Arhive lunare: March 2015

Avram Iancu

Lasă-mi un mesaj

Avram Iancu a fost nedreptățit toată viața, dar cu mult mai mult, după moarte. Mizeriile, ticălosiile, neadevărurile care s-au spus și scris despre el se pot compara doar cu cele debitate despre Corneliu Zelea Codreanu, cu care Avram Iancu se aseamăna până la confundare. Nici o laudă nu poate sublinia mai bine valoarea unui om, precum o fac ponegrelile.
Iancu a fost un conducător cu carismă, organizator desavârșit, strateg neîntrecut, care a pus în umbră pe toți comandanții militari de pe teatrul de război din Transilvania revoluției din 1848, fie ei austrieci sau maghiari. Cu excepția, poate, a polonezului Bem. Despre aceste mari calități, parțial recunoscute prin însăși mărturia faptelor, s-a scris destul. Și despre omenia cu care a tratat populația civilă maghiară, sunt mărturii venite chiar din rândurile maghiarimii, așa că nici aici nu prea ar mai fi multe de spus.
Dar, despre o calitate de excepție, pe care Dumnezeu i-a hărăzit-o lui Avram Iancu, despre care încă nu s-au făcut mențiuni (poate că-mi fac un păcat, dar oricât am căutat, n-am găsit nici cel mai mic document care să mă convingă că mă înșel), doresc aici și acum să o aduc la lumină. Este vorba despre talentul literar al Iancului.
Ca să mă încredințez, am deschis Istoria Lieraturii Romane de G. Călinescu și după ce am răsfoit-o de 3 ori, n-am găsit nicio referință la Avram Iancu, ca scriitor sau prozator. Am dat acolo peste capitole întregi cu poeți minori și despre poezia măruntă, despre Ion Barac și Mumuleanu, despre C. Conachi, de la care am ciugulit o strofă din galopul calului, cam singurica care se ridica peste dulcegăriile vremii, probabil din cauza … nerăbdării:
Aleargă, suflete, aleargă
La soția ta cea dragă
Ridică de pe picioare,
Orice fel de-nvălitoare
Și spune cu îndrăzneală
C-am să fac mare năvală!

