-o ştii, doar că nu ştii c-o ştii. Ia apleacă-te şi miroase-o”

Am băgat nasul printre ferunzuliţele verzi, am închis ochii şi am inspirat adânc! Şi atunci am avut o tresărire! Am simtit miros de agheazmă! Ieri, ajungând din nou la pensiune, am adulmecat lujerul plantei mele şi am simtit din nou acelaşi miros. De busuioc! Cum în viaţa noastră nimic nu este întâmplător şi totul are o semnificaţie, am interpretat şi eu semnul acesta aşa cum mi-a convenit, adică cât mai favorabil! Doamne-ajută!

Ecologia ca mod de viaţă

Ionică, eroul principal din romanul meu “Pui de ţigan” are o copilărie departe de a putea fi numită fericită: rămas de la 9 ani orfan de mamă, persecutat de copii de vârsta lui pentru că era ţigan dar şi pentru că era şchiop, nedreptăţit de învăţătorul lui, avea toate şansele să se înrăiască, să devină asocial şi apoi delicvent. Acest lucru nu se întâmplă pentru că băiatul e inteligent, crede în Dumnezeu, citeşte tot ce-i cade în mâîni, ajungând din fragedă pruncie să-şi formeze un set de valori care-l vor calauzi în viaţă şi pe care le va respecta cu sfinţenie.

Singur fiind şi fără prieteni, se apropie de animalele din gospodăria lor, ajungând nu numai să le înţeleagă necesităţile, ci şi să comunice cu ele. Ajunge astfel ca iapa lor să-l înveţe…călăria, porumbeii vin în zbor şi i se aşează pe umeri, purceii ajung să meargă în coloană, unul cu râtul în codiţa celuilalt atunci când el le-o cere, sau poate să infuenţeze comportamentul câinilor, transmiţându-le prin puterea gândului comenzile.

Descoperind lumea albinelor, Ionică ajunge să le studieze viaţa, rămânând impresionat de modul lor de organizare, pe care-l compară constant cu societatea omenească. În acest fel ajunge să constate multele deficienţe ale societăţii omeneşti, caracterizată de lăcomie, egoism şi necinste.

Formându-se ca om în acest fel, iubind nu numai animalele ci toată creaţia dumnezeiască, era firesc ca el să observe că societatea omenească ticăloşită merge pe o cale greşită, distrugând şi mutilând tot ce-i iese în cale. Aceste gânduri ale lui, pe masură ce se maturizează şi ajunge bărbat, se transformă în convingeri. Apoi de la convingeri, Ioncă trece la acţiune.

Ajuns în Austria mana dreaptă a unui fermier, Ion Ciolan se identifică tot mai mult cu curentul ecologist, influenţat puternic de personalitatea lui Viktor Schauberger, dar şi de unele experienţe dureroase, precum infestarea stupilor lui cu pesticide, observând cum otrava aceasta a produs moartea lenta a albinelor.

Ionică ar fi vrut sa vorbească cu Hermann, proprietarul fermei unde muncea el, în vedrea convertirii fermei lor de vaci pentru a produce lapte şi carne ecologică, dar Hermann a refuzat constant dialogul. Neavând deci sorţi de izbândă cu Hermann, Ionică nu se lasă, el întocmeşte mai departe planuri privind ferma lui ecologică, întocmeşte un plan de afaceri, adună date despre posibilităţile de desfacere, se documentază asupra costurilor şi beneficiilor.

Lovit de boală, Hermann ajunge să-şi schimbe felul de a gândi referitor la agricultura ecologică, găsind în Ionică nu numai un partener de discuţii pregătit şi documentat pe această temă, dar şi unul gata de a trece la acţiune.

După dispariţia lui Hermann Ionică va ajunge să transforme ferma lui Hermann într-o fermă ecologică, pe care o va modela după planurile făcute de el într-o vreme când, având mâinile legate, nu putea să facă altceva decât să viseze.

Ecologia în concepţia erolui nu este numai agricultura fără chimicale şi zootehnia fără medicamente, ci şi un mod de apropiere de Dumnezeu, a cărui operă oamenii inconştienţi nu numai că nu o văd, dar o şi distrug, uneori cu bună ştiinţă. Este deci o cale de a opri dezastrul, de a întoarce omenirea de pe drumul greşit pe care merge şi pe care ea îl apreciază cu o mândrie prostească, progres şi civilizaţie.

Totodată ecologia, aşa cum o înţelege Ionică, este o cale de a trăi în armonie cu natura, cu vieţuitoarele şi nu în ultimul rând cu…oamenii. O concepţie care, crede el, este calea care duce la fericire.

