Arhive lunare: December 2014

Un om deosebit

Aceasta postare am luat-o de pe ioncoja.ro, fiindca mi-a placut nu numai scriitura, ci si de eroul acestei povestiri. Atata timp cat tara mai are asemenea oameni, nu e totul pierdut.

Descântec pentru un sat pustiu

Ce-a mai rămas din satul Burtuca

Foarte rar, cred, mai poţi întâlni aşa ceva: să fii atât de
legat de locurile copilăriei, de un sat de mult dispărut, încât să nu
poţi trăi fără el. Dorul acela nedefinit…

Tatăl era pe moarte atunci, în 2002, şi satul era deja pustiu, cufundat sub buruieni şi hăţişuri de păduri, de parcă nimeni n-ar fi trăit acolo vreodată. Coborâseră la oraş, în Lupeni. Tata lucra la mină.
Nu mai apucaseră să meargă în satul acela de munte, ocupaţi cu treburi
şi griji pământeşti. Dar mereu vorbeau, povesteau, îşi aminteau împreună
de clipele frumoase de-atunci. Şi tot amânau să urce. „Poa­te săptămâna
viitoa­re”, ziceau. Mereu săptă­mâna viitoare…
Dar acum, tatăl era pe moarte. Într-o zi de mai, pe când stăteau amândoi în­tr-un balcon de bloc, bătrâ­nul a zis cu glas mai încet, tainic parcă: „Toată mun­ca
mea îi acolo, în deal… Toată viaţa mea… S-o ales prafu’ de tot. Îmi
pare rău de toată viaţa mea…”. Cu­vintele astea l-au cutre­mu­rat pe
fiu. Bătrânul nu mai vorbise niciodată aşa. Nu obişnuia să se tânguie,
să spună că-i pare rău de ceva din trecut. Era un om tare, ca de stâncă.
Vorbea rar, niciodată despre sine, des­pre trăirile lui. Nu lăsa să se
vadă necazul, mai ales în prezenţa copiilor. Pe toate le ţinea înăuntru,
cu încăpăţânare şi demnitate. Câteva zile a stat pe gânduri fiul, acum
bărbat, în vârstă de aproape 55 de ani. Ce să facă… Şi-n cele din
urmă, a hotă­rât că trebuie să urce iarăşi acolo, în locul unde s-a
născut.

Merele lui Dumnezeu

Cât de repede pot pune stăpânire ruina şi buruiana peste un sat părăsit, peste o casă de ţară nelocuită… Nimeni n-ar crede: doar câţiva ani. Iar ei fuse­seră dintre
ultimii care părăsiseră aşeza­rea, fiindc-o iubeau şi nu-i lăsa inima.
Plus că veneau la fiecare sfârşit de săp­tă­mână, primeneau casa,
curăţau pomii, îngrijeau grădina… Bunicul lui nu-şi lăsase casa până
de curând, îndârjit să moară în ea, pe pat, privind pe fereastră munţii.
Acum, totul era paragină. A fost nevoie de doar cinci-şase ani de
nelo­cui­re totală… Cu greu a putut răzbi până acolo, prin spini şi
bălării înalte. Abia mai recunoştea drumul. Într-un târziu, a văzut Casa
ieşind dintre ierburi… Gar­durile căzuseră. Geamurile, sparte de
vânt. Ploua prin acoperiş, zidurile erau rănite de ruină. Când a deschis
uşa, s-au risipit şoarecii prin încăperi. Pe dulăpior, o lampă veche,
mare, frumoasă – la lumina ei, seara, rostea bunica basme vechi şi
înspăimântătoare. Dar cel mai tare l-a uluit cuptorul. S-a uitat la el,
din pragul uşii, ca para­lizat. Un fel de panică zice că a trăit…
Cup­torul spart, izbit parcă cu barosul, din loc în loc, numai găuri.
Şi, brusc, i-a venit în memorie mirosul de pâine. Pâinea aceea din care
rupeau cu toţii, împreună, la ceasul serii… „Atunci mi-am spus că nu
se poate aşa ceva. Când m-am uitat la cuptor, parcă mi-or dat
lacrimile”, zice astăzi Emil Părău, fiul lui Si­mion Părău, nepotul lui
Simion şi strănepo­tul lui Avram. După numai câteva zile, a luat cu el o
echipă de zidari şi lucrători la pădure. Imediat au început munca.
Curăţat curtea, reparat gardul, schimbat acoperişul… „Hai, hai!” le zicea,
mereu înfipt între ei. Noaptea dormea în aceeaşi cameră cu muncitorii,
pe nişte saltele, iar în zori, era primul care se trezea. Totul trebuia
să arate la fel ca înainte. Târ­naţul prelung, grinzile vopsite-n
cafeniu, la fel ca lemnul uşii şi-al ferestrelor… A adus nişte
spe­cialişti în făcut chirpiciul, „cu lut, paie, balegă de cal” şi a
tencuit pereţii pe dinafară, întocmai cum arătau ei în vremea
copilăriei. Înăuntru, laviţele, blidele, icoa­nele… Şi mai ales
cuptorul. Alb, colţuros, exact cum şi-l amintea. S-a dus în cimitir, la
mormântul bunicilor. Crescuseră pe el salcâmi. A cu­răţat totul, a pus
flori. Co­piii lui, pe atunci mici – nu poate să uite – vopseau amândoi
gardul mormân­tului. A înfipt cruce nouă, de piatră. După o lună-două,
i-a spus tatălui său rămas în oraş: „Auzi, ta­tă… Ştii ce? N-ai vrea
să dăm şi noi o fugă pe la noi pe aca­să?…”.

300 de hectare de fericire

Iulie, 2002. Erau mai mulţi acolo, neamuri, ve­cini, oameni ce părăsiseră de
mult satul, încă de pe vremea „industrializării” de după război. Nu se
mai întorseseră de atunci ni­cio­dată. Emil Părău i-a adus, pe
cheltuiala lui. Îşi sprijinea tatăl, ţinându-l de braţ, când au urcat pe
uliţă, prin grădină. „S-o ales prafu’… De ce m-ai adus? Mai bine să
nu văd. Prafu’ s-o ales…”, zicea, urcând, abia târându-şi paşii. Iar
când a ajuns în faţa casei, „o stat un pic şi-o făcut ochii mari şi n-o
zis nimica. Pe urmă s-o dus şi o dat ocol, prin curte, prin spatele
casei, o văzut pomii văruiţi, totul aranjat, o altă cruce pe care am
încrustat tot neamul, de la străbunici până la noi. Era scrisă şi mama
mea Ilina, săraca, care s-o stins în ’90. S-o uitat la cruce, o citit.
Pe ur­mă s-o dus iarăşi în faţa casei şi iarăşi s-o uitat. Cineva, un
fost vecin, i-o zis: «No, ce zici, domnu’ Părău?» El, care tot timpul
comenta, că n-ai făcut aia, n-ai făcut aia, care nu lăuda niciodată pe
nimeni direct, stătea în faţa casei şi se uita, cu ochii ăia mari. Nu
pot să uit: mai că dădea să plân­gă. Tata. Un om care ni­cio­dată nu-şi
arăta emoţiile… Şi-o zis: «As­ta, cred, şi lu’ Dum­nezeu îi
place…»”.
Pe urmă, când bătrânul s-a îmbol­năvit, i-a adus mere. Le
cumpăra din piaţă, alese, mici, „cât mai pădureţe”. I le aducea
tatălui, care stătea întins pe patul de spital şi îi spunea că sunt mere
din livada lor, din munţi. Tatăl nu mai putea mânca, trăia doar prin
per­fuzii. Dar lua mărul acela în palmă, îl privea şi zâmbea. „Asta,
cred, şi lu’ Dumne­zeu îi place…”, a fost vorba lui, până la moarte.
Iar Emil Părău crede că tatăl său a murit împăcat. De atunci, a făcut un
jurământ: „Cât oi trăi eu, o să am grijă de casa aia!…”. În vara
anului 2003, în curtea lui Emil Părău a apărut un vecin, numit Ţic. Zice
sfios:
– Milule, eu n-o să mai vin pe aici. Îi numa’ buru­iană,
singurătate, mi-i urât. Nu mai pot să le lucru. Nevasta mi-i bolnavă la
Petroşani. N-ai vrea tu să-mi cumperi pământul şi casa?
– Da’ ce să fac cu ele? a întrebat Emil, uimit de aşa propunere.
Crucea din faţa casei lui Aron, ridicată de Emil Părău

– Nu ştiu, faci şi tu… fân.
– Da’ nu-i păcat să vinzi pământu’ lu’ moşu’ tău, care-o muncit şi s-o chinuit atâta pă el? Dai tu pămân­tu’ bătrânilor, măi?

Nu ştiu, Milule, da’ eu nu mai pot. Îi prea departe, tăt satu’ ăsta-i
numa’ bălării. N-ai un vecin, cu care să te-ajuţi… Nu mai pot, zău.
– Bine măi. No, cât cei pă ele?
– Na, eu zic o sută zece milioane. Da-i cam mult, aşa-i? a zis, ridicând ochii ruşinat, temându-se de un refuz.
I-a 130 de milioane, „ca să fie omu’ mulţumit”. Pentru 20 de hectare. I
s-a părut puţin. Prea puţin, pentru 20 de hectare „din satul lui”.
Decât să vină altul şi să îl cumpere? Să-şi facă nu ştiu ce hotel sau
vile de vacanţă? Peisajul acela, lumea copilăriei cui rămâ­neau?… Apoi
a venit altul, şi altul, şi altul… Vecinii lui îşi vindeau satul,
bucată cu bucată. „N-ai vrea să iei şi de la mine, Milule?…”. Tuturor
le-a dat mai mult decât cereau, zicând: „Lasă, să fie de sufletu’
lu’…” Şi numea vreun bunic, ori un părinte de-al respecti­vu­lui, pe
care-l ştia din copilărie. Până la urmă, a cum­părat întreg satul.
Risipit pe un vârf de munte, de la un capăt la altul al privirii. A
făcut rost de bani şi a luat totul. Aproape trei sute de hectare. Vreo
cincizeci de gospodării cu pământuri uriaşe, atâtea câte erau în vremea
copilăriei sale. Cel mai mult a cheltuit cu refa­cerea uliţelor, cu
amenajarea pământurilor, a păşunilor. Tufişuri, lăstărişuri, bălării…
Un efort financiar uriaş. Acum, fiecare grădină e îngrijită, iarba
tunsă, aproape gazon, de parcă oamenii ar mai trăi încă acolo. În
scur­tă vreme va reface şi casele, şi şurile, chiar şi pe cele din care
n-a mai rămas decât vreun rest de temelie, ascuns prin hăţişuri
sălbatice. Şi nu le va reface ori­cum, ci exact cum au fost înainte.
Nici mai rustice, nici mai moderne. Aşa cum le-a avut omul. În felul
acesta, îi va avea pe toţi alături. Emil Părău e astăzi stăpân peste un
sat imens, cu păduri, ape, păşuni, grădini, case, dar mai ales cu
superbele lui privelişti spre Mun­ţii Metaliferi, din Apuseni, sau spre
Munţii Orăştiei, cu cetăţile dacice. Îţi trebuie, cred, vreo două-trei
zile, ca să-i străbaţi toate pământurile. Cândva, până nu de mult, se
numea satul Burtuca. Astăzi nu mai există pe absolut nici o hartă din
lume.

