Copil fiind, la mama acasa, in Ardeal, vorbeam intre noi cifrat, in coduri. (Aveam si o limba „pasareasca“, care vorbita repede, nu era priceputa de cei mari, spre incantarea noastra.) Faceam chiar analogii surprinzator de istete pentru varsta aceea. De exemplu ouale, le mancam si noi, ca tot romanul, ochiuri sau omleta. Omleta, ca sa iasa pufoasa si gustoasa, trebuia batuta temeinic, cu un obiect contondent in castron, pana facea spume. La noi omleta se numea „papara“. Cand ne intalneam „in gasca“, dupa ce unul dintre noi primea cate o batuta strasnica, „cu strigaturi“, acela spunea plin de mandrie, dar si de vanatai, ca „a mancat papara!“
O asemenea papara am mancat eu de la unii din cititorii de pe blog, cand am scris un articol in care am aplicat doctrina legionara intr-o analiza politica. Ar fi fost, ziceau, „o blasfemie“. M-am intrebat, de unde vine aceata diferenta de perceptie, fiindca critica n-a fost facuta cu rea intentie.
Diferenta de opinii vine din situatia diferita, prin care unii, cu psihologie die cititori, ma critica, fiindca eu am avut, poate fara sa-mi dau seama, psihologie de autor. Doctrina legionara este pentru unii un lingou de aur, care trebuie pastrat in cel mai intunecos colt al buncarului bancii nationale. Nimeni nu are voie sa se apropie de zona aceea macar. Eu insa am doctrina legionara pe masa de lucru de doi ani de zile. E unealta mea zilnica de lucru, de care ma folosesc intr-una, asa cum batranul instalator pensionar, inca verde, mai fuge cu geanta lui jerpelita prin oras, ca sa repare robinete sau chiuvete care curg. Are in geanta, printre sfoara de canepa si garnituri diferite si o cheie franceza, pe care a primit-o inca pe cand era ucenic, de la maistrul sau. De cheia asta franceza nu s-a despartit niciodata. Dar bietul instalator, desi tine la cheia lui ca la ochii din cap, nu ezita, daca e nevoie, sa repare cu ea si WC-uri infundate. Lui nu i-a trecut niciodata prin minte ca cheia lui franceza s-ar putea simti jignita, in contact cu murdaria omeneasca. Dupa intervenitia „blasfemica“, o ia cu drag, o spala, o sterge si-i pune cateva picaturi de ulei pe rotita dintata si pe canalul falcii mobile. Apoi o inveleste intr-o carpa curata si o pune in geanta, pregatita pentru o noua interventie.
Deci, raman pe blog cu orice risc, fiindca aceasta strategie de „demistificare“ a doctrinei legionare mi-a adus multe beneficii ca autor al unei carti despre Legiune si despre Codreanu. Stiti desigur, prieteni, ca subiectul ML este „tabu“. Fiecare om cuminte si cu minte, cu situtatie stabila si salar de la guvern, stie asta si nu se leaga la cap daca nu-l doare. Mai bine studiaza trecutul, prezentul si posibilitatile de dezvoltare ale prostitutiei cubaneze. Daca se poate pe viu si la fata locului! Numai unul ca mine, cu mintea „cat o nuca“ putea face greseala de a aborda acest subiect. Dar, zic eu aici, abordand aceasta tema cum am scris mai sus, am descifrat secrete si explicat situatii pe care cred ca nimeni inaintea mea nu a facut-o. De exemplu, Codreanu in „Pentru Legionari“ afirma despre unii, pe care el altundeva ii numeste rataciti, ca nu inteleg mistica nationala pentru ca nu o pot trai. Mistica nationala a fost si subiectul unui capitol din carte, in care am adancit in felul meu subiectul:
Achitarea lui Codreanu şi a celorlalţi acuzaţi a stârnit o vie emoţie în ţară. Trenul special cu care au plecat moldovenii lui veniţi la proces, focșăneni, ieşeni, bârlădeni, vasluieni, a fost întâmpinat în toate gările de pe traseu de mii de oameni cu bucurie, flori şi mare dragoste. Au fost momente de mare înălţare sufletească, ce nu s-au mai pomenit pe plaiurile româneşti de la Marea Unire din 1918. În multe gări trenul a oprit şi atunci au asistat cu toţii la manifestaţii de simpatie şi de dragoste din partea locuitorilor de la Slatina, Piteşti, Bucureşti, Focşani. Printre cei care îşi manifestau bucuria şi dragostea erau foarte mulţi copii şi tineri, purtând cu mândrie costume naţionale româneşti. Iar bătrânii cu plete albe plângeau:
„Prin tine-şi văd bătrânii tot avântul,
Ce-l trâmbiţau cu drag în larga zare,
Prin tine se răzbună tot pământul
Şi înfloreşte România-Mare.“
Ce-i putea face pe nişte bătrâni să se emoţioneze atât de mult, încât să le dea lacrimile? Codreanu explică acest fenomen tulburător prin vocea tainică care şoptise fiecăruia îndemnul:
„Veniţi la gară, pentru că din toate trenurile care trec, este unul care merge astăzi pe linia destinului românesc. Toate merg pentru interesul celor din trenuri, acesta merge pe linia neamului, pentru neam. Mulţimile au câteodată contact cu sufletul neamului. Un minut de viziune. Mulţimile văd neamul, cu morţii, cu tot trecutul lui. Îi simt toate clipele de mărire, ca şi acelea ale înfrângerii. Simt cum clocoteşte viitorul. Contactul acesta cu neamul întreg e plin de înfrigurare, de cutremur. Atunci mulţimile plâng. Aceasta va fi fiind mistica naţională, pe care unii o critică, pentru că nu ştiu ce este şi pe care alţii nu o pot defini, pentru că nu o pot trăi.”