L-am gasit și pe Tudor Vladimirescu printre cei citați de Călinescu, cu proclamația lui, ceea ce mă face să cred că dacă i-ar fi ajuns la … conștiință Avram Iancu sub aspect scriitoricesc, n-ar fi pierdut ocazia de a-i dedica măcar vreo 10 pagini antologice.
Există și o scuză la această necunoaștere, datorită nepăsării și lipsei de interes a românilor. Raportul lui Iancu privind evenimentele din 1848-49, fiind tradus în germană pentru a fi înaintat curții de la Viena, s-a păstrat mult mai bine (și compet) în arhivele austriece decât în cele românești. De asta unii dintre cei interesați de acest Raport, retraducându-l din nou în românește, probabil dupa 1900, au folosit o limbă tehnică, modernă și de aceea seacă. Astfel s-a pierdut tot ce însemna literatură. E ca și cum l-am lua pe Creangă, l-am traduce în germană și apoi l-am retraduce în românește cu limbajul actual, facându-l pe marele humluleștean de ocară.
Desigur că acest Raport este interesant ca informație și Iancu face dovada unei extraordinare memorii, care se întinde pe durata unui an, ținand socoteala datelor calendaristice, numelor de moti, maghiari sau austrieci, locurilor geografice, drumurilor, munților, colinelor, râurilor, numarului morților și al răniților din fiecare bătălie și tabără, a amanuntelor privind conflictele, carele cu sare, slanina și cu pâine capturate de la insurgenții maghiari, ce-a spus Hatvani la Abrud, ce-a spus Kemeni Farcas cand nu mai voia să se bată cu popii, mișcarile lui Dragoș, trimisul lui Kossuth. Deci ca document, Raportul este unul de excepțională valoare.
Acesta mai dezvăluie și caracterul lui Iancu, care nu s-a sfiit să recunoască meritele Legionarilor săi în batăliile purtate, când Vlăduțiu, Simion Balint, Corcheș sau Axente Sever, remarcându-se în anumite lupte, au fost laudați de Iancu fara nicio reținere și cu inimă bună.
Din acest Raport voi alege acum acele fraze care, dupa mine, au o importantă valoare literară. Se va pierde astfel ceva din valoarea epica și documentară. Ar fi trebuit poate să reproduc tot Raportul, dar fiind prea lung, nu vreau să abuzez de răbdarea cititorului. Cine dorește însă, să caute pe internet Raportul și să-l citească cu atenție. Nu există omagiu mai mare fața de Avram Iancu, decât acela de a-i citi Raportul original, un document la fel de important, ca și Cărticica șefului de cuib a lui Zelea Codreanu:
Raportul prefectului Avram Iancu despre faptele cetelor armate românești, în decursul răzbelului cetățean în anii 1848-49
După ce în adunarea de la Blaj din luna septembrie 1848 se determină, ca în puterea dreptului dat tuturor popoarelor monarhiei să se organizeze și garda națională română, pentru a ne apăra contra terorismului maghiar, care devenise cu totul nesuferit, eu mă reîntorsei în muntosul meu ținut, mă așezai cu locuința la Câmpeni și întreprinsei a ridica și organiza garda națională.
Într-aceea, Comitetul de împăcăciune fu confirmat de comandantele general, baron Puchner și când prochemăciunea către popoarele Transilvaniei ieși, se delinie și planul pentru dezarmarea rebelilor. Garda națională, conchemată de mine, era concentrată la Câmpeni, Bistra și Bucium, sub comanda tribunului Corcheș, centurionului A. Bistreanu și vicetribunului Popovici. O altă despărțitură a gardei staționa la Margina. În 21 octombrie (1848) primii o scrisoare către comandantele unei divizii de dragoni, strâmtorați de către maghiari la Huedin, cu acea provocare, să văd cum aș putea scăpa numitul despărțământ din prinsoarea maghiară. Însărcinarea din urmă o executai cu atâta norocire, încât generalul comandante își descoperi a sa mulțumire într-un decret lăudătoriu.
La Abrud, pe când o deputățiune a acelui oraș se ruga pentru o învoire pe cale de pace, eu îi pusei condițiunile și îi dădui 3 zile, timp de socotit. Totodată, am luat măsuri ca să tai toată comunicațiunea acestui oraș cu Aiudul și Zlatna. Orașul primi condițiunile, fu tratat bine și prietenește și până la venirea lui Hatvani, peste o jumătate de an, se bucură de cea mai mare liniște și siguranță sub protecția românilor.
Românii, prea sătui de terorismul maghiar, se sculară fără conducători și, în prunceasca (copilăreasca) lor credință, începu de la sine a dezarma pe maghiari. Aceasta se întâmpla mai vârtos în acele ținuturi unde prefecții nu avuseseră timp a organiza garda națională. Pentru a preîntâmpina vreo dezordine, în coînțelegere cu Buteanu, ordonai acolo pe tribunii Aviron Telechi, Nemes și Cândea, dintre care cei doi din urmă, cu toată blândețea și omeneasca lor purtare către familiile maghiare aristocratice pe care le apăra de orice rea tratare, mai târziu fură uciși tocmai de către acei apărați ai lor.