Secretul lui Emil Părău

Stau în maşină alături de Emil Părău. Mergem spre satul lui, spre „secretul” lui din munţi, aşa cum îi place să spună. De ce a făcut toate astea? De ce şi-a
răscum­părat întreg satul părintesc întins pe atâtea pământuri? Poate că
a făcut-o şi pentru strămoşii săi? Nu zice nu. Să nu li se şteargă
urmele, numele, casele… Dar a făcut-o, mărturiseşte, şi pentru sine.
Inscripţia de pe troiţa pusă de Emil Părău la intrarea în Roşia
„Da, pentru mine. Eu în locul ăla mă… încarc. Îi matca mea. Nu ştiu cum să
spun. Sunt pământuri dacice, cu putere, pământuri de strămoşi. O să
vedeţi… O să simţiţi, poate…”. Şi-mi mai zice că mai are şi alte
vise cu pământurile acelea. O să mi le destăinuie, dar mai târziu, când
ajungem… S-a mai scris în „Formula AS” despre Emil Părău. Unul
dintre cei mai apreciaţi oameni de afaceri din Valea Jiului, patronul
smerit ca un copil, cunoscut mai de­grabă pentru faptele sale de
binefacere, fiindcă a dat sute de locuri de muncă bine plătite oamenilor
din ţinut, fiindcă ajută constant alţi aproape o mie de ne­voiaşi ce-l
pomenesc în rugăciuni, fiindcă a renăscut staţiunea turistică de la
Straja, în munţii Vâlcanului, ridicând acolo o mânăstire, totul numai pe
banii lui. Multe se ştiu despre el. A sprijinit o mulţime de alte
mânăstiri şi biserici din Oltenia sau Ţara Haţegului. Dar foarte puţini
ştiu despre „nebunia” asta a lui, de a cumpăra un sat întreg fără
oameni. Satul părintesc. Până să cumpere tot şi să cureţe pământurile,
n-a spus nimic, nici celor din familie. Nici copiilor, nici neves­tei,
ca nu cumva să-l mustre pe ce dă el banii. Până n-a fost totul gata, n-a
spus. Abia apoi i-a adus pe toţi în Paradis.

Piramidele dacilor

Ne apropiem acum de „ţara” cea înaltă a lui Emil Părău. De aici, de la
Ardeu, spre munţi, se simte el cel mai bine. Mă uit la chipul său –
aproape tot timpul zâmbeşte, ca un flăcău, omul ăsta pur şi simplu a
întinerit, n-ai zice că are mai mult de vreo 30 de ani. Îmi arată
culmile, ca nişte piramide ascuţite, împădu­rite, îmi vorbeşte de daci,
ca despre nişte bunici de mai ieri, îmi explică „pe viu”, de ce n-au
putut fi ei cuceriţi niciodată, fiindcă trăiau pe vârfurile acestor
piramide, unde îşi făceau cetăţile şi cultivau grânele. „Uitaţi-vă,
Cetăţuia Ardeului: ce con perfect! Dacii i-or retezat vârful şi acolo
şi-or fă­cut cetatea. Na, pe unde să urci, să-i cuce­reşti?!…”. Aşa au
fost toate „conu­rile” acestea dimprejur, locuite când­va de daci, aşa
sunt şi cele din satul lui: de necucerit. Emil Părău ar vrea ca satul
lui să nu fie cucerit nicio­dată.
Ştie totul despre dacii de-aici. A finanţat cărţi şi cercetări, îmi arată gura unei peşteri prin care tre-ceau călare prin muntele Cetăţuii, până în partea cealaltă, sau locurile unde s-au găsit mari co­mori. Ne oprim des, el vorbeşte cu
bătrânii, cu oamenii locului, toţi îl ştiu şi-l preţuiesc şi se bu­cură.
Dincolo de Bal­şa, începe tărâmul satelor părăsite. Buneştiul,
altă­dată mare, acum complet pustiu. Se văd casele, şu­rile năruite,
superba bise­ricuţă de lemn în para­gină… Galbina, Mada, Oprişeşti,
Techereu – doar câţiva locuitori. Ro­şia, chiar la poalele Bur­tucii, un
sat cândva plin de oameni, acum e pus­tiu. Emil Părău a făcut un
monument mare, la in­trarea în sat, cu Iisus păs­tor. „Sa­tul Roşia.
Bine aţi venit. Dumnezeu să fie cu tine” scrie pe el, deşi în sat nu mai
trăieşte de mult absolut ni­meni. Prin mijlocul lui trece un pârâu cu
apă de cu­loare roşie.

Plimbare printre „vecini”

Dar dacă aceste aşezări goale încă mai figurează în acte, în evidenţele
primăriei, satul lui Emil Părău, pur şi simplu, nu mai există.
Aron şi stupii lui de albine făcuţi din lut, ca pe timpul dacilor
L-a înghiţit istoria, uitarea, în doar câteva zeci de ani. Însă călăuza mea
îl ştie, loc cu loc, ar putea vorbi zile întregi despre fiecare casă şi
istoria ei, chiar dacă din multe n-au rămas decât nişte temelii
răscolite de vânt. „Uite-aco­lo, la pru­nul ăla, e Lina Trichii. De aici
începe satul”, zice, păşind încet pe uliţă, contem­plând totul cu
ace­eaşi melan­colie bucuroasă în priviri. „Altădată era acoperită cu
paie. Lina era o fe­meie săracă, dar ajuta pe mulţi oa­meni, fără să
ceară nici un ban… Da, Lina, biata de ea… Din­coace îi a lu’
Cu­culeasa – Cucu ăsta o fost un om foarte bogat, slaaab, înalt,
fălos… Uite ce casă faină avea, pe asta o re­fac prima, am adus şi
muncitori, sunt acolo, înăuntru. Ailal­tă-i mai slăbuţă, a lu’ Utan,
ăsta n-avea avere, fiu-său o fugit în Ame­rica, îi ziceau
«Ame­ricanu»… Aici îi a lu’ Ţic Ioan, alt bogat – no uita­ţi-vă, ce
casă albă, înaltă, avea. Dincolo, mai sus, îi a lu’ Liţă a lu’ Gherghi.
Când şi-o făcut el casa, nu era drum. Totul o adus bie­tul om în
spinare, cu măgarii, cu carul cu boi. Vă daţi seama?… Şi-o fost casă
mare, de piatră, domnoasă. N-o puteţi vedea. Că n-o rămas decât numai
câteva ziduri sparte, în pădure. Dar sunt unele din care nu mai îi decât
temelia. A lui Bibăr­ţoaia, a lui Boca Adam… Temelia, atât. E trist.
Dar eu le ţin minte exact, pe toate. Şi-o să le fac tot aşa cum o fost
înainte. Ba o să-l aduc şi pe om acolo, sau pe co­piii lui. Să o vadă,
să se bucure şi să-şi amintească…”.
Pe măsură ce emoţia creşte, Emil Părău vorbeşte cu accent tot mai puternic ardelenesc. Se întoarce cu vorbele în anii copilăriei. Venerează casele astea, de parcă ar fi toate nişte case memoriale. Povesteşte cu dragoste despre fiecare vecin, ca şi cum ar face biogra­fia unor mari personalităţi, pe care le-a
cunoscut, sau chiar a unor fiinţe supraomeneşti, din alte lumi. Îmi zice
de unul Adam Jurcă, care acum vreo 30-40 de ani s-a întâlnit cu un
câine cu glas de om, un „moroi”, îmi arată temelia casei morarului
Dionisie, zis Bogatu, pentru că într-adevăr era un om vrednic, foarte
bogat, dar toţi din neamul lui au murit straniu; el însuşi, „Bogatu”, a
fost ucis pentru avere, tăiat cu toporul, chiar de nevasta, fiica şi
ginerele său… Apoi, casa blân­dului şi înţeleptului bătrân Ţic Ioan,
care, când mer­gea cu oile în păşunat, mereu purta cu dânsul o sticlă de
oţet de mere cu miere, din care le punea copiilor câte puţin în apa
rece de izvor pe care-o beau, „pentru sănătate”, iar lor li se părea că
apa aceea e cea mai gustoasă apă din lume…

Meşterind în ograda casei
Asta îi place lui cel mai mult: lucrurile simple. Oa­menii cu trai simplu.
Pădurea, poveştile, singurătatea. Să cutreiere solitar toţi munţii
ăştia, pe care-i ştie ca-n palmă. La şapte ani, mergea cu oile, trăia
mai mult cu ciobanii. I-a fost dragă ciobănia, încă de mic. Aşa că acum,
la ce s-a gândit Emil Părău? Dacă tot a cumpărat satul ăsta, ce-ar fi
să-şi ia şi oi? Avea prea mult fân de pe munţi, sute de clăi, n-avea ce
face cu el. Prin 2004, s-a dus la târg la Pui, acolo toată lumea vindea,
nimeni nu cumpăra. Doar el. Şi-a luat la început vreo două sute de oi,
mai mult „de drag”, la preţuri foarte mici. Acum are… patru mii! Doar o
mie sunt aici, dea­­supra satului – mân­ză­rile – restul le paş­te în
alte stâni de pe piscurile Retezatului. Brânza pe care a bote­zat-o
„Bure­bis­ta” e una din cele mai curate şi bune din Ar­deal, iar
ma­gazinul său din Lupeni nu poate face faţă cere­ri­lor. „Numai aşa
poţi câştiga bani fără să ai insomnii. Doar dacă faci ceea ce-ţi
pla­ce”, zice Emil Părău, la masa din faţa stânei sale, în timp ce
frânge o cea­pă, o bagă în sare, apoi ia cu mâna o bucată de caş.
Mân­căm balmoş, urdă, „brân­ză de caş” făcută după reţete moştenite de
la daci. Înfulecăm cu pof­tă, împreună cu cei 12 cio­bani, toţi la
ace­eaşi masă, şi râdem, şi ne uităm la munţi şi po­ves­tim, şi avem
toată dra­gostea unii pentru alţii şi tot timpul din lu­me. Într-adevăr,
avea drep­tate Emil Părău: în locul ăsta, parcă e „ce­va”. Ce­va ca o
pu­tere binefăcă­toare…

