Am primit pe Disqus un mesaj “lăudătoriu” la articolul precedent, despre calitatea literară a Raportului lui Avram Iancu înaintat “gubernatoriului” Transilvaniei, baronul Wolgemuth, în noiembrie 1849, așa că trebuie sa-mi țin promisiunea ce-o făcui, de a continua. De fapt, nu fac altceva decât să folosesc intensiv citarea din raportul de mai sus, excepțional document istoric, psihologic și, nu în ultimul rând, literar. Unele dezacorduri sunt din raport, nu sunt scapari de-ale mele. Am si eu scapari, dar astea nu-mi apartin!

“Numitul sat Măgina, cum și o parte din Cacova fuseră deprădate și arse. Această învingere a maghiarilor le veni ieftină, pentru că credincioșii români nu vrea a se bate în contra soldaților împărătești. Pe când eu mă ocupam cu pacificarea orașelor muntene, un alt despărțământ al oastei mele țărane se măsură în cea dintâi luptă cu honvezii maghiari și câștigă o învingere ilustră la Cricău. Acest despărțământ, ce sta sub comanda viceprefectului Bălaș, a tribunului Bucur, preot din Galda și a bravului locotenent Șăndruc, se așezase la îndată de la începutul operațiunilor belice la numitul sat Cricău.

Tot pe atunci, mai multe companii de honvezi loviră pe neașteptate asupra oastei prefectului Acsențiu Sever care, favorați de o negură groasă, fură siliți să fugă. Patru companii de honvezi îngâmfate de o învingere așa ușor câștigată, se reîntoarseră peste Mureș, apoi la 28 octombrie, se repeziră cu iuțeală asupra cetelor de la Cricău. Românii respinseră asaltul cu bărbăție iar apoi se încinse o luptă de mai multe ore. Un student de la Blaj află o nouă strategie belică. El își împlu sucmanul cu paie și îl puse într-un par de gard. Mai mulți români facură asemenea și așa dintr-o dată se ivi un șir întreg, tot oameni de paie pe care maghiarii prin groasa negură ce ținu până târziu, îi crezură întradevăr români de luptă.

Deci până când maghiarii își prădau pușcăturile mai vârtos împotriva acestor măști, oastea română se formă în coloane de atac, lovi pe maghiari din flanc de două părți deodată și cu mare curaj, încât maghiarii fuseră siliți a o tuli la fugă cu mare stricăciune iar românii îi alungară până la Teiuș.

Precum preoții români credincioși sta sau în fruntea cetelor armate, sau mai preste tot ajuta operațiunile militare cu pericolul vieții lor, așa se întâmplă și cu această ocaziune. Preotul din Mesentea încă căzu în mâinile maghiarilor. Aceștia îl tratară cu pumnii șu cu tăieturi de sabie până ce căzu la pământ mai că fără viață, apoi legându-l cu un ștreang de gât și de un car, îl hățiră de la Aiud la Turda, iar de acolo la Cluj unde-l aruncară într-o temniță și era neapărat să-l spânzure dacă într-aceea nu ajungeau trupele împărătești sub colonelul Urban, care-l scăpară.

În Zlatna primii o scrisoare de la locotenentul Șăndruc, care-mi cerea ajutor proaspăt în contra maghiarilor. care sta să lovească din nou asupra pozițiunii de la Cricău. Dupâ ce îi trimisei cerutul ajutor, am mers la Alba Carolina, unde mă chemase comandantele acelei cetăți. De aici am mers la castrele de la Cricău. Aici căpitanul Gratze mi aduse mandatul ca eu cu cetele țărane să operez asupra Aiudului, Vințului și a Turzii. Noi împăciuirăm Aiudul apoi păsarăm (trecurăm) mai încolo către Vințul de Sus pe care-l aflarăm pe partea lui mai mare dears. De acolo merserăm către Turda unde ne întâmpină o deputațiune a orașului care auzi și primi condițiunile păcii iar noi, din parte-ne, steterăm buni pentru siguranța persoanei și averii lor.

La acest loc simțul de datorință mă  silește a mă declara în privința purtării cetelor armate pe cât timp ținură operațiunile pe malul Mureșului, cu atât mai vârtos, căci de la o parte oarecare se dă pe față o aplecare necumpătată de a defăima pe români la toată ocaziunea. Deși maghiarii pe valea Mureșului iar mai vârtos în ținutul Aiudului săvârșiră cele mai revoltătoare cruzimi, ucideri si aprinderi asupra românilor, totuși aceștia la intrarea lor în acel oraș se purtară atât de omenește. încât nici un locuitor nu avu cel mai mic cuvânt de a se plânge asupra lor. Aceasta trebuie să se însemne spre lauda românilor cu atât mai vârtos, cu cât gardele săsești care fuseseră lăsate acolo la garnizoană se pătară cu cele mai scandaloase fapte de răpiri și prădăciuni încât cârmuitorii numitului oraș se văzură siliți a da la General Komando plânsoare în scris asupra gardelor săsești, iar din contra, purtarea românilor în alăturarea cu a sașilor, o lăudară ca model.

Arderea Vințului încă voiesc alții a o incărca pe spinarea românilor. Ci când sosirăm noi la acel orășel, era, precum observai mai sus, mai de tot ars și părăsit. Căpitanul Gratze se simți îndatorat a raporta că, după o cercetare strânsă ce făcu, orășelul nu s-ar fi aprins de români, ci chiar de maghiari, când aflară de apropierea acestora.