Pe același timp și încă tocmai pe când negociam cu Abrudul, în 22 octombrie, primii o asemenea știre de la Zlatna. Românii, venind în cete numeroase la acel oraș al cărui locuitori maghiari erau cunoscuți ca cei mai fierbinți ajutători la tendințele maghiare, provocară garda națională maghiară a depune armele. Eu demandai tribunului Iosif Moga ce avea ordinul de a dezarma Offenbaia să-și schimbe mărsul și să meargă la Zlatna să mijlocească o învoire de pace. Acel tribun, fiind tocmai ocupat cu dezarmarea, însărcină pe vicetribunul Clemente Aiuzeanu ca să meargă îndată la Zlatna. Ci pe când acesta se apropia de oraș, catastrofa trecuse peste el.
În 23 octombrie, românii fuseră chemați spre a negocia: apoi se primi condițiunea ca pe cât va curge dezbaterea de învoială, armele să se depuie de ambele părți. Românii depuseră armele fără cel mai mic prepus, încât unii se puseră jos fără nici o grijă, alții iarăși mâncau din merindea ce aveau, într-aceea capii negociau cu maghiarii. Dintre maghiari depuseră armele numai gardiștii din șirurile din nainte iar ceilalți, ca niște perfizi, le ținură între picioare sau dinapoi. Tunurile încă le țineau gata înapoi! Deci pe când românii negociau cu nepăsare, Nemeghyei, consilier de montanistică și comandante al gărzii maghiare, striga dintr-o dată în ungurește „foc“. Maghiarii armați se înieptară (îndreptară) nainte și pușcară hoțește asupra neînarmaților români dintre care mai mulți rămaseră morți, iar ceilalți în prima spaimă o luară la fugă, lasându-și mulți tocmai și armele. Acum însă românii inverșunați, readunându-se foarte numeroși, inflăcărați de mânie și răzbunare, se răped asupra nefericitului oraș. Totodată se răspândi și falsa faimă (știre) că Iancul s-ar apropia cu cetele sale. Gardele maghiare nu putură înfrunta răpegiunea românilor. Orbite de furie, (gardele maghiare) deteră foc topitoriei împărătești, bisericii românești cum și altor case ale românilor, apoi o tuliră din oraș, la o fugă neregulată, iar cu ele se depărtară și o parte însemnată dintre locuitorii maghiari.
Acum se începu o măcelătura înfricoșată în care își aflară moartea mai mulți prunci nevinovați și femei, pentru că furia românilor nu se mai putea reînfrâna; totodată pătrariul mai frumos al orașului, locuit de maghiari, deveni pradă flăcărilor. Soartea gardelor fugare, ca și a celorlalti maghiari care se alăturaseră lângă ele, înca nu fu mai bună. Știrea despre perfidia comandanților maghiari din Zlatna zbură naintea nenorociților. Locuitorii din Presaca și împrejurime au fost și apucat nainte spre a sta într-ajutoriu la frații lor din Zlatna în contra maghiarilor, când iată că-i întâmpină fugarii. Românii îndată și loviră asupra nenorociților și uciseră pe mai mulți din ei. Între maghiarii morți fu și urzitorul catastrofei, consilierul montanistic Nemegyei, însă și alți mai mulți nevinovați, prunci și femei. Acesta e adevăratul curs al catastrofei de la Zlatna. Eu îndata ce aflai de acea întâmplare tristă, alergai spre a lua măsuri ca pe oficialii camerali câti au mai rămas în viață, sa-i duc la Abrud, în siguranță.
Mai departe nu merg, poate doar dacă interesul pentru cele de mai sus va fi suficient de mare. Dar și din acest mic fragment din Raport ne dăm seama că simțul psihologic și logica impecabilă a lui Iancu în descrierea încurcatelor evenimente din munți, egaleaza, dacă nu și întrece, maiestria artistică a lui Negruzzi din celebra nuvelă Alexandru Lăpușneanu. Felul în care Iancu prezintă antitetic comportarea cinstita a orașului Abrud care a înțeles să aleagă pacea, nefiind tulburat 6 luni de nicio neplăcere până ce n-a venit alt ticălos ca să tulbure apele, Imre Hatvani, în antiteza cu comportarea perfidă a gardei maghiare din Zlatna, ne aduc aminte că Iancu era și avocat și știa să mânuiască și argumentele logice cu îndemânare, mai ales că dreptatea era de partea lui. De asemenea, am rămas uimit că Iancu in Raportul lui, folosește perfectul simplu, specific oltenilor și nu greoiul perfect compus, atât de des utilizat în vorbirea curentă din Ardeal. Este sigur că, folosind acest mod verbal, Iancu a imprimat textului dinamismul cerut de viteza cu care se desfășurară evenimentele menționate.