O comoară: viaţa ca acum o mie de ani

Aveam să îl cunosc, spre seară, şi pe ultimul supra­vieţuitor al satului,
singurul care n-a vrut nicicum să-şi părăsească pământul bătrânilor.
Singurul locuitor! Un încăpăţânat, care-a ţinut morţiş să stea pe loc,
să-şi „lucre glia”, în imperiul de hăţişuri şi buruieni.
Căruţă nouă, în aşteptarea unui stăpân
Aron Truţă ne aştepta în poar­tă, cu părul lui alb, ţepos, privind atent în
jos, spre curba uliţei. Îi zice lui Emil Părău că „ştia” că va veni azi,
deşi n-avea de unde să ştie, fiindcă nu-l anunţase nimeni, nu are
telefon, ni­mic. Iar prietenul său, care nu mai fu­se­se acolo de vreo
două luni, con­firmă: omul ăsta, Aron, are într-ade­văr o „putere a
presimţirii”, ştiind me­reu, cu ceva vreme înainte, cine vine la dânsul,
exact la ce oră, totul. Îl „simte” pe om de la distanţă, ba reu­şeşte
chiar să îl şi „cheme”, cu puterea gândului său. Are 76 de ani şi e
sin­gur. De multă vreme n-a coborât nici până la prăvălia din comună, de
la Balşa. Zice că nu are nevoie. Pe toate le are aici. Pământul
cultivat cu de toate, legume, „poame” la discreţie, lapte de la animale,
pâine din cuptor, miere din stupi, ierburi de leac. E incredibil ce
poţi vedea înăuntrul acestei gospodării singuratice: unelte vechi,
aceleaşi ca acum mii de ani. Îşi ară pământul cu plugul de lemn, făcut
de el însuşi, până-n toate încheieturile. Are foale de fierărie, o
mulţime de scule rudimentare de cioplit lemnul. Şi-a făcut singur sania,
carul cu roţi de lemn, îmi arată toate părţile lui, „ruda”, „loitrea”,
„dricul”, „butucul”, „obia­da”, „leuca”, „proţapul”, „piscul”,
zicându-mi că toate uneltele acestea-s „lăsate de la daci”, că le găseai
în toate gospodăriile din satul ăsta părăsit, chiar şi acum câţiva ani,
înainte ca toată lumea să plece. Iar oamenii le foloseau, zi de zi,
doar pe acestea, refuzând orice-i modern…
Asta e marea comoară a lui Emil Părău. Ultimul său plan „secret”. După ce va reface aceste case, vrea să le umple cu oameni. Oameni care trebuie să se îmbrace ţărăneşte, să aibă grijă fiecare de casa lui, să ţină plugul, să cultive
grâu şi porumb, să cosească fâ­nul, la fel ca altădată. Măcar pentru
câteva săptămâni. Pot fi oameni de-ai locului, urmaşi ai celor care au
trăit aici cândva, doar dacă-s gospodari şi vor să trăiască româneşte,
la fel ca părinţii lor. Nici o pensiune sau vilă modernă nu se va face
vreodată pe pământurile sale. Niciodată grătare, muzici asurzitoare.
Aici, în mun­ţii lui, nimeni nu intră cu aşa ceva, oricât ar plăti. În
ultima vreme, s-a gândit şi la turişti. Dar la turiştii care vor
altceva, mulţi sunt înnebuniţi după asemenea locuri, unde să se poată
întoarce în timp o mie de ani, la acea viaţă simplă, în armonie şi
linişte, pe care poate mulţi au pierdut-o. Vor fi vecini, fiecare
familie la casa ei. Vor primi câte o vacă, să aibă grijă de ea, câteva
oi din turmă. Vor putea merge la clacă, la măsuratul oilor, vor putea
învăţa să cosească sau să facă clăi. N-are cum să nu-ţi placă aşa ceva,
crede Emil Părău, dacă intri în „armonia” vieţii unui sat. Un poet,
acest „om de afaceri”. Nu-i place deloc să îi zici aşa. Ştie că nu va
câştiga mulţi bani din „secretul” său, căci şi cheltuie­lile de
întreţinere sunt foarte mari. Dar i-ar plăcea să vadă iarăşi satul plin.
Asta e „nebunia” lui. Oameni îmbrăcaţi ţărăneşte. Fiecare la casa lui.
Şi străini care, poate, vor duce-n lumea largă povestea unui biet sat
românesc, dispărut, de undeva din Munţii Apuseni. Vor pleca de aici şi
poate vor spune mai departe po­vestea lui Cucu, a lui Liţă a lu’
Gherghi, a lui Bogatu… A lui Ţic…
***

Pe pragul casei bătrâneşti refăcute Deocamdată, o casă deja a refăcut-o: a lui. Mă uit la cei doi prieteni vechi, cum
stau pe prispă şi poves­tesc, unde a stat cutare sau cutare, care al cui
a fost, cum a petrecut în viaţă, arătând cu mâna spre anumite locuri
din munţi. Asta fac de fiecare dată, când apare Emil Părău în sat: stau
împreună la o masă şi-ncearcă să-şi amintească, uneori până noaptea
târziu, la lumina opaiţului, cum a fost cândva. Vor să scrie poate, cine
ştie, un fel de istorie a satului, a fiecărei case şi familii. De aceea
vorbesc: ca să nu uite. Doar ei doi, în munţi, singurii supravieţuitori
ai unei lumi dispărute. Lui Aron, această preschimbare a aşezării din
ultimii ani i se pare „o minune”. A fost părtaş la ea, a fost martor. „O
minune”, aşa zice. Emil nu poate zice asta. O mi­nune i se pare faptul
că s-a născut aici, în acest Paradis. O minune, poate, şi că cei doi
băieţi ai săi, Alin şi Do­rin, au urmat tot această cale, fără ca el
să-i oblige vreo­dată. Căsătoriţi, primul are 27 de ani, al doilea 26,
dintr-o săptămână, jumătate stau doar pe pământul părintesc. Umblă prin
păduri, dorm sub cerul liber, ştiu locurile ca-n palmă. Zic că n-ar mai
pleca de aici. Co­sesc, fac fânul, muncesc braţ la braţ cu ceilalţi
lucră­tori, fără ifose de copii de bani gata. Ei se ocupă şi de oi,
fiindcă le place, au ciobănia în sânge, le place aceas­tă viaţă de om
liber şi stăpân şi sunt convinşi că vor să aibă grijă de pământuri, mai
departe. Le place. Pur şi simplu le place. Jură că nici ei, nici copiii
lor, n-ar putea să înstrăineze aceşti munţi, niciodată.
Asta e, pentru Emil, cea mai mare minune şi bucurie a vieţii. Feciorii săi. În
spatele casei părinteşti, este un păr enorm, care încă dă rod. Se zice
despre el că ar fi cel mai mare şi mai bătrân păr din partea locului.
Sute şi sute de ani. O minune a supravieţuirii. Bunicului său i-a zis
străbunicul că tot aşa l-a prins. Face nişte pere mici, arămii şi dulci,
cum nu mai cresc nicăieri în împrejurimi. Cele mai bune pentru pus la
uscat. Când satul era plin, toţi oamenii se urcau în el şi luau pere. Le
băgau în cuptor, ca să aibă pe iarnă fructe uscate. Mirosea tot satul,
toamna, a pere. Mireasma aia, plutind peste case… Mireasma perelor din
marele copac al lui Avram, tatăl lui Simion, bunicul lui Simion,
străbunicul lui Emil, stră-străbunicul lui Alin şi Dorin Părău şi aşa
mai departe, în veci.

Bogdan Lupescu

 

t

Diaspora romaneasca

Pana la algerile din 16 noiembrie 2014 romanii din strainatate nu prea aveau trecere la cei din tara. Erau si ei acolo, niste romani, nici prea prea, nici foarte foarte. Daca nu si mai putin. Dar, dupa mobilizarea exemplara la ultimele alegeri prezidentiale, incheiate cu proteste si demonstratii antiguvernamentale aproape in toate capitalele lumii, optica celor din tara s-a schimbat dramatic. Au descoperit uimiti ca diaspora romaneasca a fost chiar prea-prea si mult mai „foarte“ decat cei de acasa.

Ca e asa, nu se indioeste nimeni. Dar de ce acest comportament diferit? Sunt cei din diaspora mai cu mot decat cei ramasi acasa? Eu cred ca suntem toti o apa si-un pamant. Nu e nicio diferenta structurala intre unii si altii. Diferenta vine de la mediul in care traieste fiecare.

Prin 1988 cumparasem cativa stupi de albine si ma invarteam si eu prin cercurile de apicultori sighisoreni, pe care i-am cunoscut indeaproape. Unul dintre ei, Dutu (Dutzu), era un tip inventiv si plin de initiativa. El avea familiile cele mai harnice din zona noastra.  Care era secretul lui? In fiecare an mergea in Harghita si cumpara de acolo matci (regine) de la un crescator de albine din zona Joseni, cea mai friguroasa din tara. Pe la Joseni, iarna incepe la 23 august si se termina la 1 mai. Asa ca albinele din zona, intre doua defilari, daca voiau sa nu moara de foame, erau obligate sa stranga aceiasi cantitate de miere mult mai repede si de pe o vegetatie mult mai saraca decat in zonele mai calde.

Ei, numai ca albinele astea din Harghita, desi harnice, erau foarte artagoase. Intr-un an la pastoral la salcam, pe langa Calafat, se nimereste ca Dutu sa aiba ca vecini niste olteni. Aceia, il intreaba intr-o zi pe omul nostru „Cum merge culesul“. Dutu, ca ardelanul, zice: „Asa si asa“. Dar oltenii nu se lasa, ca de aia sunt olteni, si se tin scai de bietul om, sa le spuna clar ce si cum. „Pai nu grozav, cam vreo 5 kile zilnic“. Fac o paranteza sa va spun ca apicultorii seriosi, la pastoral, pun un stup pe un cantar pe care-l citesc dimineata si seara, ca sa stie cum merge culesul. Cand culesul scade sub 1 kg pe zi, e vremea s-o ia din loc. Doar ca acel kg nu e miere, ci nectar. Diferenta este ca nectarul este apos si albinele bat din aripioare si fac ventilatie, ca sa evaporeze apa. Abia dupa ce nectarul pierde apa, ajunge sa fie miere. Procesul se numeste maturare.

