Cand am auzit ca Gigi a fost condamnat, m-am bucurat din tot sufletul. Dar nu cu sentimentul ” Sa moara si capra vecinului”, pentru ca eu nu am nimic cu Gigi, afara de faptul ca-l compatimesc. Dar nu pentru ca sta la puscarie, zic eu pe meritate, ci pentru ca, lipsindu-i cultura, a inceput sa creada ca banii sant totul in viata si lui ii este permis orice.

Bucuria mea n-a fost deci dedicata “bietului Jiji, salvatorul natiunii, binefacatorul sinistratilor si ctitorul de biserici”, (dar nu cu banii lui, ci cu bani furati tot de la noi). Bucuria mea a fost aceeasi cand a fost condamnat Nastase si va fi tot asa de mare, cand voi auzi ca Ponta Victoras a fost condamnat la un an inchisoare pentru hotia cu plagiatul.

Asta inseamna, mi-am zis eu bucuros, ca justitia romaneasca incepe sa aplice legea cu mai multa hotarare. E desigur doar un inceput, mai trebuie inca sa exerseze. S-o faca cat mai repede, pentru ca sant cobai destui, care stau coada la usa procurorilor, nevenindu-le sa creada ca lor, intangibililor, alesilor neamului, politicieni si acoliti de-ai lor,  cei ce se credeau mai presus de orice lege, li se poate intampla o asemenea nenorocire si rusine: sa stea la parnaie cu delicventii de drept comun, care au furat o gaina, ori s-au imbatat si au facut scandal, ori au injurat un politist care a vrut sa le vada buletinul.

La puscarie cu toti cei care incalca legea, fara exceptie! Si asa justitia romaneasca e prea clementa! Cum sa dai 3 ani de puscarie cu…suspendare? Mai bine sa-i dai un an atunci, fara suspendare! Si daca unul, precum Becali, are deja doua condamnari, una de 3 si alta de 2, de ce sa-i dai doar trei ani? Hai sa nu fie 5, dar puteau sa-i dea 4 macar. Asa zic eu ca era drept.

De curand a aparut pe Facebook o pagina Free Gigi, unde unii incearca sa faca valuri in favoarea eliberarii lui Gigi din puscarie. Adica cum? A fost condamnat definitiv si ei cer eliberarea lui? Si pe ce motiv? Ca e milos, a facut fapte bune, a ajutat odata o babuta sa treaca strada, etc. Eu le recomad sa mearga la biserica si sa dea acatiste, fiindca doar acolo se pot intampla minuni, Intr-un stat de drept, este necesar ca cei care incalca legea sa plateasca.

Iar celor care cer Free Gigi (nici nu stiu daca chiar total dezinteresat!) le-as recomanda sa astepte rezolvarea cazului valiza, unde desigur ca ciobanasul nostru ar mai putea capata o condamnare, care sa-i rotunjeasca numarul anilor de puscarie la si mai multi.

Deci, cu trei condamnari la activ, marele deputat, om cucernic si cu credinta mare in Dumnezeu, ar avea nevoie de de trei ori Free Gigi! In numele tatalui, al fiului si al sfantului Duh!

Când sânt trist sau fără vlagă şi nu am chef de nimic, intru pe youtube şi aleg un filmuleţ de-al lui Charlie Chaplin. După numai două minute sânt alt om. Haideţi deci în două minute să devenim alti oameni: mai veseli, mai buni, mai îngăduitori. Şi să nu spun o vorbă mare, chiar mai deştepţi. Condiţia este să nu râdem ca proasta-n târg, cu gura până la urechi, ci să mai gândim niţel la ceea ce vedem. Adică, exprimat la nivel academic, să medităm.

