Arhive lunare: April 2015

Ardealul e fruncea!

În 15.04.2015 am vizitat Blajul, fiindcă îmi era dor de Câmpia Libertății, pe care n-o văzusem niciodată. Locuitorii acestui oraș transilvan își numesc urbea cu mândrie “Mica Romă”. O denumire cât se poate de potrivită, fiindcă are și Blajul Vaticanul lui: catedrala mitropolitană greco-catolică ” Sfânta Treime” iar într-o intersecție, nu mă întrebați care, văzui cu coada ochiului statuia lupoaicei alăptând doi prunci.

O mică Romă cam întortocheată, dar am reușit totuși să ajung pe Câmpia Libertății, cea care până la 15 mai 1848 s-a numit ” Ritul grecilor”. Într-o altă lucrare am dat și de o altă denumire, “Râtul grecilor”, dar asta nu are niciun sens. Mica Romă fiind capitala greco-catolicismului, probabil că ortodocșii, câți or fi fost, or fi avut pe câmpul acela vreo bisericuță, de la care să fi derivat denumirea. E doar o deducție logică, care nu trebuie sa fie neaparat și adevărată.

2_Campia_Libertatii

Aici, pe câmpie am fost, din păcate, singurul turist. Am întâlnit doar câțiva bunci cu nepoțeii și vreo doi localnici grăbiți spre treburile lor. Am uitat însă de toate, când, după ce am trecut de cei câțiva brazi de la intrare, am zărit, ridicat pe catarg și fluturând în bătaia vânticelului de primăvară, tricolorul românesc. Aici chiar că nu avea voie să lipsescă! (În loc de verbul ” a flutura” aș fi vrut să folosesc cuvântul mai sugestiv “a fâlfâi”. Una este să fluture și alta să fâlfâie! Dar fiindcă verbul acesta a intrat în jargonul unor analfabeți, primind un sens peiorativ, a trebuit să renunț. Iata cum se sărăcește limba când neghiobii o folosesc aiurea.)

Chiar la capătul “Câmpiei Libertății”, a fost construit un monument, care seamană cu litera grecească Pi, aia de dă dureri de cap școlerilor când trebuie să calculeze lungimea cercului. Aici am avut o mare, o uriașă revelație! Jos, la baza monumentului, un text ne amintește că aici, la 15 mai 1848, la cea de-a doua adunare de la Blaj, 40.000 de țărani împreună cu intelighenția, au strigat pentru prima dată “Noi vrem să ne unim cu Țeara!” Cu care “Țeară”, fiindcă biata de ea nici nu exista la acea oră! Deci ardelenii noștri, pe care unii dintre români, care cred că să fii repezit e o mare calitate și le iau ardelenilor seriozitatea drept tăndăleală și cumpătarea încetineală, au dat glas primii unei adânci nevoi naționale, aceea de a avea o patrie, o Dacoromânie, din care să facă parte și Transilvania.

La această adunare au fost prezenți mulți moldoveni și munteni, precum Alexandru Ioan Cuza, Gheorghe Sion, Alecu Russo, Lascăr Rosetti, Petrache Cazimir, Nicolae Ionescu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Dumitru Brătianu și poate că și alții, pe care istoria nu-i menționează. Rezultatele s-au văzut imediat la moldoveni, care deja în august 1848 introduseseră în “Prințipiile noastre pentru reformarea patriei” unirea ca punct ce trebuia atins, unire la care în martie, în proclamația către domn, nu le-a dat prin cap s-o menționeze. Lecția ardeleană și-a făcut deci efectul. Iar muntenii au învățat și ei de la frații lor ardeleni strategia de a-ți realiza scopurile în ciuda piedicilor puse de neprieteni.

Guberniul maghiar impusese ca adunarea românilor din 15 mai 1848 să fie restrânsă la câțiva reprezentanți ai clerului și puțini “intelighenți” și să fie împărțită confesional: uniții (greco-catolicii), cu mitropolitul Lemeni în frunte, urmau să se adune la Blaj, iar ortodocșii lui Andrei Șaguna, trebuiau să se întâlnească la Sibiu. Lemeni a anunțat adunarea uniților conform cu planul gubernial, dar Șaguna i-a informat pe ortodocsi că Marea Adunare Românească va avea loc tot pe 15 mai, “uitând” însă să precizeze localitatea. Așa că și ortodocșii s-au dus tot la Blaj. Cât de înălțător a fost exemplul celor doi mitropoliți, care, pășind braț la braț pe Câmpia Libertății în uralele miilor de români, au fost deschis această adunare cu adevărat istorică, nici nu se poate povesti.