Oltenii insa n-au vrut sa creada si l-au rugat pe Dutu sa le arate si lor un stup. Dutu s-a dus la stupul lui cel mai puternic, ca sa se laude si el un pic, ca fiecare care are cu ce. Dar cand a ajuns la lada cu pricina, si-a adus aminte de ceva stiut doar de el si razgandindu-se,  s-a dus sa le arate alt stup. Unul din olteni insa, mai smecher, s-a oprit langa stupul pe care Dutu n-a vrut sa li-l arate si a ridicat capacul! Atat i-a trebuit! A parasit poienita dand din maini, inconjurat de un nor de albine furioase!

Albinele lui Dutu insa, ajunse intr-un climat mai bland, isi pierdeau cu timpul si din rautate, dar si din harnicie. Daca am fi darwinisti, am spune ca s-au adaptat mediului. Cum o regina traieste cam trei pana la cinci ani, o familie cu o regina din Harghita de un an e clar ca era mai feroce decat alta cu o regina de patru ani. Cam asa cred eu ca stau lucrurile si cu cei din diaspora.

In romanul „Pui de tigan“, care are relativ succes pe Amazon.de tocmai fiindca diaspora se recunoaste in el, am o povestire care explica si mai clar diferenta dintre cei de acasa, care traiesc intr-un mediu arhicunoscut, care nu le rezerva surprize, si cei din strainatate, care se trezesc ca pleaca tramvaiul din statie fara ei, fiindca ei asteptau ca usile se deschid singure, ca la Bucuresti, sau cumparand un pachet de biscuiti, mor de foame cu biscuitii in mana fiindca nu stiu cum sa desfaca pachetul. Plus limba straina, plus obiceiurile necunoscute, plus mediul uneori advers si atunci va intelege fiecare ca frigul ca la Joseni bantuie cam peste tot prin strainatate. Dar sa nu ma iau cu vorba si sa uit sa pun aici fragmentul promis, care, desi pare fantezie, s-a petrecut in realitate. Diferenta este doar ca la mine in roman personajul povestirii este tigan, in timp ce personajul real a fost … un sas! Actiunea se petrece in Austria:

„Mi-am luat apoi în primire nu numai munca, ci și locuinţa, aflată în spatele curţii, lângă grajduri. Avea la intrare un mic hol, după care intrai în bucătărie, dotată cu maşină de spălat rufe, aragaz electric, frigider și televizor color! În stânga era camera de dormit, unde încăpea doar un pat și un dulap iar, la intrare pe dreapta, se afla baia cu duş și WC. Era strâmt, dar mie nici nu-mi trebuia mai mult. Oricum, erau condiţii mai bune decât acasă, unde aveam buda în fundul curţii, cam la fel ca în cântecul popular pe care-l auzisem de copil de la scripcarii neamului nostru:

Mă căcam în fundul curţii, galben ca lămâiaaa,

Şi cu-n şomoiog de paie, mă ştergea Măriaaa!!!

 Eram bucuros și plin de o energie pozitivă, pe care doream cât mai repede s-o las să se manifeste. Şi cum voiam să dau dovadă de spirit de iniţiativă, ca să vadă patronul că nu aştept să mă mâne de la spate la muncă, am și trecut la acţiune.

Văzusem în curte, chiar în faţa casei, un rond de flori unde pământul era tare ca piatra. M-am și mirat că florile alea, săracele, nu se uscaseră încă și arătau totuşi așa de proaspete! Am descolăcit deci furtunul de apă, m-am câcâit vreo câteva minute până i-am prins şpilul mufei ce se prindea de ţuţuroiul robinetului, apoi potrivind presiunea apei, ca să nu se rupă gingaşele tulpini de flori, m-am apucat cu toată sârguinţa să ud rondul din mijlocul curţii.

La un moment dat, îl văd pe patron ca se zgâieşte la mine pe geam, cu ochii cât cepele.

— Așa așa, Chef, benoclează-te bine, să vezi și tu iniţiativa românească în acţiune! mi-am spus atunci, mândru nevoie mare de inspiraţia avută.

Şeful a ieşit încă de vreo două ori din casă, fiindcă nu-şi credea ochilor ce vedea!

— Uite că vouă nu v-a dat prin cap să udaţi nişte biete flori! a trebuit să vin eu din România, ca să vă arăt ce trebuie să faceţi!

În timp ce mă năcăjeam să fac colac furtunul, așa cum îl găsisem, numai ce vad că vine şeful la mine:

— Hallo Jan! Was hast Du gerade gemacht? (Alo, Jan, ce naiba faci?)

— Ich habe den Blumen Waβer gegeben! (Am dat apa la flori) am spus eu atunci, cu prefăcută modestie.

— Alles schön und gut Jan, aber hast Du nicht bemerkt, daβ diese Blumen aus Kunstoff sind? (Toate bune si frumoase, Jan, dar tu n-ai observat ca florile astea sunt de plastic?)

Steag negru la Senatul Romaniei

Cu multi ani in urma, pe 8 decembrie 1920, o bomba pusa de o mana criminala exploda la ora 14.40, aruncand in aer Senatul Romaniei.

Mana criminala era a lui Max Goldstein. Max s-a născut la Bârlad, în anul 1898, dintr-o familie de evrei. Devenise comerciant, dar în loc să-şi vadă de comerţ, se simte atras încă din fragedă tinereţe de ideologia bolşevică. Asta îl face să înceapă o activitate subversivă, care-i va aduce o condamnare de 10 ani, pe care începe să şi-o ispăşească la Văcăreşti. În februarie 1920, fiind dus la judecătorie ca martor la procesul complotului comunist de la Vitan, se preface că vrea să meargă la latrină, dar pe când era condus pe coridor, fuge pe o uşă laterală şi iese în curtea din dos. Reuşeşte apoi să dispară ziua în amiaza mare, ajungând la vechea lui gazdă, Julieta Holtzman.

Ajutat de complici, n-o ia direct spre Moldova, unde bănuia că era deja aşteptat, ci pleacă la Timişoara, trece ilegal frontiera, apoi prin Bulgaria ajunge la Odessa, taman la timp ca să participe la demonstraţia oamenilor muncii de 1 Mai. Aici era centrul de spionaj şi şcoala de terorism a sovieticilor. Max Goldstein îl caută pe şeful serviciului, evreul Abraham Grinstein, căruia îi propune colaborarea, prin executarea unor acte de sabotaj asupra instituţiilor de stat româneşti.

Max era expert în tehnica pirotehnică şi ştia mai totul despre prepararea explozibililor şi producerea bombelor artizanale. Încă din copilărie îi plăcuse să confecţioneze artificii şi pocnitori cu praf de puşcă, preparat de el însuşi. Experimentele lui au mers atât de departe, încât o dată, pe când pisa un amestec exploziv într-un mojar, acesta i-a explodat în mână, smulgându-i-o din cot. Mâna dreaptă a trebuit să-i fie amputată. Ca să se poată folosi totuşi de ciotul rămas, şi-a prins în prelungirea braţului un cârlig de oţel atât de ascuţit la vârf, încât putea lesne străpunge pe oricine i s-ar fi împotrivit.

La Odessa a urmat şcoala de terorişti, mai întâi ca elev apoi, — după ce a dovedit că avea cunoştinţe avansate în tehnica diversiunii — a ţinut şi cursuri practice novicilor, despre cum se confecţionează o bombă artizanală şi cum trebuie ea amplasată. La aceste demonstraţii, i-a uimit pe profesori cu îndemânarea lui, fiindcă el cu o singură mână, lucra mai repede şi mai precis decât toţi ceilalţi, cu două mâini. Mai ales Grinstein era fericit că dăduse peste un astfel de expert, cum nu mai exista altul în toată Rusia: fără sentimente, crud şi curajos, inteligent şi decis şi mai ales, care purta în suflet o ură cumplită pentru tot ce era românesc. În toamnă Max s-a întors în România, cu planuri criminale. El plănuia să întreprindă sabotaje pe teritoriul românesc.

Ajuns la Bucureşti formează, conform strategiei imaginate de Grinstein, o troică. Aceasta era o organizație subversivă, formată numai din trei inşi. Experienţa în câmp operativ arătase că grupul cel mai eficient era cel de trei. De aici şi denumirea de troică. În scurt timp, prin vechi cunoştinţe din Bucureşti, reuşeşte să formeze o troică proprie, exclusiv evreiasca: el, Leon Lichtblau şi Saul Osias. Ca să nu-şi piardă dexteritatea şi îndemânarea cu problemele organizatorice, Max pune la cale deraierea trenului de lux Simplon, între Ciocăneşti şi Chitila.

Şi-a procurat explozibil, o ţeavă de plumb, o capsă cu fulminat de mercur şi din toate acestea a confecţionat cu multă ingeniozitate o bombă artizanală, pe care a pus-o sub o traversă, cu puţin timp înainte de trecerea Simplon-ului. Când roata locomotivei a turtit capsa de pe şine, aceasta a inflamat praful de puşcă din ţeava de plumb, flacăra fiind transmisă la explozibil, care explodând, a aruncat în aer primul vagon în care — după toate informaţiile lui Max — ar fi trebuit să se afle cel pe care sovieticii ar fi vrut să-l vadă cât mai curând pe năsălie: Constantin Argetoianu, duşmanul îndărătnic al comunismului. Aceasta era cea mai importantă misiune pe care o primise.

Constantin Argetoianu chiar s-a aflat în acel vagon! Numai că, ori calculele lui Max au fost greşite, ori praful de puşcă îndesat prea tare în ţeava de plumb a ars prea repede, ori nenorocitul de Simplon a redus tocmai atunci viteza, ca mecanicul să aibă timp să se scarpine în fund, ori poate a fost îngerul păzitor al lui Argetoianu care a încurcat lucrurile, nu se ştie. Cert este că explozia a distrus partea din faţă a vagonului, dar Argetoianu a scăpat neatins, aflându-se în partea din spate a vagonului avariat.