Într-o seară, micuţul vagabond, pregătindu-se să fumeze o havană în culcuşul lui, aflat într-o curticică sub un gard, vede un poliţist că-l privea cu atenţie de pe stradă. Probabil că poliţistul i-a ordonat chiar să vină la el, dar filmul fiind mut, n-am putut remarca tonul cu care acest police-man, apărător vajnic al ordinii publice s-a exprimat: foarte probabil, arogant şi poruncitor. Charlie însă nu se mişcă de la locul lui, ceea ce-l face pe poliţist să vină mai aproape, pe partea de dinafară a gardului. Ca orice poliţist când vede un vagabond, şi acesta se umflă în pene, dându-şi importanţă. Vâzând că nu i se dă atenţia cuvenită, poliţistul dă cu bocancul spre Charlie, dislocând o scândură şi producând astfel o gaură în gard.

Constatând că cu derbedeul n-o scoate la capăt, poliţistul merge la portiţă şi intră-n curte, dar acesta se rostogoleşte prin gaura din gard pe trotuar. Când poliţistul iese în stradă, Chaplin se rostogoleşte înapoi în curte. Înfuriat, poliţistul bagă piciorul prin gard şi încearcă să-l lovească pe Charlie, care-i prinde piciorul cu ambele braţe.

Şi acum, urmează o secvenţă genială. Chaplin nu-l muşcă de fluierul piciorului, ci-i dezleagă…şiretul de la gheată! Trebuie aici să ne oprim şi să ne aducem aminte de disciplina cazonă. Pe noi, la şcoala de ofiţeri Radna, ne controla sublocotenentul nostru dacă eram încheiaţi la gaica de la veston şi dacă aveam bocancii daţi cu cremă. Asta era tot ce-l interesa!

Nu râdeţi, fiindcă disciplina în armată era folosită ca să-ţi anuleze personalitatea, să te uniformizeze, să te facă una cu plutonul, să execuţi fără crâcnire orice comandă de la superiori şi să-ţi extirpeze orice urmă de gândire proprie.

Tot aşa trebuie să fie şi la toate poliţiile din lume, pentru că de asta nu numai românii, dar şi americanii, francezii, germanii, au porecle puţin elogioase la adresa poliţiştilor, unde disciplina, adânc înrădăcinată în creieraşe are prioritate absolută.

Tot aşa păţeşte şi poliţistul lui Chaplin. Descheiat la o gheată, intră în panică şi opreşte orice acţiune, până nu-şi leagă şireturile, conform regulamentului. În acest timp însă, Chaplin îi dezleagă celălalt şiret. E abil şi isteţ vagabondul!

Un om inteligent se lasă de obicei păcălit o singură dată! Ei, inteligenţa acestui poliţist este atât de redusă, încât Chaplin îl păcăleşte de vreo 7 ori, mereu cu acelaşi tertip. E o descoperire reconfortantă, ca să constaţi că şi poliţiştii altora suferă de prostie. Ne simţim din acest punct de vedere integraţi nu numai în UE sau Schengen, ci putem concura cu succes cu toate ţările dezvoltate din lume!

CU 9 zile în urmă am postat pe blog un articolaş intitulat “Şi florile au nevoie de dragoste”

http://editura-virtuala.ro/calinkasper/162/

în care spuneam povestea unei plante de pe holul pensiunii unde locuiesc şi pe care am salvat-o de la pieire. Acum am grija de ea ca de ochii din cap. Am taiat lujerii uscaţi din jurul ei, ii dau apă cu masură ca să n-o înec şi mă uit la ea cu drag când o văd cum creşte.

Nu m-am întrebat până acum chiar de loc dacă face flori frumoase sau dacă nu cumva este vreo buruiană crescută de capul ei într-un ghiveci abandonat. Mie mi s-a părut că avea nevoie de ajutor, de îngrijire şi de dragoste şi atunci mi-am zis: de ce nu? Hai să-i dau un pic de apă, dacă alţii trec pe lângă ea fără să le pese.