Mistica naţională a fost mereu prezentă în toate clipele de înălţare ale poporului român, de la Mircea, Vlad, Ştefan sau Mihai Viteazu, atât de fericit exprimată de George Coşbuc în poezia Paşa Hassan. Cel ce întrupează sufletul şi speranţele neamului trebuie să fie primul pe câmpul de luptă:
Pe vodă-l zăreşte călare trecând
Prin şiruri, cu fulgeru-n mână.
În lături s-azvârle mulţimea păgână.
Căci vodă o-mparte, cărare făcând,
Şi-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgând,
Oştirea română.
Această sarcină uriaşă, mult peste puterile omeneşti, plină de înălţare şi de tragism, dă eroilor un destin prin care, în calea celor Aleşi totul devine hiperbolic, potenţat de mistica care nu este altceva decât susţinerea divină pentru a îndeplini un ideal creştin. Ne întoarcem iarăşi la Coşbuc, care cu sensibilitatea lui poetică prinde magistral această trăsătură a eroului mistic, devenit Arhanghel:
Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier
Şi zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barda din stânga-i ajunge la cer,
Şi vodă-i un munte.
La Bucureşti, mulţimea care l-a aşteptat la Gara de Nord a umplut până la refuz piaţa gării, revărsându-se spre Calea Griviţei şi spre Clădirea Politehnicii din strada Polizu. Au fost acolo peste 50.000 de oameni, veniţi doar din imboldul inimii să-l vadă şi să-l întâmpine pe cel pe care-l socoteau demn de dragostea lor. La Focşani, trenul a ajuns la trei noaptea. Acolo aşteptau o mie de oameni venirea trenului, care întârziase. Erau adunaţi acolo de unsprezece ore şi voiau cu toţii ca să-i oprească pe Codreanu şi cei apropiaţi lui câteva zile la Focşani. Dar Codreanu, mânat de dorul de a-şi vedea oraşul şi familia, avea să pornească mai departe. Focșănenii, cei care se simţeau păgubiţi fiindcă n-au avut norocul celor din Turnu Severin ca procesul să aibă loc la ei în oraş, smulg lui Codreanu promisiunea ca nunta lui să aibă loc la Focşani, pe 14 iunie.
Dimineaţa ajung la Iaşi. În gară, mii de oameni, mai ales studenţi, îi iau pe sus pe cei din tren şi-i duc la Universitate, unde desigur, dau de cordoane de jandarmi care păzeau, nu-i aşa, Universitatea ca să nu fie profanată. Mulţimea rupe cordoanele jandarmilor şi pătrunde în aula universităţii, unde Profesorul Cuza ia cuvântul. Corneliu, care nu-şi mai văzuse familia de opt luni de zile dă o fugă şi până la Huşi unde mama lui, cu lacrimi în ochi, l-a primit în pragul casei.
Pe 14 iunie, Corneliu face nunta cu domnişoara Ilinoiu Elena la Focşani, aşa cum promisese. Aici a fost totul pregătit de un comitet de organizare. La nunta lui Corneliu au participat, se spune, o mulţime gigantică, care număra între 80.000 şi 100.000 de oameni şi vreo 2000 de care cu boi, căruţe cu cai şi automobile. Această nuntă a fost filmată, dar filmul a rulat doar de două ori la Bucureşti pentru că ministerul de interne a interzis filmul, l-a confiscat şi i-a dat foc.
Pe 10 august 1925 Corneliu avea de gând să boteze 100 de copii din zona Focşanilor, dar guvernul, pentru a împiedica această acţiune creştină, a decretat în Focşani stare de asediu. Totuşi botezul a avut loc, cu mari greutăţi, în satul Ciorăşti de lângă Focşani. Între baionete, cum avea să spună cu amărăciune Codreanu, 100 de băieţi au primit numele de Corneliu.
Aşadar 19.300 de avocaţi voiau să-l apere, 80.000 de nuntaşi să-i pună pirostriile, 100 de prunci să-l aibă ca naş şi să-i poarte numele. Nu purta deja Codreanu o gigantică cupolă pe frunte? Şi Mâna Lungă cu hoarda ei — neadormită — nu era de acum mereu pe urmele lui?