După ce Cuza a fost ales domn în Moldova iar muntenii, conform planului marilor puteri trebuiau să aleagă alt domn, ei și-au adus aminte de lecția ardeleană și folosind aceeași strategie, l-au ales domn tot pe Cuza. Așa au știut ardelenii să pună umărul la ridicarea românismului! Fiind, așa cum bine zice vorba, fruncea!

În jurul acelui Pi de pe Câmpie, de parcă ar fi fost ridicat în amintirea lui Pitagora, se află panteonul blăjean: două semicercuri, cu busturile unor oameni importanți, precum Micu Klein, Avram Iancu, Gheorghe Barițiu, Bărnuțiu, Aron Pumnu, Papiu Ilarian, cei doi mitropoliți Șaguna și Lemeni, Bălcescu, Cuza, Alecsandri, Kogălniceanu, Eftimie Murgu, Boliac, Costache Negri, Șincai, Petru Maior, Cipariu… ce mai, români tot unul și unul. Mie însă mi-a mers la inimă două busturi de… neromâni. Unul este al lui Stefan Ludwig Roth, scriitor sas, condamnat la moarte și executat de unguri prin mai 1949, ceea ce dovedește aplecarea spre crimă a celor pe care tribunii lui Iancu evitau să-i numească revoluționari, denumindu-i mult mai potrivit, insurgenți maghiari. Un revoluționar adevărat nu poate fi criminal!

Dar, acolo, în panteonul românesc, și-a găsit locul și Petöfi, cel care a luptat de partea insurgenților, pierzâdu-si din cauza asta viața. Acest bust a fost o plăcută surpriză, pentru că el dovedește că românul, structural, a fost și este mai aproape de învățătura creștină decât alții. Suntem, prin acest bust, mult superiori celor care se uită la noi, românii, de sus. Eu îi las să se uite, pentru că știu că putini unguri îi pomenesc numele lui Avram Iancu cu respect. Iar să-i înalțe un bust, cred că poate, doar în mileniul următor. Datorită moralității sale l-a și ajutat Dumnezeu pe Iancu ca din 14 bătălii cu insurgenții, să le câștige pe toate și l-a scos din ghearele lui Hatvani de la Abrud, atunci când insurgenții, încălcând toate promisiunile, i-au arestat pe prefecții Dobra și Buteanu, Iancu scăpând în ultimul moment. Tot din cauza acestei superiorități morale, eu nu știu niciun război, pe care românii să-l fi pierdut în fața ungurilor. Fiindcă războaiele nu se câștigă numai cu armele, așa precum omul nu se hrănește numai cu pâine.

7_Sfanta Treime

Am trecut apoi să vizitez centrul istoric, cu catedrala metropolitană, de pe “piatra” căreia s-au adresat “intelighenții” neamului la adunarea din 30 aprilie 1848, învățând poporul și încurajându-l. Un parc foarte ingrijit, plin de petunii și lalele înflorite, deschidea vederea spre catedrală și clădirile istorice care înconjurau parcul, în formă de patrulater. În dreapta catedralei, o clădire poartă cu mândrie o placă comemorativă: ” La data de 11 octombrie 1754 și-a deschis în această clădire cursurile cea dintâi școală sistematică din țara noastră în care învățământul s-a predat în limba română. – Școala de obște – “Deschisă tuturor și de toate vârstele pentru a se deprinde în cetanie, cântare și scrisoare, nici o plată de la ucenici așteptându-se.” O placă mai mică, sub prima, ne spune că în școala de obște au fost profesori Samuil Micu Clain, Petru Maior și Gheorghe Șincai. O altă plăcuță ne anunță că tot aici și-a desăvârșit studiile teologice scriitorul Ion Agârbiceanu.