Înfuriat de această festă a soartei, Max pune la cale o lovitură teribilă, care urma să zguduie din temelie burghezia română, asupritoarea cruntă a muncitorilor ce trudeau în fabrici şi uzine. Voia totodată să se poată prezenta în faţa tovarăşului Grinstein cu o mare realizare, ca să justifice nu numai încrederea acordată, dar şi sumele imense pe care le-a primit de la sovietici, pentru a-i înlesni îndeplinirea misiunilor pe teritoriul românesc.

Max, Saul şi Leon se pun pe treabă, împărţindu-şi sarcinile. Saul face rost de două obuze nemţeşti de 75 mm, un ceas deşteptător, două brichete, fitil, o capcană de şoareci cu arc, şuruburi, o şurubelniţă si un cleşte. Leon procură o lădiţă de lemn cu capac şi face şi schiţe cu sălile şi camerele senatului, poziţia coridoarelor şi a uşilor de acces.

Max confecţionează dispozitivul: fixează mai întâi cele două obuze în lădiţă, apoi la baza lor pune ceasornicul, brichetele, fitilul, toate prinse solid în şuruburi şi stinghii de lemn. Când ceasornicul începea să sune, cheia de la sonerie învârtindu-se, înfăşura o sârmă în jurul ei, care trăgea de sfoara capcanei de şoareci, rupând-o. Arcul eliberat pocnea rotiţele brichetelor, care aprindeau fitilurile ce duceau flacăra la fiecare obuz, declanşând astfel explozia.

După ce a reglat mecanismele şi le-a încercat funcţionarea, Max Goldstein s-a arătat mulţumit de dispozitivul pe care-l crease. La ultimele zece încercări, sistemul nu ratase nici măcar o singură dată aprinderea flăcării brichetelor. Deci, sistemul funcţiona atât de bine, încât Goldstein era sigur că mecanica nu-l va trăda. Dar era oare destul ca să-şi atingă scopul? O nemulţumire, ca o presimţirea rea care nu-i dădea pace, l-a îndârjit şi mai mult. Nu se poate, a calculat de data asta totul cu mare grijă, nimic nu mai putea interveni!

În noaptea de 7 spre 8 decembrie la miezul nopţii, pe lângă clădirea senatului, se strecurau două umbre. Sunt Max şi Leon. Saul, care nu fusese de acord cu punerea bombei la senat, a fost lăsat acasă. (El voia s-o pună la sediul Siguranţei!) Pentru plasarea bombei, era destul cu ei doi. Cu un şperaclu au deschis o uşă şi-au pătruns în sala, unde în după-amiaza zilei următoare avea să aibă loc o sesiune ordinară a senatului României. Max montează apoi lădiţa în spatele unei draperii, acolo unde era singurul loc ascuns vederii.

Sperau să nu vină nicio femeie de serviciu prea conştiincioasă, ca să măture pe după draperie. Acolo domnea un praf gros de un deget, muşte moarte şi plase de păianjen, ceea ce dovedea că nimeni nu mai cotrobăise în colţul acela de foarte multă vreme. Max intenţiona să fixeze soneria deşteptătorului pentru ora trei după-amiaza, când bănuiau că dezbaterile în sală se vor încinge, ca de obicei. Leon se informase atent asupra desfăşurării şedinţelor senatului, ca să stabilească ora cea mai potrivită pentru detonaţie. Ca să fie siguri, trebuiau să aştepte cel puţin până la ora patru dimineaţa, fiindcă dacă ar fi potrivit ceasul acum, când era ora 1 noaptea, explozia s-ar fi produs la ora 3 dimineaţa, când nu era nimeni în clădire. Chiar aşa o prostie nu putea să facă niciunul din ei! Ca să le treacă timpul, s-au pus să fumeze şi să povestească:

— Deci, mâine va fi şedinţă ordinară la senat! Dar, dacă totul merge cum sperăm, o vom transforma într-o sesiune extraordinară! Max rânjeşte şi trage din ţigară cu sete. Nimbul de foc  prinde viaţă, luminându-i scurt faţa.

— Va fi cea mai extraordinară şedinţă din toate timpurile, Max! Nici nu bănuiesc ei ce-i aşteaptă! Mâine în jurul orei 15, va trebui să fie la tribună şi nea Costică. Adică exact în dreptul lămpii noastre, când i se va aprinde fitilul.

Max începe să cânte încetişor: Costică Costică, fă lampa mai mică! Leon îi ţine isonul, bătând tactul pe genunchi. Ca să treacă timpul mai povestesc de una de alta, până pe la ora 4, când Max întoarce cheia arcului de la sonerie de nouă ori. Nu până la refuz, ca să nu pocnească arcul. Dar de nouă ori era suficient, pentru că la a şaptea învârtitură, arcul aprindea brichetele. Apoi a legat cu grija sârma de cheiţă, a dat-o de două trei ori după axul ei şi a reglat tensiunea sârmei cu o pană de lemn, care fixa ceasul în locaşul lui. Au verificat apoi amândoi, încă o dată, dacă fitilele erau bine potrivite ca să primească focul de la brichete, dacă sârma era fixată bine, dacă ceasul era înţepenit cum trebuie. Fiindcă totul era perfect, Max a scos siguranţa şi au închis apoi capacul lădiţei.

Au mai stat apoi câteva minute, să asculte dacă nu cumva ticăitul ceasornicului răzbătea din spatele draperiei, dar oricât şi-au ascuţit auzul, n-au putut percepe nici cel mai mic zgomot. Perdeaua de pluş înghiţea orice sunet. Mulţumiţi de ce-au realizat, s-au întors pe acelaşi drum, nevăzuţi şi neauziţi de nimeni.

Şedinţa senatului din 8 decembrie 1920 începuse deja şi dezbaterile prinseră să se închege. Cei de la putere şi din opoziţie porniseră ciondăneala obişnuită, care nu ducea niciodată la nimic. Max rămăsese la locuinţa conspirativă, dar Leon, fire mai emotivă, nu-şi mai găsea locul. Pe la unsprezece a plecat la universitate, care era foarte aproape de sala senatului, ca să trăiască pe viu emoţiile evenimentului mult aşteptat. Se aşezase în ultimele bănci, pentru că de data asta, nu-l mai interesau matematicile. Era nervos că nu ştia cât e ceasul, fiindcă îşi interzisese să se uite la al lui într-una, ca să nu dea de bănuit. Trebuia totuşi să fi trecut de 2 şi jumătate. Şi ce greu trecea timpul!

Dar chiar în clipa aceea, o bubuitură puternică a zgâlţâit geamurile universităţii. Toţi studenţii au sărit să privească afară. Au zărit ferestrele de la sala senatului sărite din cercevele, iar prin găurile rămase ca nişte orbite goale, ieşeau trâmbe de fum şi de praf. Pe stradă, pietonii surprinşi de explozie prea aproape, fugeau înghemuiţi şi cu capetele între umeri ca să se îndepărteze, ciocnindu-se de cei mai îndepărtaţi, pe care curiozitatea îi mâna să se apropie, ridicându-se pe vârfuri şi lungindu-şi gâturile ca să vadă mai bine.

Când fumul s-a mai risipit şi aerul proaspăt a mai limpezit atmosfera, cei mai lucizi senatori au început să caute victime. Cei din spate, abia treziţi din somnolenţă, scăpaseră doar cu sperietura, dar președintele Senatului, venerabilul Constantin Coandă, fusese rănit destul de serios. Preotul unit Demetriu Radu, episcopul unit al Oradei, a fost străpuns de o schijă la piept şi apoi izbit de suflul exploziei de perete. El a fost cel care a murit chiar la faţa locului. Ministrul justiţiei, Dimitrie Greceanu şi senatorul Spirea Gheorghiu, răniţi grav, n-au mai putut fi salvaţi de medicii de la spitalul Colţea, unde au fost transportaţi de ambulanţe. Constantin Argetoianu scăpase şi de data asta fiindcă… întârziase!

La câteva minute după atentat, regele Ferdinand a fost la faţa locului, încercând să mobilizeze şi să îmbărbăteze lumea aceea speriată a Bucureştiului. Leon, aflând ceea ce-l interesa, a grăbit spre casa conspirativă unde-l aştepta Max, aflat şi el într-o stare de mare agitaţie. Ca să se liniştească, au băut amândoi un ceai, în care au dizolvat bromură. Apoi au analizat situaţia la rece, care era foarte departe de a-l mulţumi pe Max.

Costică Argetoianu, cel cu lampa mică, duşmanul neîmpăcat al comuniştilor, scăpase iarăşi „nepedepsit”, victimă căzând în locul lui alt Costică, Coandă, care pentru ei era persoană neutră. Deci numai  trei morţi, un amărât de rănit, ce mai, mult zgomot pentru nimic! Şi de ce oare sunase blestematul ăla de ceas la 2 şi 40, adică cu douăzeci de minute mai devreme? Răspunsul a fost că n-au verificat cât de precis funcţiona deşteptătorul. Atenţi doar la mecanismul soneriei, nu s-au mai gândit că ceasul trebuia să funcţioneze zece ore cu precizie. Ori o lua înainte de la început, ori ei din neatenție au deplasat limba din spate care regla mecanismul balansierului, cert este că ceasul lor a declanşat explozia cu douăzeci de minute mai devreme, când „cocoşeii” din parlament nu se încăieraseră suficient. Asta a dus la lipsa rezultatelor pe care le aşteptau cu înfrigurare.

Ceea ce nu aveau cum să afle atentatorii a fost că un drăcuşor de îngeraş — fie din joacă, sau trimis de cineva — s-a jucat cu jucărelele găsite în lada de după perdea, luând de acolo o sfoară de cânepă, ca să-şi puie mustăţi. Din cauza asta, unul din obuzele din cutie n-a explodat, cu toată zguduiala pe care i-a produs-o fratele lui geamăn, atunci când a sărit în sus ca ars. Era ca şi cum Dumnezeu a vrut să diminueze efectele exploziei, care ar fi fost grozavă, dacă explodau ambele obuze deodată.

Cu aceste fragmente din romanul „De la inima la cer“ am incercat sa aduc la lumina un fragment uitat pe nedrept din istoria Romaniei. Azi, daca am fi avut politicieni patrioti, constienti de misiunea lor, am fi avut sedinta solemna la Senat, cu un moment de reculegere si cu drapelul Romaniei ridicat in berna, in memoria victimelor acestui atentat criminal pus la cale si executat de o mana de evrei, impinsi de adanci sentimente antiromanesti. L-as fi pus si pe senatorul Aurel Vainer sa tina o cuvantare, cu gandul ca va folosi aceasta ocazie ca sa tina in sfarsit o cuvantare constructiva.