Acum 2 zile am zărit la fereastra unei cunoştinţe aceeaşi plantă şi atunci am întrebat ce fel de flori face. “Cum, tu nu ştii ce plantă e asta?” Mi-a spus cu reproş persoana, ca şi cum eu aş fi fost botanist de meserie. “Totuşi, nu se poate să n-o ştii, doar că nu ştii c-o ştii. Ia apleacă-te şi miroase-o”

Am băgat nasul printre ferunzuliţele verzi, am închis ochii şi am inspirat adânc! Şi atunci am avut o tresărire! Am simtit miros de agheazmă! Ieri, ajungând din nou la pensiune, am adulmecat lujerul plantei mele şi am simtit din nou acelaşi miros. De busuioc! Cum în viaţa noastră nimic nu este întâmplător şi totul are o semnificaţie, am interpretat şi eu semnul acesta aşa cum mi-a convenit, adică cât mai favorabil! Doamne-ajută!

Pe Loţi l-am cunoscut încă de acum 25 de ani, în Sighişoara. Era zugrav, dar cunoştea toate meseriile legate de zidărie. Când a ajuns în Germania, prin 1990, visul lui a fost să-şi cumpere o casă. Nu era uşor, având în vedere  că avea trei copii.

Ca să-şi realizeze însă visul, trebuia să-şi găsească o slujbă. Soţia lui, care era săsoaică, n-a avut probleme nici cu limba şi nici cu serviciul, dar Loţi săracul, neştiind  nicio boabă, a avut parte de multe refuzuri. În fine, prin nişte prieteni, reuşeşte să-şi găsească un loc de muncă ca vospitor în construcţii. Vâzând că nu ştie limba, patronul l-a luat o zi de probă, ca să vadă dacă măcar meserie ştie .

Pe un ger straşnic, l-a trimis cu alt muncitor ca să scrie pe zidul halei din faţa biroului lui numele firmei. Muncitorul german a luat cu el vopsea, pensule, echer, compas, ruletă şi şabloane cu litere mari şi mici, ca să  scrie numele firmei conform normelor DIN. Când a văzut Loţi ce vrea să facă neamţul, i-a sărit muştarul, că el era ungur şi îi sărea muştarul cam repede.

A luat o pensulă şi o cutie de vopsea, l-a dat jos pe neamţ de pe schelă şi s-a apucat să scrie direct, de mână, cu litere frumos aduse din condei, textul respectiv. Într-o jumătate de oră a terminat o muncă care trebuia să le ocupe toată ziua.

Colegul lui a rămas mut de uimire iar şeful, care îi urmărea pe geam din birou, l-a angajat pe Loţi pe loc. Aşa a putut să ia un credit şi să-şi cumpere casa mult visată, la care lucra după ce termina programul cu o îndărătnicie şi un zel uimitor. Când am fost la el, mi-a arătat casa scărilor tencuită de el, tencuială în care, cu o răbdare de chinez bătrân a infipt pietricele de râu frumos colorate, care dădeau casei o strălucire de palat!

Văzând el că la ei la firmă se aducea betonul şi mortarul cu preţ mai mic, l-a întrebat pe maistru dacă nu poate cumpăra prin firma lor, privat, nişte mortar pentru tencuieli. “Dar ce vrei să faci cu el?” L-a întrebat maistrul curios. “Vreau să-mi tencuiesc casa, i-a răspuns Loţi.” “Dar schelă ai?” Desigur, Loţi nu avea, dar lui nici nu-i trebuia. El lucra fără schelă.

Maistrul i-a comandat mortarul pentru sâmbăta următoare, care i-a şi fost livrat dimineaţa la 7. Către  seară, maistrul curios, vine la Loţi să vadă cum stă cu lucrarea. Acesta deja terminase casa de tencuit cu ajutorul unei scări şi a unui scripete şi lucra acum la pictat cele două berze (sau cocori) care înfrumuseţează şi azi partea dinspre stradă a casei.

Când a văzut maistrul ce repede şi cât de bine şi-a  tencuit casa doar cu o scară şi o mistrie, a fost atât de impresionat încât nu i-a mai luat lui Loţi bani pe mortar. Peste câţiva ani, după ce s-a mai eliberat din chinga datoriilor, şi-a cumpărat doi lei de piatră, pe care i-a pus pe pilonii gardului din dreptul porţii. De aceşti lei era atât de mândru, încât era primul lucru pe care-l arăta celor care-l vizitau.