În clădirea din stânga catedralei a poposit Mihai Eminescu ca elev, în anul 1866. Placa comemorativă ne spune că a venit aici pentru a cunoaște această parte de țară și a vedea Blajul. Numai că eu nu cred că i-au trebuit lui Eminescu 5 luni pentru asta. Dacă n-o fi venit la Blaj pentru vreo Veronică, putem crede cu temei că a poposit atâta vreme la Blaj cu gândul de a călca pe urmele bunicului său patern, un Iminovici, care a învățat la rândul lui la Școala de obște, din Blaj fiind de loc. De la Blaj Iminovici s-a stabilit în Bucovina. Iată ce-i mai lipsea Ardealului, după ce aici și-au avut dacii capitala și după ce Dragoș-Vodă a descălecat din Maramureș în Moldva iar Negru-Vodă în Valahia. Să facă parte și din genealogia paternă a celui mai mare poet al românilor.

Deci, pe un kilometru patrat se găsește atât de multă istorie la Blaj, încât mă și mir cum bietul orășel o mai poate duce în spate și nu se prăbușește sub povara ei.

Adblaj1848

Cu această ocazie mai am de făcut o observație. Există la Muzeul Unirii din Alba Iulia o stampă, intitulată “Adunarea de la Blaj din 15 mai 1848″. Această stampă reprezintă mulțimea românilor adunați în fața catedralei “Sfânta treime”, ceea ce contrazice faptul că ar fi vorba de 15 mai. După mine, stampa redă prima adunare de la Blaj, din 30 aprilie 1848, care a avut loc în fața catedralei metropolitane, care se vede foarte bine în fundal. Cea de-a doua adunare, din 15 mai a avut loc, cum bine se știe, pe Câmpia Libertății, care se află la o jumătate de km. depărtare. În plus, catedralei nu i se poate vedea de pe Câmpie decât spatele și nu fața, așa cum este redată în stampă.

9_Tineti cu poporul

Iar în colțul drept al parcului din fața catedralei, întâlnim din nou un bust de-al lui Simion Bărnuțiu cu un text scurt, dar memorabil, ales din spusele marelui bărbat al neamului: “Țineți cu poporul toți, ca să nu rătciți.”

Avram Iancu, scriitorul

Am primit pe Disqus un mesaj “lăudătoriu” la articolul precedent, despre calitatea literară a Raportului lui Avram Iancu înaintat “gubernatoriului” Transilvaniei, baronul Wolgemuth, în noiembrie 1849, așa că trebuie sa-mi țin promisiunea ce-o făcui, de a continua. De fapt, nu fac altceva decât să folosesc intensiv citarea din raportul de mai sus, excepțional document istoric, psihologic și, nu în ultimul rând, literar. Unele dezacorduri sunt din raport, nu sunt scapari de-ale mele. Am si eu scapari, dar astea nu-mi apartin!

“Numitul sat Măgina, cum și o parte din Cacova fuseră deprădate și arse. Această învingere a maghiarilor le veni ieftină, pentru că credincioșii români nu vrea a se bate în contra soldaților împărătești. Pe când eu mă ocupam cu pacificarea orașelor muntene, un alt despărțământ al oastei mele țărane se măsură în cea dintâi luptă cu honvezii maghiari și câștigă o învingere ilustră la Cricău. Acest despărțământ, ce sta sub comanda viceprefectului Bălaș, a tribunului Bucur, preot din Galda și a bravului locotenent Șăndruc, se așezase la îndată de la începutul operațiunilor belice la numitul sat Cricău.

Tot pe atunci, mai multe companii de honvezi loviră pe neașteptate asupra oastei prefectului Acsențiu Sever care, favorați de o negură groasă, fură siliți să fugă. Patru companii de honvezi îngâmfate de o învingere așa ușor câștigată, se reîntoarseră peste Mureș, apoi la 28 octombrie, se repeziră cu iuțeală asupra cetelor de la Cricău. Românii respinseră asaltul cu bărbăție iar apoi se încinse o luptă de mai multe ore. Un student de la Blaj află o nouă strategie belică. El își împlu sucmanul cu paie și îl puse într-un par de gard. Mai mulți români facură asemenea și așa dintr-o dată se ivi un șir întreg, tot oameni de paie pe care maghiarii prin groasa negură ce ținu până târziu, îi crezură întradevăr români de luptă.

Deci până când maghiarii își prădau pușcăturile mai vârtos împotriva acestor măști, oastea română se formă în coloane de atac, lovi pe maghiari din flanc de două părți deodată și cu mare curaj, încât maghiarii fuseră siliți a o tuli la fugă cu mare stricăciune iar românii îi alungară până la Teiuș.