Invataturile lui Ghinghis-Han

Lasă-mi un mesaj

De doua zile recitesc cartea lui Harold Lamb, intitulata Ghinghis-Han. In primul capitol, intitulat „Misterul“, autorul nu mai pridideste cu laudele la adresa marelui mongol care nomad fiind si analfabet, a rasarit din desertul Gobi, declarand razboi popoarelor civilizate ale pamantului, pe care le-a si zdrobit.

Au mai fost distrugatori de civilizatie, precum Atila sau Alaric, dar Marele Mongol nu are egal. Si mai este invaluit si in mister. Un nomad, un cioban, a intrecut in strategie militara pe generalii armatelor a trei imparatii. Un barbar analfabet ce nu stia sa scrie, a intocmit o pravila de legi pentru cincizeci de popoare. Lui Napoleon, stralucitul geniu militar de mai tarziu, nu i se poate uita ca a parasit o armata in Egipt, iar alteia i-au albit ciolanele pe coclaurile Rusiei. Iar la Waterloo…

Imperiul napoleonian, zice mister Lamb, autorul, s-a naruit chiar in timpul vietii sale, codul sau de legi a fost calcat in picioare imediat ce a pierdut tronul iar copilul lui a fost desmostenit inca in timp ce el traia. Doar cu Alexandru cel Mare ar putea fi comparat marele mongol. Si nici asa realizarile lui Ghinghis-Han nu palesc. Ci dimpotriva!

Generalii lui Alexandru au pus stapanire pe regatele lui imediat dupa moartea acestuia, fiul lui fiind constrans sa fuga. Dupa moartea mongolului, fiul sau si-a luat in stapanire teritoriul fara nici o impotrivire si in liniste. Si acest teritoriu se intindea din Coreea pana in Armenia si din Tibet pana la Volga. Kubilai-Han, stranepotul sau, a domnit inca pe o jumatate din imparatie! Cum a fost posibil ca un barbar sa creeze un imperiu din nimic, care sa reziste atat de mult timp si atat de bine eroziunilor? Cei mai mari istorici spun ca asta nu se poate explica, nici intelege. Singura explicatie ramane cea din evul mediu, care spun ca forta devastatoare a armatelor lui Ghinghis-Han consta in faptul ca erau de esenta … draceasca!

Noi, fara a apela la draci, vrem sa explicam acest mister cu ajutorul ratiunii. Sigur ca exceptionala rezistenta fizica a mongolilor, faptul ca puteau sta in sa zile intregi, ca puteau flamanzi o saptamana fara sa le pese, a jucat un mare rol. Dar, asta nu explica misterul. Exista insa si alte explicatii.

In primul rand a fost faptul ca Ghinghis-Han era un comandant drept si care-si tinea cuvantul dat. El si-a tinut promisiunile facute intotdeauna, fiindca la un analfabet ca el, cuvantul dat avea mare greutate. El, cu alte cuvinte, nu era misel! Apoi, a reusit sa adune intr-o singura hoarda toate triburile turco-mongole care pana la el se razboiau unele cu altele. El le-a unit sub acelasi sceptru, aducand linistea in interiorul granitelor imperiului sau.

Apoi, ca sa-si tina hoardelesi mai bine in frau, le-a dat nabadaiosilor lui supusi un cod de legi, numit IASSA. Sa aruncam o privire asupra continutului acestui act normativ a carui nerespectare era pedepsita cu toata asprimea.

Furtul si adulterul nu erau tolerate, fiind pedepsite cu moartea. La fel se pedepsea furtul unui cal! Neascultarea copiilor fata de parinti, a fratelui mai mic fata de cel mai mare, lipsa de incredere a barbatului in sotia sa, sau neajutorarea saracului de cel bogat, lipsa de respect a sublaternului fata de comandantul sau, primeau pedepse aspre. Despre betie, unul din cele mai raspandite vicii ale mongolilor, IASSA le da voie mongolilor sa se imbete de cel mult trei ori pe luna. Dar, ar fi bine sa nu se imbete de loc! Zicea mai departe actul normativ. O alta slabiciune a mongolilor era teama de traznet. In desertul Gobi, lipsit de copaci, traznetul facea ravagii, inducand in cei ce traiau acolo o teama irationala. Cand tuna, multi mongoli se aruncau in lacuri si in fluvii, inecandu-se. IASSA, pe timp de furtuna, le interzicea sa se atinga de apa. IASSA oprea totodata pe mongol sa se lase cuprins de furie. El, mongolul, trebuia sa aiba inima buna tot timpul!