PS: Ecologia este un concept în care armonia naturii trebuie să se reflecte în sufletul omului astfel încât nicio acţiune de-a lui să nu distrugă această armonie. Asta nu presupune de loc să nu fii bătăios, sa nu te indignezi, să nu te revolţi împotriva acelor acţiuni pe care tu le consideri paguboase, distrugătoare sau chiar criminale.

Astfel, muntele de la Roşia Montană trebuie să rămână aşa cum este, nepângărit de labele canadienilor, dar şi de a clasei politice româneşti, care va şti cum să facă ca să-şi bage degetele în miere.

Apoi, aş vrea să aud că Partidul şi toate organizaţiile ecologiste din ţară infierează votul criminal al reprezentanţilor României la Bruxelles, care au votat contra interzicerii pesticidelor în UE. Desigur au făcut Lobby interesat pentru acele Concerne care produc asemenea blăstămăţii. Aş vrea să le aflu numele la toţi aceşti criminali, ca să fie puşi pe o listă neagră, pe care am de gând să o pun pe blogul meu! Listă cu nume (era să scriu din gerşeală oameni) pe care să nu le mai voteze românii nicidată, indiferent pe unde or mai candida!
Totodată, fiind tatăl lui Ionică, o să-l rog pe acesta să pună toate mâţele să-i stupche (Verb rar, care vine de la Stupchi-i-ar mâţele!).Stupi Pojorata

Leii lui Loţi

Pe Loţi l-am cunoscut încă de acum 25 de ani, în Sighişoara. Era zugrav, dar cunoştea toate meseriile legate de zidărie. Când a ajuns în Germania, prin 1990, visul lui a fost să-şi cumpere o casă. Nu era uşor, având în vedere  că avea trei copii.

Ca să-şi realizeze însă visul, trebuia să-şi găsească o slujbă. Soţia lui, care era săsoaică, n-a avut probleme nici cu limba şi nici cu serviciul, dar Loţi săracul, neştiind  nicio boabă, a avut parte de multe refuzuri. În fine, prin nişte prieteni, reuşeşte să-şi găsească un loc de muncă ca vospitor în construcţii. Vâzând că nu ştie limba, patronul l-a luat o zi de probă, ca să vadă dacă măcar meserie ştie .

Pe un ger straşnic, l-a trimis cu alt muncitor ca să scrie pe zidul halei din faţa biroului lui numele firmei. Muncitorul german a luat cu el vopsea, pensule, echer, compas, ruletă şi şabloane cu litere mari şi mici, ca să  scrie numele firmei conform normelor DIN. Când a văzut Loţi ce vrea să facă neamţul, i-a sărit muştarul, că el era ungur şi îi sărea muştarul cam repede.

A luat o pensulă şi o cutie de vopsea, l-a dat jos pe neamţ de pe schelă şi s-a apucat să scrie direct, de mână, cu litere frumos aduse din condei, textul respectiv. Într-o jumătate de oră a terminat o muncă care trebuia să le ocupe toată ziua.

Colegul lui a rămas mut de uimire iar şeful, care îi urmărea pe geam din birou, l-a angajat pe Loţi pe loc. Aşa a putut să ia un credit şi să-şi cumpere casa mult visată, la care lucra după ce termina programul cu o îndărătnicie şi un zel uimitor. Când am fost la el, mi-a arătat casa scărilor tencuită de el, tencuială în care, cu o răbdare de chinez bătrân a infipt pietricele de râu frumos colorate, care dădeau casei o strălucire de palat!

Văzând el că la ei la firmă se aducea betonul şi mortarul cu preţ mai mic, l-a întrebat pe maistru dacă nu poate cumpăra prin firma lor, privat, nişte mortar pentru tencuieli. “Dar ce vrei să faci cu el?” L-a întrebat maistrul curios. “Vreau să-mi tencuiesc casa, i-a răspuns Loţi.” “Dar schelă ai?” Desigur, Loţi nu avea, dar lui nici nu-i trebuia. El lucra fără schelă.

Maistrul i-a comandat mortarul pentru sâmbăta următoare, care i-a şi fost livrat dimineaţa la 7. Către  seară, maistrul curios, vine la Loţi să vadă cum stă cu lucrarea. Acesta deja terminase casa de tencuit cu ajutorul unei scări şi a unui scripete şi lucra acum la pictat cele două berze (sau cocori) care înfrumuseţează şi azi partea dinspre stradă a casei.