Camile lui Suleiman si steagurile negre

De ceva vreme am ajuns la concluzia ca nu mai exista evenimente fara importanta, toate par sa aiba un rost si un sens. Important este ca sa le pricepem asa cum sunt ele si nu cum vor unii sau altii. Pentru asta e nevoie de trei lucruri: informatie, logica si psihologie. Unde aceste conditii nu sunt indeplinite, prinde dezinformarea si manipularea. Acestea pot sa apara doar pe terenuri desertice, unde judecata sanatoasa e mai rara decat apa. Si cum teoria are valoare doar daca are aplicatii practice, voi da doua exemple recente, pe care le pun la rastalmacit:

Prima poveste

In editia online a ziarului Cotidianul, a fost postata pe 29 septembrie informatia urmatoare:

http://www.cotidianul.ro/israelul-inapoiaza-unui-palestinian-doua-camile-fugite-din-calea-bombardamentelor-248138/

Armata israeliană a recuperat şi a înapoiat cele două cămile ale unei familii de beduini din Fâşia Gaza, după ce patrupedele fugiseră în toiul operaţiunilor militare, transmite AFP.

Presa israeliană scrie că armata a întreprins o adevărată operaţiune pentru a recupera cămilele, după ce proprietarul lor, Suleiman al-Mesmanri, a arătat că a contactat autorităîile de mai bine de o lună în acest scop, însă degeaba. “Am fugit de acasă din cauza bombardamentelor, iar când am revenit, după încetarea focului, am crezut că mi-au murit cămilele”, spune el.

Potrivit presei israeliene, cămilele ar fi reuşit să pătrunda pe teritoriul israelian în momentul în care barierele de securitate au fost deschise, pentru a permite o incursiune a trupelor israeliene.

La solicitarea palestinienilor, comandantul grupului de coordonare dintre armata israeliană şi oficialii palestinieni a decis că această problemă ar trebui rezolvată. Cămilele au fost reperate pe teritoriul israelian, au fost prinse şi apoi reintroduse în Gaza, cu înştiinţarea militarilor israelieni şi a militanţilor palestinieni, astfel încât să nu se ajunge la un incident din cauza unei neînţelegeri.

“Eu astăzi nu am un acoperiş deasupra capului, iar ei îmi vorbesc de o operaţiune umanitară, pentru că mi-au adus cămilele. Dar cămilele au fugit tocmai pentru că le-a fost frică de bombardamentele care au distrus casa”, spune nemulţumit al-Mesmari. Cămilele au fost evaluate la circa 6.000 de euro, potrivit armatei. Potrivit ONU, ultimul conflict din Gaza s-a soldat cu moartea a 2.200 de palestinieni şi a 70 de israelieni, dintre care 66 de militari.

(R.C.)Publicat Luni, 29 septembrie 2014

Deci camilele bietului beduin ajung pe teritoriul israelian. Ele sunt bineinteles identificate si se cam stia de unde au putut veni. Dar a trebuit sa intervina Comandantul grupului de coordonare, ca ele sa fie date inapoi pagubasului, ramas nu numai fara camile, dar si fara casa si gospodarie. Dar odata cu inapoierea camilelor, i s-a adus la cunostinta ca ele nu i-au fost inapoiate cu umilinta, asa cum ar fi facut oricine, dupa ce a produs altuia pagube irecuperabile, ci in urma unei extraordinare „Operatii umanitare“.  Apoi, toata presa israeliana a titrat cu litere groase, subliniind fapta de neimaginat pentru ea, de a da inapoi doua camile deselate unui amarat de arab.

Totdeauna cand vrei sa intelegi pe altul, trebuie sa stii cum gandeste el, adica sa-i stii psihologia. In documentarile mele legate de Miscarea Legionara, am dat de o carte a lui Nicolae Paulescu, pe care o cunostea bine Corneliu Zelea Codreanu. Aceata carte se numeste „Spitalul, coranul, talmudul, cahalul si francmasoneria“. In acea carte Paulescu, care a fost in acelasi timp un mare savant, aminteste de unele pasaje din Talmud, (unii care stiu ce vorbesc o considera chiar cartea de capetenie a evreilor talmudisti, mult mai importanta decat Vechiul Testament), pasaje care in secolul XVII-lea au fost scoase din Talmudul tiparit, dar care, spune Paulescu, au fost mai departe predate prin viu grai copiilor de evrei. Unele din aceste invataturi sunau cam asa:

„Dumnezeu a dat iudeilor putere asupra averii și a vieții tuturor popoarelor”

„Este permis să despoi pe un ne-evreu.“

„Este oprit să dai goiului un lucru pe care dânsul l-a pierdut. Cel ce dă unui goi obiectul pierdut, nu va găsi iertare înaintea lui Dumnezeu”

„Este oprit să împrumuți pe goimi, fără camătă”.

Privind lucrurile prin ceea ce scria Paulescu, intelege oricine de ce a durat atat de mult ca sa fie luata decizia de a-i da inapoi arabului animalele pierdute.

Nicolae Paulescu a fost cel care a descoperit printre primii efectele antidabetice ale extractului de pacreas, totusi premiul Nobel pentru descoperirea insulinei au luat-o doi caadieni. Acesta a fost pretul pe care a trebuit sa-l plateasca, pentru ca a indraznit sa scoata din negura uitarii lucruri despre talmud, cahal si francmasonerie, ceea ce a deranjat profund Oculta Mondiala. Daca nu credeti, incercati sa ridicati o statuie, sa botezati o strada, sau sa-l faceti cetatean de onoare al unui oras oarecare din Romania pe marele savant Nicolae Paulescu. Imediat o sa sara de fund in sus unul si altul, care se pare ca dicteaza mersul lucrurilor in tara asta si o sa vedeti ca am dreptate.

A doua poveste

De ziua nationala a Romaniei, cativa maghiari au arborat steaguri negre la coltul caselor lor. Asta pe mine nu m-a mirat. Stiu de copil ca unii dintre maghiari sunt iredentisti si au idei revizioniste. Mai stiu insa ca acestia sunt doar o minoritate.

Maghiarii sunt singurul neam dupa stiinta mea care si-au legat ziua nationala de o infrangere. Daca istoria lor e saraca in victorii, iar alea, cate au fost, fiind obtinute de comandanti straini de neamul lor (Corvin, Basta, Bem) si deci neputand fi luate in considerare, ce puteau face bietii oameni? Sa ramana fara zi nationala nu se putea, asa ca a fost buna si o infrangere. In ziua de 15 martie 1849, 12 generali si un colonel, fosti comandanti ai armatelor „revolutionare“ maghiare, au fost executati la Arad de austrieci. Probabil pentru „hainire“ fata de imperiul habsburgic. Putem deci intelege de ce in capul unor maghiari ziua de 15 martie este nu numai zi nationala ci este si o zi de doliu. Ce fac ei si cate steaguri negre pun de ziua lor sau a noastra, nu e treaba mea si nici nu ma intereseaza. Pe mine ma intereseaza cu totul altceva.

Ma intereseaza faptul ca un idiot de prefect, dupa ce a aflat de steagurile negre, a declarat ca va deschide o ancheta. In baza carei legi vrea nenorocitul acela sa actioneze? Ca doar nu este nici una, care sa interzica steagurile negre cand ai tu chef sa le arborezi. O sa-i rada ungurii in nas. Ii vor spune ca tin dolul dupa pisica care tocmai le-a murit. (Dar, acel prefect sunt sigur ca nu-si va misca tartita de la biroul lui. Asta a fost doar praf aruncat in ochii prostilor. Simte si el, cu simturile lui de batracian naparlit, ca ii fuge scaunul de sub fund si vrea sa se arate si el activ. Daca avea demintate, si-ar fi dat demisia imediat ce a aflat ca mii de romani au fost privati de dreptul constitutional de a vota de guvernul din care face si el parte). Asa ca, domnule prefect, e vremea sa-ti faci bagajele, nu esti bun sa ne reprezinti interesele.

Am mai aflat ca acei ticalosi de comandanti erau de fapt niste criminali, conducatorii unei armate care in numele „libertatii, fraternitatii si egalitatii“ au ras de pe fata pamantului 300 de sate romanesti, ucigand 40.000 de romani, printre care si 100 de preoti. Pe noi romanii n-ar trebui sa ne intereseze cate steaguri pun maghiarii de ziua nationala a Romaniei, ci cate steaguri negre punem noi de ziua lor nationala. Pe 15 martie in fiecare an ar trebui arborate mii, zeci de mii de steaguri negre pe la casele romanilor, in amintirea celor 40.000 de victime nevinovate, care au pierit de mana „revolutionarilor“ criminali.

Carticica sefului de cuib

Corneliu Zelea Codreanu a fost unul din cei mai mari patrioti ai romanilor. Comparabil in toate cu Horia sau cu Avram Iancu. Dar, ca oricarui patriot adevarat, i-au fost rastalmacite faptele si vorbele. Iar despre Legiune s-a spus ca a fost o miscare antisemita si fascista. Nimic mai fals. Legiunea lui Codreanu a fost singura Miscare nationalista din Europa care n-a fost condamnata de tribunalul de la Nürnberg. Si n-a fost condamnata pentru ca, desi au fost la putere 4 luni, n-au omorat in perioada asta nici un evreu. Crucile cu sageti negre ale ungurilor, aflate la putere in Ungaria patru ani mai tarziu, cam tot patru luni, au reusit sa trimita spre lagarele nemtesti vreo 80.000 de evrei. Numai minciuni si dezinformari s-au spus despre Legiunea noastra romaneasca. Si cum o minciuna repetata des ajunge sa fie crezuta, e bine sa cautam sa aflam adevarul nu in ce se spune cu rea vointa despre legionari, ci direct de la sursa, din doctrina legionara. Haideti sa luam la intamplare un capitol din Carticica Sefului de Cuib si sa citim ce norme de comportare impunea Corneliu Codreanu legionarilor, Le cerea sa faca crime? Le spala creierul cu prostii? Avea vreo logica in ceea ce spunea? Si cate din ele or mai fi valabile astazi, dupa 70 de ani de la publicarea lor? Iata un scurt capitol, dar suficient de edificator pentru cei care vor sa afle adevarul:

PUNCTUL 48. Cum se prezinta un legionar.

Când un legionar se prezinta unui sef superior sau sefului Legiunii, se opreste la o distanta de trei pasi în pozitia de drepti, saluta ducând mâna dreapta la inima apoi ridicând-o spre cer si spune: Sunt legionarul …, din cuibul….

PUNCTUL 49. Cum trebuie sa fie în vorba si în scris un legionar.