Cu sodomitii, spionii, tradatorii, martorii mincinosi sau cei care recurgeau la magia neagra, IASSA era necrutatoare: moartea! Iar prima lege din IASSA suna pentru urechile noastre extrem de … cunoscuta: „Se porunceste tuturor oamenilor sa creada intrun singur Dumnezeu, facatorul cerului si al pamantului, singurul datator de bogatii si saracie, de moarte si viata si a carui putere peste cele lumesti este fara sfarsit.“ Dar porunca asta nu era urmata de pedepse, pentru ca codul acesta tintea trei lucruri: supunere fata de han, unirea hoardelor intr-una singura si starpirea raului din radacina. Cu alte cuvinte, IASSA era si un cod moral care aducea printre nomazi reguli de comportare aspre, cu care nici azi nu ne-am rusina, daca ar fi aplicate.

La mongoli, daca nu era prins supra faptului, nimeni nu avea dreptul sa acuze un om de o fapta, daca acesta nu-si recunostea vina. Si e de mirare ca la acest popor barbar, constiinta ajunsese atat de avansata, incat istoria a pastrat exemple numeroase cand faptasii si-au recunoscut faptele, desi unele din ele le aducea pedeapsa capitala.

Din aceste cateva randuri, observam un fapt ce nu poate sa nu ne uimeasca. Marele hanat mongol, format din barbari si ciobani analfabeti, se conduceau dupa un cod moral de exceptie. Rezumand, ajungem la concluzia ca la mongoli, legea onoarei, disciplinei, educatiei, ajutorului, alaturi de credinta intr-un singur Dumnezeu, de respectarea cuvantului dat, a grijii de a nu fi misel si spiritul de jertfa erau nu numai cunoscute, ci si la mare pret.

Dar, cea mai mare uimire il cuprinde pe cel care are idee de ce inseamna doctrina legionara. Fiindca IASSA nu este altceva decat o varianta mongola a „Carticelei sefului de cuib“ legionar, adica a doctrinei legionare a lui Corneliu Codreanu. Si care cuprinde aproape cuvant cu cuvant, invataturi comune!

Aceasta a fost „misterul“ victoriilor hoardelor lui Ghinghis-Han asupra dusmanilor sai, niste regate si imparatii putrede, cu o viata decazuta si impregnata de egoism si inegalitate. Deci, daca o doctrina identica cu cea legionara a putut face din niste analfabeti si niste barbari invingatorii lumii, nu am exagerat de loc atunci cand am afirmat de nenumarate ori in articolele mele anterioare, ca doctrina legionara este una victorioasa, contra oricaror dusmani ai poporului roman. Insusindu-ne codul de comportare legionar, care, dupa cum vedem, are antecedente in istorie, poporul roman va ajunge pe acele culmi de virtute si de moralitate, incat nu va mai avea de ce sa se teama de nimeni. Afara de traznet si de Dumnezeu.

Organizarea albinelor

Lasă-mi un mesaj

Apicultura romaneasca se mandreste cu cartea lui Constantin L. Hristea, cel care a scris masiva si bine doumentata lucrare „Stuparitul“, ( 733 de pagini). In editia a III-a, aparuta in aprilie 1947, la pagina 18, autorul prezinta cateva caracteristici ale organizarii cuiburilor de albine si furnici, care fac parte din ordinul hymenopterelor:

„-  Mai toate hymenopterele au o minunata organizatie a muncii, fiecare faurind o anumita lucrare, dupa varsta ce-o are, trecand din functie in functie, incepand cu cele mai grele pentru ca, spre batranete sa le ramana cele mai usoare si care le cer sfortari mai reduse…