Când a văzut maistrul ce repede şi cât de bine şi-a  tencuit casa doar cu o scară şi o mistrie, a fost atât de impresionat încât nu i-a mai luat lui Loţi bani pe mortar. Peste câţiva ani, după ce s-a mai eliberat din chinga datoriilor, şi-a cumpărat doi lei de piatră, pe care i-a pus pe pilonii gardului din dreptul porţii. De aceşti lei era atât de mândru, încât era primul lucru pe care-l arăta celor care-l vizitau.

Într-o vară îl vizitează Gicu, un cunoscut de-al nostru din Sighişoara, care făcea transporturi cu o dubiţă pe ruta Nürnberg. Gicu n-a venit singur, ci însoţit de-un prieten de-al  lui. Loţi i-a primit bine, i-a ospătat şi înainte să-i culce, au băut împreună câteva sticle de bere.

Atunci cel care-l însoţea pe Gicu s-a apucat să spună că leii de pe gard ar fi kitsch-uri şi sunt o dovadă de prost gust. Atât i-a trebuit lui Loţi. I-a dat afară din casă în miez de noapte pe amândoi, spunând: Gicule, cu aşa prieteni să nu mai vii la mine niciodată!

Eu am avut mai mult noroc, fiindcă am fost un admirator constant al leilor şi al cocorilor lui, cât şi al faptului că-şi renovase casa fără nici un ajutor, facând dintr-o ruină, cămin plăcut pentru el şi ai lui. Văzându-mă pierit de uimire în faţa realizărilor lui, mi-a arătat cu drag şi gospodăria, unde creştea iepuri, găini şi porumbei. Odată a luat de pe şantier un butoi de plastic spart, spre uimirea maistrului, care l-a întrebat ce vrea să facă cu el. Loţi a tăiat nişte ferestruici laterale în butoi, l-a umplut cu pământ şi apoi a plantat căpşuni în firidele pe care le tăiase. Când l-am vizitat, butoiul purta de jur împrejurul lui plante cu căpşuni copţi!

Îmi pare acum tare rău că nu am făcut poze din interiorul casei şi nici nu l-am întrebat ce fel de păsări a pictat pe perete; berze sau cocori? Acum e prea târziu s-o fac, pentru că deşi casa, leii şi cocorii mai există, el nu mai poate să-mi răspundă.

Haus_1

 

 

 

Şi florile au nevoie de dragoste

Şi florile au nevoie de dragoste

La pensiunea unde locuiesc de la 1 martie, pe hol, pe pervazul unei ferestre, mă întâmpina în fiecare dimineaţă o floricică, care-mi spunea bună-dimineaţa de câte ori plecam la lucru. După un timp, văd floricica cam pleoştită. Am luat-o în cameră şi am udat-o, dar Miroslav, colegul meu, mi-a spus că n-are nici un rost, fiindcă floricica a îngheţat datorită frigului de pe coridor. Eu însă credeam altceva: floricica nu avea apă şi nici nu era îngrijită cu dragoste. Cum de rezistase toată iarna şi acum, în martie, să îngheţe?

Am încercat deci s-o salvez, fiindcă atunci când o vedeam dimineaţa cu frunzuliţele lăsate şi parcă cerând ajutor, mă întristam şi eu şi ziua mea risca să înceapă prost. Dar se părea că Miro avusese dreptate, fiindcă lujerele au continuat să se sfrijească, frunzele să se ofilească şi apoi să se usuce, cu toată grija şi dragostea mea. Am continuat s-o îngrijesc chiar aşa, fără speranţă şi nu treceam odată pe lângă ea să nu-i arunc o privirea cu drag, sau să n-o rog, măcar în gând, să nu abandoneze.

După alte două săptămâni, toate lujerele s-au uscat definitiv, doar unul singur, cu frunzuliţele în suferinţă, mai prezenta mici urme de viaţă. După ce a stat aşa, în cumpănă o vreme, îl văd că, deşi i s-au uscat jumătate din frunze, chiar în vârful lujerului apăruseră frunzuliţe noi.

Acum floricicăi îi merge tot mai bine iar lujerul, o vreme cam molatec şi molâu, a prins viaţă, a devenit băţos şi când mă vede, parcă scoate pieptul înainte, ca să-mi arate cât de voinic a devenit.