Într-o vară îl vizitează Gicu, un cunoscut de-al nostru din Sighişoara, care făcea transporturi cu o dubiţă pe ruta Nürnberg. Gicu n-a venit singur, ci însoţit de-un prieten de-al  lui. Loţi i-a primit bine, i-a ospătat şi înainte să-i culce, au băut împreună câteva sticle de bere.

Atunci cel care-l însoţea pe Gicu s-a apucat să spună că leii de pe gard ar fi kitsch-uri şi sunt o dovadă de prost gust. Atât i-a trebuit lui Loţi. I-a dat afară din casă în miez de noapte pe amândoi, spunând: Gicule, cu aşa prieteni să nu mai vii la mine niciodată!

Eu am avut mai mult noroc, fiindcă am fost un admirator constant al leilor şi al cocorilor lui, cât şi al faptului că-şi renovase casa fără nici un ajutor, facând dintr-o ruină, cămin plăcut pentru el şi ai lui. Văzându-mă pierit de uimire în faţa realizărilor lui, mi-a arătat cu drag şi gospodăria, unde creştea iepuri, găini şi porumbei. Odată a luat de pe şantier un butoi de plastic spart, spre uimirea maistrului, care l-a întrebat ce vrea să facă cu el. Loţi a tăiat nişte ferestruici laterale în butoi, l-a umplut cu pământ şi apoi a plantat căpşuni în firidele pe care le tăiase. Când l-am vizitat, butoiul purta de jur împrejurul lui plante cu căpşuni copţi!

Îmi pare acum tare rău că nu am făcut poze din interiorul casei şi nici nu l-am întrebat ce fel de păsări a pictat pe perete; berze sau cocori? Acum e prea târziu s-o fac, pentru că deşi casa, leii şi cocorii mai există, el nu mai poate să-mi răspundă.

Şi florile au nevoie de dragoste

La pensiunea unde locuiesc de la 1 martie, pe hol, pe pervazul unei ferestre, mă întâmpina în fiecare dimineaţă o floricică, care-mi spunea bună-dimineaţa de câte ori plecam la lucru. După un timp, văd floricica cam pleoştită. Am luat-o în cameră şi am udat-o, dar Miroslav, colegul meu, mi-a spus că n-are nici un rost, fiindcă floricica a îngheţat datorită frigului de pe coridor. Eu însă credeam altceva: floricica nu avea apă şi nici nu era îngrijită cu dragoste. Cum de rezistase toată iarna şi acum, în martie, să îngheţe?

Am încercat deci s-o salvez, fiindcă atunci când o vedeam dimineaţa cu frunzuliţele lăsate şi parcă cerând ajutor, mă întristam şi eu şi ziua mea risca să înceapă prost. Dar se părea că Miro avusese dreptate, fiindcă lujerele au continuat să se sfrijească, frunzele să se ofilească şi apoi să se usuce, cu toată grija şi dragostea mea. Am continuat s-o îngrijesc chiar aşa, fără speranţă şi nu treceam odată pe lângă ea să nu-i arunc o privirea cu drag, sau să n-o rog, măcar în gând, să nu abandoneze.

După alte două săptămâni, toate lujerele s-au uscat definitiv, doar unul singur, cu frunzuliţele în suferinţă, mai prezenta mici urme de viaţă. După ce a stat aşa, în cumpănă o vreme, îl văd că, deşi i s-au uscat jumătate din frunze, chiar în vârful lujerului apăruseră frunzuliţe noi.

Acum floricicăi îi merge tot mai bine iar lujerul, o vreme cam molatec şi molâu, a prins viaţă, a devenit băţos şi când mă vede, parcă scoate pieptul înainte, ca să-mi arate cât de voinic a devenit.

Săptămâna viitoare o sa-i tai lujerii cei uscaţi şi dacă ar fi a mea, aş planta-o afară, undeva pe câmp. Acolo o va îngriji cu dragoste mai departe Dumnezeu, care nu va uita, aşa cum face cu toate vieţuitoarele lumii ăsteia, să-i dea tot ce-i trebuie ca să-şi împlinească misiunea ei pe pământ.