Precum preoții români credincioși sta sau în fruntea cetelor armate, sau mai preste tot ajuta operațiunile militare cu pericolul vieții lor, așa se întâmplă și cu această ocaziune. Preotul din Mesentea încă căzu în mâinile maghiarilor. Aceștia îl tratară cu pumnii șu cu tăieturi de sabie până ce căzu la pământ mai că fără viață, apoi legându-l cu un ștreang de gât și de un car, îl hățiră de la Aiud la Turda, iar de acolo la Cluj unde-l aruncară într-o temniță și era neapărat să-l spânzure dacă într-aceea nu ajungeau trupele împărătești sub colonelul Urban, care-l scăpară.

În Zlatna primii o scrisoare de la locotenentul Șăndruc, care-mi cerea ajutor proaspăt în contra maghiarilor. care sta să lovească din nou asupra pozițiunii de la Cricău. Dupâ ce îi trimisei cerutul ajutor, am mers la Alba Carolina, unde mă chemase comandantele acelei cetăți. De aici am mers la castrele de la Cricău. Aici căpitanul Gratze mi aduse mandatul ca eu cu cetele țărane să operez asupra Aiudului, Vințului și a Turzii. Noi împăciuirăm Aiudul apoi păsarăm (trecurăm) mai încolo către Vințul de Sus pe care-l aflarăm pe partea lui mai mare dears. De acolo merserăm către Turda unde ne întâmpină o deputațiune a orașului care auzi și primi condițiunile păcii iar noi, din parte-ne, steterăm buni pentru siguranța persoanei și averii lor.

La acest loc simțul de datorință mă  silește a mă declara în privința purtării cetelor armate pe cât timp ținură operațiunile pe malul Mureșului, cu atât mai vârtos, căci de la o parte oarecare se dă pe față o aplecare necumpătată de a defăima pe români la toată ocaziunea. Deși maghiarii pe valea Mureșului iar mai vârtos în ținutul Aiudului săvârșiră cele mai revoltătoare cruzimi, ucideri si aprinderi asupra românilor, totuși aceștia la intrarea lor în acel oraș se purtară atât de omenește. încât nici un locuitor nu avu cel mai mic cuvânt de a se plânge asupra lor. Aceasta trebuie să se însemne spre lauda românilor cu atât mai vârtos, cu cât gardele săsești care fuseseră lăsate acolo la garnizoană se pătară cu cele mai scandaloase fapte de răpiri și prădăciuni încât cârmuitorii numitului oraș se văzură siliți a da la General Komando plânsoare în scris asupra gardelor săsești, iar din contra, purtarea românilor în alăturarea cu a sașilor, o lăudară ca model.

Arderea Vințului încă voiesc alții a o incărca pe spinarea românilor. Ci când sosirăm noi la acel orășel, era, precum observai mai sus, mai de tot ars și părăsit. Căpitanul Gratze se simți îndatorat a raporta că, după o cercetare strânsă ce făcu, orășelul nu s-ar fi aprins de români, ci chiar de maghiari, când aflară de apropierea acestora.

Ci fiindcă oamenii mei erau prea demult depărtați de la casele lor și suferiseră strapațe (strapazieren= a fi obosit, din germană) grele peste măsură, îi concediai pe acasă ca să mai păuseze câteva zile, să se aprovizioneze de trebuincioasa îmbrăcăminte și nutremânt pe (pentru) alte operațiuni. După ce le defipsei (precizai, fixai) ziua și locul readunării, călătorii la Câmpeni și de acolo la Abrud. Aici avui eu cea dintâi întâlnire cu căpitaul Ivanovici care, precât poci prepune, ar fi fost însârcinat a-mi fi de ajutor la comanda cetelor armate ca ofițer pățit (cu experiență). Mă doare însă, că mă văd silit a mărturisi cum că el n-a corespuns chemării sale, precum se va vedea mai jos. Aici se cuvine să deduc și operațiunile cetelor conduse de bravul prefect Buteanu din comitatul Zarand către Huedin. După o luptă scurtă, dușmanul fu respins și alungat. Satul se încinse de flăcări, pentru că paiele din garduri aprinzându-se prin pușcături, suflând și un vânt repede, focul se lăți preste casele din sat. Casele cruțate de foc în acea zi, fuseră aprinse în următoarea, de maghiari. Exemplul îl dete însuși judele curții, tot maghiar din acel sat.