Săptămâna viitoare o sa-i tai lujerii cei uscaţi şi dacă ar fi a mea, aş planta-o afară, undeva pe câmp. Acolo o va îngriji cu dragoste mai departe Dumnezeu, care nu va uita, aşa cum face cu toate vieţuitoarele lumii ăsteia, să-i dea tot ce-i trebuie ca să-şi împlinească misiunea ei pe pământ.

IMAG0567

 

 

 

O lecţie de economie alternativă

Profesorul şi Mutu sunt personaje din romanul meu “Cei şapte beduini”.

Ieri m-a sunat Profesorul din California. E deja pensionar, dar tot se mai ţine de şotii. Ştiam mai demult că imediat după ce a ajuns în America a predat cursuri de psihologie la mai multe universităţi de prestigiu din Statele Unite. Ajunsese milionar, dar asta nu aflasem de la el. Aşa că am profitat de ocazie ca să-l întreb cum a făcut avere în State.

- Mutulică dragă, după anul 1995 am predat un curs despre psihologia economiei de piaţă şi ajunsesem încă de pe vremea aia la concluzia că economia mondială, ajunsă în faza finală, o să fie scuturată de crize tot mai dese, până când o să ajungem să nu mai ieşim din ele. Aveam eu semnele mele, dar şi citisem mult despre sistemul financiar mondial, despre inflaţie, despre faptul ca banii de hârtie nu au acoperire în aur, bunuri şi servicii, despre lipsa locurilor de muncă…în fine, mă informasem temeinic, dar mirosisem şi nişte factori subiectivi, care mie îmi spuneau că o să se ajungă aici în curând.

Predam cursul ăsta la o universitate renumită, unde taxele erau aşa de mari, încât studenţii mei erau cam toţi copii de bani gata. Ei veneau cu Ferrari şi Porsche la cursuri, iar eu cu…Bombardierul (Tramvai fabricat de firma Bombardier!). Erau însă cu toţii copii foarte deştepţi, fiindcă universitatea îi selecta cu nişte examene de-i omora. Bineînţeles că şi profesorii erau dintre cei mai buni, aşa că cine ajungea acolo să ţină cursuri, avea nu numai un salar de nu putea să-l care acasă, ci şi un statut atât de înalt, încât era mai tot timpul curtat de televiziuni şi de reviste prestigioase, care-l invitau la talk-show-uri sau îi cerşeau măcar un interviu!

Ei, şi la un astfel de talk-show, prin 1998, unde erau invitaţi mari analişti economici, care vedeau noul secol ca un paradis financiar, cu creşteri economice nemaivăzute, cu prosperitate şi locuri de muncă mai multe decât populaţia Americii, m-am trezit şi eu să-mi spun părerea, despre crizele ce ne aşteaptă, despre căderile economice bruşte, despre inflaţie, şomaj, crash bursier, etc.

Au râs cu toţii de mine, dar asta mi-a adus o popularitate atât de mare, încât am realizat o emisiune TV pe teme economice pe care am dus-o în spate mai bine de zecei ani! Acolo mi-am prezentat teoriile cu argumente, iar la urmă aveam o linie directă unde telespectatorii îmi puneau întrebări. Le răspundeam atunci cum poţi lupta eficient contra crizelor, i-am învăţat şi dăscălit ca pe copiii de grădiniţă. Dar deşi mulţi m-au ascultat, puţini au făcut ce i-am sfătuit. Şi primul dintre ei am fost chiar eu!

La un moment dat, am afirmat că în vremurile de criză trebuie să faci altceva decât fac ceilalţi, de exemplu, când alţii cheltuiesc, tu trebuie să economiseşti, când alţii cumpără, tu trebuie să vinzi, când toţi vând, tu trebuie să cumperi, şi alte lucruri serioase, dar care distrau telespectatorii la nebunie. I-am sfătuit să se ferească de acţiuni din domeniul auto iar cei care au acţiuni la bănci să le vândă neîntârziat, dar mai ales sa scape de acţiunile firmelor din domeniul informaticii, fiindcă aceste acţiuni sunt mult supraevaluate. Şi fiindcă crizele aduc cu ele stres, nervozitate, teamă, frustrare, nesiguranţă, ce face omul aflat într-o asemenea situaţie? Începe să mănânce fără măsură! Deci, cum simţiţi că vine criza, le-am spus, fără nici o întârziere, cumpăraţi de toţi banii de care dispuneţi acţiuni la McDonald!