- Simtul cooperatiei e de asemenea foarte dezvoltat in organizatia lor. Cine, facand stramutare de faguri primitivi si legati cu sfoara de Manila, n-a vazut cum albinele rod fir cu fir, o scot afara pe urdinis si, cat e firul de lung, cateva din ele se insira de-a lungul lui, il prind cu falcutele si, ca la o comanda, deodata 4-5 isi iau zborul, ducand departe firul, caruia, de sus, ii dau drumul deodata si se intorc din nou, la aceasta ordonata si unita munca?

- Educatia tineretului, la diferite specii din ordinul Hymenopterelor e prea bine cunoscuta. Ea e preocuparea celor batrane, care invata pe tineret toate muncile si se manifesta mai ales la albinele domestice…

- Spiritul de sacrificiu al individului pentru colectivitatea e minunat si-l poseda toate hymenopterele. Un musuroi de furnici, zgandarit la suprafata, face sa iasa intraga armata de la fund, iar viespile si albinele isi apara pana la moarte stupul si cuibul lor.“

Iata cum niste fiinte aflate pe o scara inferioara de dezvoltare, au reusit prin organizare dupa anumite principii, sa ajunga la o viata sociala bogata, care cunoaste diviziunea muncii si anumite reguli sociale, pe care le respecta cu strictete fiecare membru al cuibului. In aceata organizare sta extraordinara lor capacitate de a rezista intemperiilor si dusmanilor de toate felurile.

Uimitoare este insa asemanarea dintre cuiburile de furnici si albine si doctrina legionara, care isi desavarsea activitatea si educatia in … cuiburile legionare. Cand un cuib depasea numarul de 12 membri, aparea fenomenul de „roire“ ca la albine, legionarii desprinsi din cuibul-mama infiintand alte cuiburi noi. Citind cele de mai sus si luand cele 6 legi din „Carticica sefului de Cuib“, pe care Capitanul le-a impus ca obligatorii legionarilor, observam cu mirare ca 4 din aceste legi legionare sunt respectate si de albine. Legea muncii, educatiei, disciplinei si ajutorului sunt permanent prezente in viata albinelor. Doar legea tacerii si onoarei, specific omenesti, lipsesc.

Iata inca un motiv de a ne readuce cu recunostinta in memorie figura Capitanului, care cu genialitatea lui a dezvoltat doctrina legionara, asezand-o pe anumite principii valabile nu numai in societate, dar unele din ele si in natura. Daca aceasta doctrina ar fi insusita macar de jumatate dintre romani, alaturi de credinta noastra ortodoxa si de spritul de jertfa, forta spirituala dobandita ne-ar situa pe una din treptele cele mai inalte de civilizatie cuoscute la nivel planetar, patria noastra ar deveni ca soarele sfant de pe cer iar alte popoare ne-ar privi cu admiratie si ar putea chiar lua exemplu de la noi.

Dar cu femeile ce-ati avut?

Lasă-mi un mesaj

Dusmanii Miscarii Legionare au incercat in fel si chip sa justifice cumplitele prigoane, pretinzand ca ar fi fost o miscare paramilitara violenta, care reprezenta un pericol la adresa ordinii si „institutiilor statului“. Desigur, unul din nenumaratele neadevaruri vanturate in jurul Miscarii. Pentru ca daca punem intrebarea „ Dar cu femeile legionare ce-ati avut?“ nici un raspuns logic si coerent nu mai poate fi dat. Fiindca bestialitatea cu care au fost schingiuite si ucise, nu poate fi justificate cu nici un argument. Cu absolut nici unul!

Un fragment din Memoriile lui Nicolae Nita, „Martirii ne vegheaza din ceruri“ ne prezinta patimirile de neinchipuit ale Nicoletei Nicolescu, sefa cetatuilor pe tara (Cetatuile erau organizatiile femeilor legionare), o apropiata de-a Capitanului, care, in perioadele cand Codreanu trebuia sa stea ascuns, facea curierat, ducand ordinele Capitanului la organizatiile legionare.