La capătul lui noiembrie, apucai drumul spre munți către Huedin. La 4 decembrie ajunserăm la Săcuiel. Albăcenii și bistranii fuseră postați la satul Rogoșel, ca punct mai însemnătoriu. După aceasta eu mersei la colonelul Losenau la Huedin și îi dădui raport despre calitatea trupei mele. Aici se determină ca eu, în noaptea de 6 spre 7 decembrie, cu trupa mea să lovesc asupra insurgenților așezați la satul Sebeș, dincoace de Lacul Negru, și la o întâmplare când aș reuși a le respinge anteposturile, să mă arunc asupra castrelor (tranșeelor, șanțurilor) lor. Domnul colonel îmi promise că va porni cu coloanele sale de la Huedin pe drumul țării și va infesta pe dușmani.

În 6 decembrie mă reîntorsei la Săcuiel. Aici mi se raportă cum că rebelii ar fi demăndat (cerut) în satul Vișag pentru ziua următoare ca la 400 de pâini și alte de ale mâncării, și că anteposturile noastre așezate la Rocoșel ar sta gata a se înfrunta cu ei dacă ar voi a intra în sat. Ziua de 6 decembrie o defipsesem pentru a cunoaște pozițiunile dușmane și a ne pregăti pentru noaptea ce urma, pe când în aceeași zi, pe la 10 ore înaintea amiezii, primii un curier de la Rogoșel cu știrea cum că albăcenii și bistranii s-ar fi pus în mișcare către Vișag spre a se înfrunta cu trupa maghiarilor ce venise pentru ale mâncării. Eu îndată mă aruncai pe cal și însoțit de câțiva călăreți alergai spre numitul sat însă mai întâi provocai pe căpitanul Ivanovici ca, după ce nu puteam ști numărul trupei cercătoare, să pornească cu trupa întreagă și cu soldații regulați pe urma mea în marș iute.

În distanță de un pătrar de oră de la locul bătăliei, mă întâmpină un alt curier cu știrea plăcută cum că românii au sfărâmat cu totul trupa maghiară cercătoare. Apoi vizitai locul pe care zăceau 35 de insurgenți morți și numai 4 sau 5 scăpară cu fuga. Noi avurăm doi răniți mai ușor. Cu această ocaziune se arătară, între alții, mai curajoși și bravi, Matei Filip, om de 70 de ani din satul Albac, care mai nainte servise în armata împărătească și înaintase la șarjă de feldvebel. Acesta fiind comandantele albăcenilor în acea lovire, provocase pe ofițerul insurgenților a depune armele. Acesta însă, în loc să se dea (preda), comandă “foc”; atunci un alt comandant de români, tot albăcean, anume Ispas ochi pe ofițerul maghiar și cu o pușcătură, îl răsturnă la pământ până ce soldații săi nu avuseră timp a pușca a doua oră. Prin aceasta trupa maghiară veni în dezordine. Încă un alt albăcean, anume Alexie, neavând nici pușcă, se știu apropia prin viclenie de 12 honvezi, smânci pușca de la unul din ei, îl trânti cu aceeași, și se întoarse neatins la trupa sa.

Peste puțin sosi și trupa în frunte cu căpitanul Ivanovici și află ceea ce se întâmplase. Iar eu avizai pe colonelul Losenau de rezultatul bătăii. Acum noi la satul Vișag lăsasem pe scărișoreni ca să apere pasul către Bologa, apoi cu toată cealaltă trupă merserăm către Vârful lui Trăiniș. Anteposturile dușmane se retrăseseră la apropierea noastră, din culme, mai în jos, la șes. După ce sosirăm la Trăiniș, observai (arătai) căpitanului Ivanovici că atacul în acea noapte nu s-ar mai putea face, pentru că acum era deja seara și nu avusesem timp de a întreprinde o recunoaștere a pozițiunilor; dușmanii încă apucaseră a se păzi prea bine, atât în urmarea luptei sus descrise, cât și prin retragerea anteposturilor; prin urmare, eu nu mai puteam arunca trupa în pericolul unei bătăi nocturne, pe locuri necunoscute, cu un dușman prea bine armat. Deci eu determinai amânarea acestei loviri pentru una din următoarele nopți, avizai despre aceasta și pe colonelul Losenau aratandu-i temerile mele. Cu toate acestea, căpitanului Ivanovici îi cășunase a îndupleca pe trupa mea, ca și peste voia mea să încerce un asalt de noapte, însă el nu reuși. După aceasta, eu mă trăsei la odihnă.”