Imediat după criza din 2003, când Dow Jons a căzut de la peste 10.000 de puncte la vreo 7200, şi-au adus toţi aminte de mine şi m-au ridicat în slăvi mai mult decât meritam. Dar un student de-al meu, fiul unui mare magnat financiar, m-a pus în cea mai dificila situaţie pe care am trăit-o vreodată în cariera mea de profesor! S-a ridicat în picioare şi a spus:

Domnule Profesor, dumneavoastră suneti printre cei 10 oameni din America care au prevăzut criza actuală, aţi dat sfaturi excelente posesorilor de acţiuni din diferite branşe să vândă sau să cumpere, aţi spus, bazat pe argumente psihologice, că în timpul crizelor, oamenii mănâncă mai mult. Eu v-am studiat toate interviurile, toate înregistrările emisiunilor dumneavoastră, toate cărţile pe care le-aţi publicat şi am rămas uimit că toate, dar absolut toate previziunile dumneavoastră s-au îndeplinit întocmai. Deci, dacă aţi fi fost convins de teoriile dumneavoastră, ar fi trebuit să vindeţi când alţii cumpărau, sa cumpăraţi când alţii vindeau iar înainte de orice criză, ar fi trebuit să vă băgaţi toţi banii în acţiuni la McDonald! Acum, suntem într-o criza pe care dumneavoastră aţi prezis-o. Aveţi cumva măcar o acţiune la McDonald?

Mutulică, am crezut că se prăbuşeşte universitatea peste mine! Ştii, puşlamaua aia mă ghicise! Eu fusesem absolut convins că previziunile mele se vor adeveri, dar nu făcusem nimic să profit de cunoştinţele mele! Eram deci în ochii lor ori un palavragiu, ori un naiv care nu ştie pe ce lume trăieşte! Am fost atunci prima data în viaţă salvat de…soneria care anunţa sfârşitul cursului!

În noaptea următoare n-am lipit geană de geană! Am socotit, am făcut planuri, mi-am făcut…coraj! Trebuia să trec la acţiune! A doua zi mi-am pus casa în vânzare, am strâns toate economiile grămadă, am împrumutat de la bancă atâţia bani câţi mi-au putut da şi apoi…i-am investit pe toţi în acţiuni la McDonald!!! Cu ceva mai putin de 20 de dolari bucata!

- Cum te-a lăsat inima, Profesore, să vinzi casa aia de care erai aşa de bucuros când ai cumpărat-o?

- Mutulică, sigur că mi-a părut rău, dar acum nu-mi mai pare! Fiindcă în 2003, la prima criză, toată lumea avea bani şi voia să scape de ei, investind. Iar eu mi-am vândut casa cu câştig! Apoi, în octombrie 2009, când a venit o nouă criză, de a ajuns Down Jons la 6550 de puncte, foarte mulţi  au fost obligaţi să vândă, aşa că eu am profitat, cumpărându-mi casa înapoi cu un sfert din suma cu care o vândusem. Dar stai să-ţi povestesc mai departe…

Nu-ţi dai seama cât am aşteptat apoi să dau iar ochii cu puşlamaua mea! Mi s-a părut săptămâna aia lungă cât un an! Ei, şi când am ajuns iar faţă-n faţă, i-am mulţumit că mi-a deschis ochii, apoi le-am arătat studenţilor o copie a depozitului meu de la bancă, plin ochi cu acţiuni la McDonald! Atunci toţi au început să fluiere şi să tropăie! Âsta era felul lor de a aplauda! Astfel m-am reabilitat în ochii lor şi mi-am recăpătat încrederea…în mine!

Apoi am plătit la bancă creditul şi dobânzile şi dacă rămânea ceva pe cont, transformam totul în acţiuni la McDonald! Devenise ca o obsesie, unii spuneau deja că-mi lipseşte o doagă. Aveam să vând, le-am spus, când acţiunile de la McDonald or să treacă pragul de 100 de dolari! Asta a fost dovada ca eram scrântit de-a binelea! Acţiunile se prăbuşeau, multe ajungeau de la sute de dolari să valoreze câţiva cenţi, Medtronic, Nokia, EMC, şi câte şi mai câte ajunseseră de râsul curcilor,iar eu prevedeam lui McDonald o creştere continuă, de 500%, doar bazat pe simţul meu psihologic! Dar, în anul 2011, cu două zile înainte de Crăciun s-a împlinit şi previziunea asta şi am vândut toate acţiunile, câştigând în 8 ani o sumă de 5 ori mai mare! Aşa am ajuns milionar!

Deci, Mutulică dragă, ca să faci avere în America, logica, psihologia şi gândirea sănătoasă sunt condiţii necesare, dar nu şi suficiente! Mai trebuie din când în când şi câte-un şut în fund!