Legionarul si în scris si în vorba trebuie sa fie scurt, clar si precis. Vorbaria lunga si încurcata este vorbaria democratiei.

PUNCTUL 50. Îmbracamintea legionarului.

Legionarul va fi modest îmbracat. El nu va pune pret pe hainele luxoase si stralucitoare ale nimanui. El va dispretui luxul pe care îl va considera ca având la baza o înclinatie sufleteasca spre frivolitate, spre lichelism, spre sacaturism.

Astazi omul luxos, daca nu este un hot apartinând uneia din multiplele forme ale hotiei, în orice caz este un nesimtitor care palmuieste mizeria nesfârsita a tarii.

Legionarul nu va cântari un om dupa haina si nu va mai face deosebire între omul sarac, cu haine rele si cel cu haine bune. Legionarul va cântari pe om dupa ceea ce va avea sub haina, adica dupa sufletul lui. Sunt multe haine rupte care ascund sub ele comori de aur în inima!

PUNCTUL 51. Legionarul si mânuirea banilor publici.

Legionarul care-si va însusi bani care nu-i apartin, care va mânui în mod necinstit banii Legiunii sau ai oricarui om, acela care nu va putea da socoteala, conform promisiunii, de banii încasati din vânzarea brosurilor, gazetelor, insignelor etc. va fi eliminat pentru totdeauna din Legiune de la primul caz, orice situatie ar ocupa în ea.

În organizatia aceasta, nu pot sa creasca decât numai oameni cinstiti.

O mica hotie nu poate sa te lase indiferent pentru ca în definitiv aceasta nu este decât samânta marilor hotii, samânta care dezvoltându-se din cauza tolerantei noastre, ar putea rastigni din nou prin jefuire poporul român si aceasta tara.

PUNCTUL 52. Sentimentul demnitatii

Ne-am saturat de lipsa de demnitate omeneasca. Daca nu dai bacsis, daca nu-l platesti, nu ti se înscrie în partid. Daca nu platesti, nu da drumul hârtiilor de la primarie.

Daca nu dai bacsis, nu poti sa-ti capeti dreptul. Bacsisul, mita si hotia au desfiintat sanatatea morala a natiunii române.

Legionarul va cauta sa desfiinteze aceste apucaturi si sa reînvieze sentimentul demnitatii omenesti. El nu va da nimanui nimic, nu va promite nimanui nimic, iar când va face cuiva un serviciu, nu se va înjosi ca sa primeasca bacsis sau mita ci va pune mâna în gât mituitorului.

PUNCTUL 53. Scoala faptei creatoare.

Legionarul trebuie sa fie un om de fapta. Prin fapta lui, prin munca lui, el va cladi din temelii România cea noua.

PUNCTUL 54. Rugaciunea ca element decisiv al victoriei. Apelul la stramosi.

Legionarul crede în Dumnezeu si se roaga pentru biruinta Legiunii.

Sa nu se uite ca noi, poporul român, stam aici, pe acest pamânt prin voia lui Dumnezeu si binecuvântarea Bisericii Crestine. În jurul altarelor bisericilor, s-a aflat adunata de mii de ori în vremuri de bejenie si restriste, întreaga suflare româneasca de pe acest pamânt, cu femei, copii si batrâni, cu constiinta perfecta a ultimului refugiu posibil. Si astazi stam gata sa ne adunam, poporul român, în jurul altarelor, ca-n vremuri de mari primejdii, pentru ca îngenuncheati, sa capatam binecuvântarea lui Dumnezeu.

Razboaiele se câstiga de aceia care au stiut sa atraga din vazduh, din ceruri, fortele misterioase ale lumii nevazute si sa-si asigure concursul acestor forte. Fortele acestea misterioase sunt sufletele mortilor, sufletele stramosilor nostri, care au fost si ei odata legati de glia, de brazdele noastre, care au murit pentru apararea acestui pamânt si care sunt si azi legate de el prin amintirea traiului lor de aici si prin noi, copiii, nepotii si stranepotii lor. Dar mai presus de sufletele mortilor sta Dumnezeu.

Odata aceste forte atrase, ele vin în balanta ta, te apara, îti dau curaj, vointa si toate elementele necesare victoriei si te fac sa învingi. Introduc panica si groaza în dusmani, le paralizeaza activitatea. În ultima analiza, biruintele nu depind de pregatirea materiala, de fortele materiale ale beligerantilor, ci de puterea lor de a-si asigura concursul puterilor spirituale. Astfel, se explica, din istoria noastra, biruintele miraculoase ale unor puteri materialiceste cu desavârsire inferioare.

Cum se poate asigura concursul acestor forte?

1) Prin dreptatea si moralitatea actiunii tale;

2) Prin apelul frecvent, insistent la ele. Cheama-le, atrage-le cu puterea sufletului tau si ele vor veni. Puterea de atractie este cu atât mai mare, cu cât apelul, rugaciunea, se face în comun de cât mai multi. De aceea, în sedintele cuibului, care se tin în toata tara sâmbata seara, se vor face rugaciuni si se vor îndemna toti legionarii ca a doua zi, Duminica, sa mearga la biserica. Patronul nostru este Sfântul Arhanghel Mihail. Icoana lui trebuieste sa o avem în casele noastre, si în vremuri grele sa cerem ajutorul lui si El nu ne va lasa niciodata.

PUNCTUL 55. Scoala suferintei

Cel ce intra în aceasta lupta, trebuie sa stie de mai înainte ca va avea de suferit. Dupa suferinta vine întotdeauna victoria. Cel ce va sti sa sufere, acela va învinge. De aceea, noi, legionarii vom primi suferintele cu drag. Fiecare suferinta este un pas înainte catre mântuire, catre victorie. O suferinta nu-l va descuraja pe legionar, ci-l va oteli, îi va cali sufletul. Cei ce-au suferit si vor mai suferi înca, vor fi adevarati eroi ai luptei legionare. Binecuvântarea Patriei se va întinde asupra lor si asupra familiilor lor.

O scrisoare atribuita Ecaterinei Teodoroiu

Dacicus, un coleg de pe blogul joncoja.ro unde ne facem amandoi veacul, a publicat un comentariu la una din postarile mele, pe care-l redau in intregime:

Redăm integral o scrisoare atribuită Ecaterinei Teodoroiu, păstrată în
fondul Manuscrise al Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I” din
Bucureşti; în documentul cu pricina (nedatat, din păcate), Ecaterina îşi
motivează hotărârea de a lua parte la lupte: fraţii i-ar fi murit pe
front, iar ea voia să îi răzbune. Potrivit scrisorii, tânăra se afla
însă într-un impas, aşa că solicita sprijin comandantului Diviziei 2
Infanterie:

„Prin aceste rânduri subsemnata Ecaterina Teodoroiu din comuna
Vădeni lângă Târgu Jiu îmi permit să vă supun Domniei Voastre viaţa mea
de până acum în calitate de cercetaşă româncă, de soldat voluntar-femeie
şi, în sfârşit, prin ce împrejurări am ajuns la dumneavoastră ca să vă
cer protecţie părintească şi o îndrumare din punct de vedere militar.

Făceam clasa a 5-a de liceu la Bucureşti când, cu ocazia războiului
din 1913 m-am înscris în prima asociaţie a cercetaşelor românce pentru
a-mi servi cât de puţin ţara în împrejurări grele.

La decretarea mobilizării în august 1916 am fost întrebuinţată ca
cercetaşă la îngrijirea răniţilor în Târgu Jiu. Venind chemată la
Bucureşti de M.S. Regina, m-am dus, iar la reîntoarcere, cu ocazia celei
de-a doua invazii a nemţilor la Târgu Jiu, am aflat că tata, ca
sublocotenent de rezervă în Regimentul 18 Gorj [?!], a fost făcut
prizonier, iar doi fraţi ai mei, unul sublocotenent de rezervă la
Regimentul 7 Călăraşi şi celălalt locotenent în Regimentul 5 Vânători
[?!], sunt amândoi morţi pe câmpul de onoare.

Nemaigăsind nici pe mama mea şi lipsită de orice ajutor, m-am hotărât a mă înscrie voluntară pentru a-i răzbuna pe ai mei.

În ziua de 6 octombrie pierd şi pe ultimul meu frate, caporal în
Regimentul 18 Gorj, căzut în lupta de la Porcenii de Gorj; atunci m-am
dus la domnul colonel Jipa, comandantul Regimentului 18 Gorj, cerându-i
voie să lupt în Regimentul domniei sale.

Cu începere din ziua de 7 octombrie am luat parte la lupte în tranşee alături cu soldaţii Regimentului 18 Gorj.

Pe ziua de 18 octombrie, în urma unei surprinderi din partea
inamicului şi a unei scurte lupte, am fost luată prizonieră. Puţin după
aceea fiind escortată de o santinelă germană, am scos neobservată de
nimeni un revolver din sân şi am împuşcat santinela şi fiind noapte, am
fugit. Cu mine au mai fugit şi alţii de-ai noştri.

În timpul fugii însă inamicul a tras focuri şi două gloanţe m-au
nimerit, rănindu-mă uşor în piciorul drept. Nouă zile mai pe urmă
spărturi de obuz m-au rănit în coapsă. Am fost dusă la spital în
Craiova, apoi evacuată la Bucureşti şi, în sfârşit, la Iaşi.

Când m-am făcut bine am vrut să ies din spital şi am întrebat pe un
domn sublocotenent unde este Regimentul 18 Gorj. Mi-a răspuns că e pe
front. Domnia sa recomandându-se că este din Gorj, mi-am adus aminte că o
cunosc pe sora domniei sale şi i-am cerut protecţie şi un sfat cum aş
putea continua a face serviciu militar, totodată terminându-i
convalescenţa.

Domnul sublocotenent Gheorghe Mănoiu mi-a permis atunci să fac
serviciu în Compania a 7-a ce comanda în Regimentul 43/59 Infanterie.

M-am dus la regiment, m-am prezentat domnului maior Mareş şi
corpului ofiţeresc la popota regimentului. Din ziua aceea, adică acum o
lună, am îngrijit de numeroşii bolnavi din Compania a 7-a, am contribuit
cât de mult la depăduchierea oamenilor, am observat ca mâncarea lor să
se facă cu îngrijire şi am mâncat laolaltă cu ei, iar în cantonament am
stat în aceeaşi casă cu domnul sublocotenent Mănoiu, neavând
posibilitatea să am o casă singură pentru mine şi am dormit mereu cu
fata gazdei în pat (sic!).