Ci fiindcă oamenii mei erau prea demult depărtați de la casele lor și suferiseră strapațe (strapazieren= a fi obosit, din germană) grele peste măsură, îi concediai pe acasă ca să mai păuseze câteva zile, să se aprovizioneze de trebuincioasa îmbrăcăminte și nutremânt pe (pentru) alte operațiuni. După ce le defipsei (precizai, fixai) ziua și locul readunării, călătorii la Câmpeni și de acolo la Abrud. Aici avui eu cea dintâi întâlnire cu căpitaul Ivanovici care, precât poci prepune, ar fi fost însârcinat a-mi fi de ajutor la comanda cetelor armate ca ofițer pățit (cu experiență). Mă doare însă, că mă văd silit a mărturisi cum că el n-a corespuns chemării sale, precum se va vedea mai jos. Aici se cuvine să deduc și operațiunile cetelor conduse de bravul prefect Buteanu din comitatul Zarand către Huedin. După o luptă scurtă, dușmanul fu respins și alungat. Satul se încinse de flăcări, pentru că paiele din garduri aprinzându-se prin pușcături, suflând și un vânt repede, focul se lăți preste casele din sat. Casele cruțate de foc în acea zi, fuseră aprinse în următoarea, de maghiari. Exemplul îl dete însuși judele curții, tot maghiar din acel sat.

La capătul lui noiembrie, apucai drumul spre munți către Huedin. La 4 decembrie ajunserăm la Săcuiel. Albăcenii și bistranii fuseră postați la satul Rogoșel, ca punct mai însemnătoriu. După aceasta eu mersei la colonelul Losenau la Huedin și îi dădui raport despre calitatea trupei mele. Aici se determină ca eu, în noaptea de 6 spre 7 decembrie, cu trupa mea să lovesc asupra insurgenților așezați la satul Sebeș, dincoace de Lacul Negru, și la o întâmplare când aș reuși a le respinge anteposturile, să mă arunc asupra castrelor (tranșeelor, șanțurilor) lor. Domnul colonel îmi promise că va porni cu coloanele sale de la Huedin pe drumul țării și va infesta pe dușmani.

În 6 decembrie mă reîntorsei la Săcuiel. Aici mi se raportă cum că rebelii ar fi demăndat (cerut) în satul Vișag pentru ziua următoare ca la 400 de pâini și alte de ale mâncării, și că anteposturile noastre așezate la Rocoșel ar sta gata a se înfrunta cu ei dacă ar voi a intra în sat. Ziua de 6 decembrie o defipsesem pentru a cunoaște pozițiunile dușmane și a ne pregăti pentru noaptea ce urma, pe când în aceeași zi, pe la 10 ore înaintea amiezii, primii un curier de la Rogoșel cu știrea cum că albăcenii și bistranii s-ar fi pus în mișcare către Vișag spre a se înfrunta cu trupa maghiarilor ce venise pentru ale mâncării. Eu îndată mă aruncai pe cal și însoțit de câțiva călăreți alergai spre numitul sat însă mai întâi provocai pe căpitanul Ivanovici ca, după ce nu puteam ști numărul trupei cercătoare, să pornească cu trupa întreagă și cu soldații regulați pe urma mea în marș iute.

În distanță de un pătrar de oră de la locul bătăliei, mă întâmpină un alt curier cu știrea plăcută cum că românii au sfărâmat cu totul trupa maghiară cercătoare. Apoi vizitai locul pe care zăceau 35 de insurgenți morți și numai 4 sau 5 scăpară cu fuga. Noi avurăm doi răniți mai ușor. Cu această ocaziune se arătară, între alții, mai curajoși și bravi, Matei Filip, om de 70 de ani din satul Albac, care mai nainte servise în armata împărătească și înaintase la șarjă de feldvebel. Acesta fiind comandantele albăcenilor în acea lovire, provocase pe ofițerul insurgenților a depune armele. Acesta însă, în loc să se dea (preda), comandă “foc”; atunci un alt comandant de români, tot albăcean, anume Ispas ochi pe ofițerul maghiar și cu o pușcătură, îl răsturnă la pământ până ce soldații săi nu avuseră timp a pușca a doua oră. Prin aceasta trupa maghiară veni în dezordine. Încă un alt albăcean, anume Alexie, neavând nici pușcă, se știu apropia prin viclenie de 12 honvezi, smânci pușca de la unul din ei, îl trânti cu aceeași, și se întoarse neatins la trupa sa.

Peste puțin sosi și trupa în frunte cu căpitanul Ivanovici și află ceea ce se întâmplase. Iar eu avizai pe colonelul Losenau de rezultatul bătăii. Acum noi la satul Vișag lăsasem pe scărișoreni ca să apere pasul către Bologa, apoi cu toată cealaltă trupă merserăm către Vârful lui Trăiniș. Anteposturile dușmane se retrăseseră la apropierea noastră, din culme, mai în jos, la șes. După ce sosirăm la Trăiniș, observai (arătai) căpitanului Ivanovici că atacul în acea noapte nu s-ar mai putea face, pentru că acum era deja seara și nu avusesem timp de a întreprinde o recunoaștere a pozițiunilor; dușmanii încă apucaseră a se păzi prea bine, atât în urmarea luptei sus descrise, cât și prin retragerea anteposturilor; prin urmare, eu nu mai puteam arunca trupa în pericolul unei bătăi nocturne, pe locuri necunoscute, cu un dușman prea bine armat. Deci eu determinai amânarea acestei loviri pentru una din următoarele nopți, avizai despre aceasta și pe colonelul Losenau aratandu-i temerile mele. Cu toate acestea, căpitanului Ivanovici îi cășunase a îndupleca pe trupa mea, ca și peste voia mea să încerce un asalt de noapte, însă el nu reuși. După aceasta, eu mă trăsei la odihnă.”