„…Câteva luni mai apoi, aflasem de sfârsitul tragic al Nicoletei Nicolescu, Comandantã Legionarã, Sefa Cetãtuilor de Fete pe tarã. Arestatã împreunã cu multe alte camarade din Cetãtui în 1938, fusese schingiuitã în beciurile Prefecturii Politiei Capitalei luni de-a rândul, în chipul cel mai crud. Roata mortii se învârtea sârguincios; vesti tragice soseau din tara întreagã despre cei cuminecati în credinta lor pe drumul cu Arhangheli.

Si, într’una din zilele lunii Iulie, vestea uciderii Nicoletei si cruzimile la care a fost supusã în ultimele clipe de viatã ale ei, strãbãtu ca fulgerul toatã suflarea româneascã. Secretul acestei tragedii, n’a putut fi pãstrat. Pânã si brutele asasine s’au cutremurat de zelul de neînvins al credintei Nicoletei.Intr’o celulã dela subsolul Prefecturii, cu oasele zdrelite, cu pieptul tãiat mãcelãreste ca sã i se ia viata grabnic, eroina îi înfruntase aprig pe temnicerii si schinjuitorii ei, refuzând sã moarã repede, asa cum sperau ei. Incã mai respira si cutitele negre banditesti, cu lame groase, îi sfârtecau trupul încãpãtânat sã rãmânã pe viata asta, încãpãtânat sã mai respire încã, pânã la ultimul strop de viatã. Imagine dantescã de care gâzii cei fiorosi s’au îngrozit… Aruncatã apoi pe podeaua unei camionete-dube, între lopeti si târnacoape îngropãtoare de alte vieti tinere în pãdurea Pantelimon, fusese transportatã la Crematoriu.

- Nu moare mã! Nu moare!… Nu vrea sã moarã!…

In spatele Crematoriului, masina se opri. Undeva mai pe dreapta, o usã dosnicã ce duce în incintã. Mecanicul de serviciu Ion Cerchez o deschise:

- Actele de…

- Care acte? -îi tãie repezit întrebarea unul din agenti. N’are nevoie dã ele un’ sã duce… Carã-te…

- Da, dar stiti, corpul trebuie înregistrat…

- S’a fãcut de delegatii Prefecturii: Siguranta Statului. Stim noi ce trebuie… Carã-te de-aici…

Pus în fata autoritãtilor “statului”, mecanicul deschise larg usa si se dã într’o parte, lãsându-i sã intre – vrând-nevrând – pe cei doi asasini: Pavel Patriciu, Comisarul Prefecturii de Politie din Bucuresti si agentul Iuliu Horvath.

Sacul atârna greu… Rosit de sângele pierdut al victimei, l-au apucat cu grije de colturi, sã nu se murdãreascã, si au intrat în Crematoriu, cotind la stânga, pe culoarul palid luminat.

- Stai asa!… Las-o jos cã m’am pãtat. Sã schimb mâna…

Sacul fu trântit pe podeaua de beton, ca o povarã apãsãtoare si, în cãdere, gura legatã i se deschise. Capul Nicoletei se revãrsã înafarã, la viatã parcã. Horcãia în sânge încercând sã respire si ochii priveau straniu la cele trei personagii, înmãrmurite la vederea ei încã în viatã… Era aproape de ora 23…

Putin mai apoi, în cuptorul cu nr. 1, rezervat permanent victimelor legionare, focul o cuprinse, în gemete apocaliptice de durere. Refuza, refuza sa moarã, parcã în ciuda cãlãilor…

Dintr’odatã, nu se mai auzi nimic. Se fãcu liniste, o liniste mormântalã si apãsãtoare… Pe obrazul mecanicului de la Crematoriu, Ion Cerchez, se prelinse pe nesimtite o lacrimã si încercã iute sã si-o ascundã cu mâna.