Acum şase zile am fost chiar la Iaşi la Palatul M.S. Regina pentru a
obţine graţie trecerii şi cunoştinţei mele cu A.S. Regală Principele
Nicolae câte ceva pentru a îmbunătăţi traiul soldaţilor din Regimentul
meu 43/59 Infanterie. M.S. Regina m-a ascultat cu bunăvoinţă şi apoi a
ordonat ca imediat să mi se încarce sania cu 400 kg sare de bucătărie şi
câteva mii de ţigări pentru soldaţi. M-am înapoiat cu aceste daruri de
la milostiva şi buna noastră Regină şi le-am împărţit chiar eu personal
pe la companii, căci oamenii refuzau hrana nesărată.

În ziua de 14 februarie domnul colonel Lăzărescu a venit să
inspecteze satul Dumitreşti-Gălăţei, unde este cantonamentul companiei
mele. După ce domnia sa s-a declarat foarte mulţumit de felul cum am
îngrijit eu personal de soldaţii noştri, a plecat fără să-mi zică nimic
rău sau ceva care să mă facă să bănuiesc vreo intenţie rea a domniei
sale.

Imediat însă după plecarea domnului colonel Lăzărescu, domnul maior
Mareş mi-a dat ordin să părăsesc regimentul. N-am insistat ca să rămân
şi nici n-am căutat să aflu motivele pentru care am fost izgonită şi
îndată am venit la dumenavoastră, mult respectate domnule colonel,
pentru ca supunându-vă atenţiei trecutul meu, faptul c-am fost rănită în
luptă de un duşman care mi-a desfiinţat familia şi totodată
exprimându-vă curăţenia sentimentelor mele de româncă care vrea cu arma
în mână să-şi dezrobească colţul de patrie cotropit, vă rog să binevoiţi
a ordona să fiu primită în oricare alt regiment sau serviciu al
diviziei dumneavoastră. Referinţe puteţi lua de la Regimentul 18 Gorj şi
de la Familia noastră Regală.

Mă încred în spiritul dumneavoastră de dreptate şi mă adresez
dumneavoastră ca unui părinte pentru a-mi da putinţa să-mi urmez
serviciul pentru patrie şi a repara nedreptatea ce mi s-a făcut”.

DUMNEZEU SA O ODIHNEASCA!

Intai Decembrie

Intai Decembrie este mai intai de toate o zi de suflet. Ziua in care lupta si visurile unui intreg sir de eroi s-au implinit. Un sir atat de numeros, incat nu i se poate da de capat. Pentru ca eu nu cunosc alt neam cu mai multi eroi si cu un mai ridicat tribut de sange decat cel romanesc.
Luati-i de pilda pe francezi. Au o mare eroina, Ioana D’Arc. Departe de mine in a-i contesta vitejia si meritele, fereasca Dumnezeu. Dar, noi romanii am avut cel putin trei femei, la fel de merituoase. Una din ele este eroina de pe Jiu, Ecaterian Teodoroiu. Ea este cea mai bine cunoscuta si totodata documentata istoric.

A doua eroina intra deja in umbra. Se numea Pelaghia Rosu din Marisel, un coclaur intre Valea Ariesului si Valea Somesului, daca nu ma insel. In timpul atacurilor maghiare din 1948-1949 asupra Apusenilor, pe cand Avram Iancu si legionarii lui luptau contra invadatorilor in grupuri organizate, ramasesera doar femeile pe langa casa. La ultima invazie maghiara, condusa de Vasvari, femeile ramase singure in fata pericolului de a le fi inceindiate casele, sub conducerea Pelaghiei Rosu, imbracate in haine barbatesti, au dat atacul asupra ungurilor, starnind groaza printre honvezi, carora li s-au pleostit mustatile, frumos intoarse in sus a vitejie.

O a treia eroina ramane complet necunoscuta. Despre ea n-au mai ajuns la noi decat faptele, petrecute tot in perioada 1949, relatate in memoriile lui Iosif Sterca Sulutiu, careia memorialistul ii dedica un intreg capitol:

“O FEMEIE EROICA
In ziua urmatoare am plecat la Bucium, am cercetat steampurile unde fata stemparului nostru mi-a povestit ca a venit odata niste husari p-acolo cari au vrut sa dea foc caselor, dar fiind barbatii p-acasa i-au inconjurat si i-au omorat pe toti. De asta data barbatii nu erau acasa, erau dusi toti la tabara in contra ungurilor, catre Zarand la comuna Bucuresci, pe cum spunea fata. M-am intors dar catre casa, si fiindca era catre amiazi, abia puteam merge de arsita soarelui pe drum, si fiind si flamand, am indreptat calul prin padure pe o carare, care conduce paralel cu drumul. Langa un izvor care-l stiam ca vanator, m-am dat jos de pe cal, mi-am agatat pusca pe o creanga, si scotandu-mi merindea din straita, am mancat. In jurul meu o tacere profunda, ici-colea se auzia clopotul unei vaci, care pastea deasupra stancilor, si fluerul unui baiat care pazia vitele. Pentru un om dela cetate o asemenea excursiune totdeauna e placuta, cu deosebire eu care iubesc si admir natura, nespus de mult, abia ma pot desparti de o asemenea panorama. Am mai baut o data din izvor, cum se zice “de drum”, si apoi am pornit ducand calul dupa mine de frau. Deodata aud pe o femeie strigand ca din gura sarpelui: “fugiti pentru D-zeu, ca au venit ungurii in sat, si ne omoara pe toti.” – Ma uit intr-acolo si vad vreo trei femei prin fundul gradinilor fugind la deal in sus. – Totodata vad 2 husari mergand la o casa sa-i dea foc. – Ce-i asta pentru D-zeu? nu-mi puteam explica deloc; nu-mi credeam ochilor mei. In Abrud nici pomana de soldati unguri; cum si de unde au rasarit acei husari? au sa vina mai multi?… Situatiunea-mi venea foarte periculoasa; deloc am legat calul de o tufa, pentru ca calare nu puteam merge; a trage calul dupa mine, nu mai aveam nici timp nici voia, si m-am dat pe carare inainte vreo suta de pasi, din cauza ca eram intr-o adancime, de unde nu mi se vedea bine. Se vede ca sindrilele casei nu vor sa prinda foc; nu vedeam flacara iesind; husarii au parasit casa aceea si inaintau pe drum in sus, dar numai in pasi. Intr-aceea o femeie tanara cam de vreo 24 de ani, inalta si voinica, purtand pe brate un copil mic, iar in mana o lance, imi atrase atentia in cel mai mare grad. A iesit in fuga dintr-o casa afara, si-a sarutat copilul; si l-a pus intre niste tufe in apropierea gradinei; a pornit catre husari,…a stat pe loc,…iar s-a intors la copil, l-a sarutat mai de multe ori, si iar l-a bagat in tufe. Se parea ca are ceva lucru mare si grabnic a intreprinde. Nu se putea decide. Cine stie ce simtaminte se luptau in sufletul sau! Era palida ca moartea. Ar fi avut timp sa fuga cu copilasul sau, dar n-a fugit. Husarii intr-aceea se apropiau de casa de unde iesise femeia. Deodata a racnit femeia ca o ursoaica, careia vanatorii i-au rapit puii. “Nu ma lasa Doamne, D-zeule!” S-a repezit ca o turbata asupra husarilor, cari observand-o si-au tras sabiile si au strans caii in pinteni, ca sa ajunga inaintea femeii la o punte unde era sa treaca. Femeia fiind aproape de punte a ajuns inaintea lor acolo. Aici s-a inceput o lupta pe viata si moarte. Femeia manuia lancea cea lunga cu ambele maini astfel, incat nu se puteau apropia de dansa. Dadea lovituri cand in cai, cand in husari. Deodata a pleznit pe unul care intrase pina la capul puntii peste obraz asa cumplit, incat sotul sau a trebuit sa-l sprijineasca, ca sa nu cada jos de pe cal. L-a napadit sangele; fara un cuvant, ranitul s-a intors pe drum indarat. Dar in momentul acela s-a aruncat celalalt husar asupra femeii cu o furie, intre injuraturi infernale; si cu toate ca femeia s-a aparat cu disperare, i-a succes husarului prin o apucatura a-i lovi lancea astfel, incat aceea i-a sarit departe din mana. Femeia un moment nu si-a pierdut prezenta de spirit. A luat-o la fuga catre tufele din apropierea drumului, unde calare nu ar fi putut-o urmari. Husarul dupa ea. Inca un pas si era scapata. Dar oh!
fatalitate! S-a impiedicat biata femeie; a cazut, vai de ea…Husarul a ajuns-o. Femeia s-a ridicat, dar numai pe genunchi, cu spatele catre padure, cu fata catre acel loc unde era ascuns copilasul sau; cu ochii si mainile catre cer. Erau cam de 80 de pasi in aceasta pozitiune de mine. Husarul cugetand ca biata femeie se ruga de el sa-i deie pardon, o injura de Dumnezeu. Ea sarmana nu cerea pardon; ar fi fost si in zadar, se parea ca ea in acele momente supreme, se impaca cu Dumnezeu. Atunci husarul si-a bagat sabia in teaca, si-a luat carabina s-o impuste injurand de Dumnezeu cel romanesc… Oh! Dumnezeu cel romanesc e drept si puternic! In acel moment a traznit o impuscatura din padure…Husarul a cazut mort de pe cal jos. Calul speriat s-a intors in fuga salbatica, tarand pe husar, al carui picior se agatase in scarita – dupa el, izbindu-i trupul de toate stancile. Femeia a mai stat vreo cateva secunde ca inmarmurita pe acel loc. Apoi s-a sculat, s-a uitat in jurul sau; n-a vazut pe nimeni. Si-a facut de trei ori cruce, si in fuga mare s-a dus la tufisul cu copilul. L-a ridicat la
gura, si sarutandu-l s-a departat. Toate acestea s-au petrecut in vreo cateva minute; ca fulgerul asa incat eu abia am avut timp sa ma reculeg; mi s-a parut totul ca un vis; dar timp de pierdut nu era, mi-am dezlegat calul si scoborandu-ma la drum in fuga calului m-am dus – nu catre Abrud – dar catre Izbita, alarmand pe toti cati se aflau in apropierea drumului, fancandu-i atenti despre apropierea pericolului.”
Imi pare rau doar ca Sterca Sulutiu nu povesteste ce s-a intamplat cu pusca lui, dupa ce-a agatat-o de-o creanga, la izvor. Eu cred ca a uitat-o acolo.