- A murit!… Ai vãzut?!… Ti-am spus eu…

Din cosul cuptorului cu nr. 1, fumul albãstrui se rãspândeste ca o perdea subtire deasupra orasului cufundat în noapte, vestind miselia cea mare… O viatã de cruciatã se stinsese în flãcãri, pe rug… Din cer, stropi de ploaie încep sã se reverse deasupra pãmântului ca la o comandã si trãznetele lui Dumnezeu încep sã biciuie vãzduhul cu fulgerãri mânioase; dar focul iudelor, ascuns, pâlpâie neatins corpul martirei…

Sfatul miselnic, uneltit si hotãrît de putere împotriva tineretului crestin legionar, osândea hoteste la moarte. Rodul de aur al Tãrii, pãsea pe drumul spinos al calvarului si mântuirii Neamului…“

Am fost, sunt si voi fi legionar!

Lasă-mi un mesaj

Dumitru Bordeianu, legionarul trecut prin inchisorile comuniste, ale carui memorii intitulate „Din mlastina disperarii“ sunt un document cutremurator referitor la regimul inchisorilor comuniste, l-a cunoscut personal pe Gioga:

„Parizianu Gheorghe, zis Gioga, era un aromân din Bulgaria, venit cu familia în tară după cedarea Cadrilaterului. Am fost colegi de an la Facultatea de Medicină din Iasi, unde mi l-a prezentat Moisiu. Atunci l-am cunoscut bine si am lucrat cu el, până la arestarea lui, la 15 mai 1948. Îl iubeam si aveam toată admiratia pentru curajul, puterea lui de sacrificiu, precum si pentru felul de a se atasa de camarazii lui. Era numit „omul de granit”… Gioga a fost cel mai rezistent camarad pe care l-am întâlnit în închisoare.

Aflasem că fusese arestat la 15 mai, si aveam toată convingerea că de la Gioga nici un anchetator nu va scoate nimic. Şi într-adevăr, de când fusese arestat si până la începutul lui iulie, bătăusii n-au putut scoate nimic de la el. Tot corpul lui, din cap până în tălpi, era numai o rană. În ziua când am aflat despre el, călăii îl băgaseră în etuvă la temperatură ridicată, doar-doar vor reusi să-l facă să vorbească.“

Unii dintre legionari, ajunsi in fata celor care-i interogau, ca sa nu fie siliti sa-si deconspire camarazii si unii poate ca sa-si si usureze propria soarta, cautau sa-si ascunda sau sa minimalizeze activitatea legionara pe care au desfasurat-o. Gioga Parizianul, contrar acestora, spunea mereu, raspicat si cu multa convingere, cand era intrebat despre activitatea lui legionara ca „Am fost, sunt si voi fi legionar!“. Aceasta declaratie, repetata cu indaratnicie in fata calailor si tortionarilor din inchisoarea Suceava la fiecare interogatoriu, i-a scos din minti pe cei ce credeau ca pot, odata cu sfarmarea oaselor, sa distruga orice caracter sau credinta. Convingerea lui Gioga ca va putea ramane legionar toata viata jignea profund profesionalismul celor care-si facusera crez din „reeducarea“ prin bataie si schingiuiri. Vazand ei ca nu reusesc cu Gioga nimic, oricat l-au batut si torturat, unuia din ei i-a venit o idee diabolica. L-au luat pe Gioga si l-au introdus intr-o etuva de deparazitare.

Hainele detinutilor erau deparazitate intr-o etuva cu abur supraincalzit, in care, toti parazitii asunsi prin cutele hainelor, precum purecii, paduchii, plosnitele, precum si ouale lor, erau distrusi cu abur fierbinte. Intr-o astfel de instalatie l-au introdus tortionarii pe Gioga, dand drumul la abur si lasand aparatul sa-si faca ciclul complet. Cand l-au scos din etuva mai mult mort decat viu, cu carnea oparita si rosu ca un rac, politrucii si tortionarii l-au intrebat pe Gioga, in bataie de joc, daca mai are ceva de zis. Adunandu-si toate puterile, bravul machidon avea sa le raspunda ticalosilor:

„Am fost, sunt si voi fi legionar!“