Avram Iancu

Avram Iancu a fost nedreptățit toată viața, dar cu mult mai mult, după moarte. Mizeriile, ticălosiile, neadevărurile care s-au spus și scris despre el se pot compara doar cu cele debitate despre Corneliu Zelea Codreanu, cu care Avram Iancu se aseamăna până la confundare. Nici o laudă nu poate sublinia mai bine valoarea unui om, precum o fac ponegrelile.
Iancu a fost un conducător cu carismă, organizator desavârșit, strateg neîntrecut, care a pus în umbră pe toți comandanții militari de pe teatrul de război din Transilvania revoluției din 1848, fie ei austrieci sau maghiari. Cu excepția, poate, a polonezului Bem. Despre aceste mari calități, parțial recunoscute prin însăși mărturia faptelor, s-a scris destul. Și despre omenia cu care a tratat populația civilă maghiară, sunt mărturii venite chiar din rândurile maghiarimii, așa că nici aici nu prea ar mai fi multe de spus.
Dar, despre o calitate de excepție, pe care Dumnezeu i-a hărăzit-o lui Avram Iancu, despre care încă nu s-au făcut mențiuni (poate că-mi fac un păcat, dar oricât am căutat, n-am găsit nici cel mai mic document care să mă convingă că mă înșel), doresc aici și acum să o aduc la lumină. Este vorba despre talentul literar al Iancului.
Ca să mă încredințez, am deschis Istoria Lieraturii Romane de G. Călinescu și după ce am răsfoit-o de 3 ori, n-am găsit nicio referință la Avram Iancu, ca scriitor sau prozator. Am dat acolo peste capitole întregi cu poeți minori și despre poezia măruntă, despre Ion Barac și Mumuleanu, despre C. Conachi, de la care am ciugulit o strofă din galopul calului, cam singurica care se ridica peste dulcegăriile vremii, probabil din cauza … nerăbdării:
Aleargă, suflete, aleargă
La soția ta cea dragă
Ridică de pe picioare,
Orice fel de-nvălitoare
Și spune cu îndrăzneală
C-am să fac mare năvală!

L-am gasit și pe Tudor Vladimirescu printre cei citați de Călinescu, cu proclamația lui, ceea ce mă face să cred că dacă i-ar fi ajuns la … conștiință Avram Iancu sub aspect scriitoricesc, n-ar fi pierdut ocazia de a-i dedica măcar vreo 10 pagini antologice.
Există și o scuză la această necunoaștere, datorită nepăsării și lipsei de interes a românilor. Raportul lui Iancu privind evenimentele din 1848-49, fiind tradus în germană pentru a fi înaintat curții de la Viena, s-a păstrat mult mai bine (și compet) în arhivele austriece decât în cele românești. De asta unii dintre cei interesați de acest Raport, retraducându-l din nou în românește, probabil dupa 1900, au folosit o limbă tehnică, modernă și de aceea seacă. Astfel s-a pierdut tot ce însemna literatură. E ca și cum l-am lua pe Creangă, l-am traduce în germană și apoi l-am retraduce în românește cu limbajul actual, facându-l pe marele humluleștean de ocară.
Desigur că acest Raport este interesant ca informație și Iancu face dovada unei extraordinare memorii, care se întinde pe durata unui an, ținand socoteala datelor calendaristice, numelor de moti, maghiari sau austrieci, locurilor geografice, drumurilor, munților, colinelor, râurilor, numarului morților și al răniților din fiecare bătălie și tabără, a amanuntelor privind conflictele, carele cu sare, slanina și cu pâine capturate de la insurgenții maghiari, ce-a spus Hatvani la Abrud, ce-a spus Kemeni Farcas cand nu mai voia să se bată cu popii, mișcarile lui Dragoș, trimisul lui Kossuth. Deci ca document, Raportul este unul de excepțională valoare.
Acesta mai dezvăluie și caracterul lui Iancu, care nu s-a sfiit să recunoască meritele Legionarilor săi în batăliile purtate, când Vlăduțiu, Simion Balint, Corcheș sau Axente Sever, remarcându-se în anumite lupte, au fost laudați de Iancu fara nicio reținere și cu inimă bună.
Din acest Raport voi alege acum acele fraze care, dupa mine, au o importantă valoare literară. Se va pierde astfel ceva din valoarea epica și documentară. Ar fi trebuit poate să reproduc tot Raportul, dar fiind prea lung, nu vreau să abuzez de răbdarea cititorului. Cine dorește însă, să caute pe internet Raportul și să-l citească cu atenție. Nu există omagiu mai mare fața de Avram Iancu, decât acela de a-i citi Raportul original, un document la fel de important, ca și Cărticica șefului de cuib a lui Zelea Codreanu:
Raportul prefectului Avram Iancu despre faptele cetelor armate românești, în decursul răzbelului cetățean în anii 1848-49
După ce în adunarea de la Blaj din luna septembrie 1848 se determină, ca în puterea dreptului dat tuturor popoarelor monarhiei să se organizeze și garda națională română, pentru a ne apăra contra terorismului maghiar, care devenise cu totul nesuferit, eu mă reîntorsei în muntosul meu ținut, mă așezai cu locuința la Câmpeni și întreprinsei a ridica și organiza garda națională.
Într-aceea, Comitetul de împăcăciune fu confirmat de comandantele general, baron Puchner și când prochemăciunea către popoarele Transilvaniei ieși, se delinie și planul pentru dezarmarea rebelilor. Garda națională, conchemată de mine, era concentrată la Câmpeni, Bistra și Bucium, sub comanda tribunului Corcheș, centurionului A. Bistreanu și vicetribunului Popovici. O altă despărțitură a gardei staționa la Margina. În 21 octombrie (1848) primii o scrisoare către comandantele unei divizii de dragoni, strâmtorați de către maghiari la Huedin, cu acea provocare, să văd cum aș putea scăpa numitul despărțământ din prinsoarea maghiară. Însărcinarea din urmă o executai cu atâta norocire, încât generalul comandante își descoperi a sa mulțumire într-un decret lăudătoriu.
La Abrud, pe când o deputățiune a acelui oraș se ruga pentru o învoire pe cale de pace, eu îi pusei condițiunile și îi dădui 3 zile, timp de socotit. Totodată, am luat măsuri ca să tai toată comunicațiunea acestui oraș cu Aiudul și Zlatna. Orașul primi condițiunile, fu tratat bine și prietenește și până la venirea lui Hatvani, peste o jumătate de an, se bucură de cea mai mare liniște și siguranță sub protecția românilor.
Românii, prea sătui de terorismul maghiar, se sculară fără conducători și, în prunceasca (copilăreasca) lor credință, începu de la sine a dezarma pe maghiari. Aceasta se întâmpla mai vârtos în acele ținuturi unde prefecții nu avuseseră timp a organiza garda națională. Pentru a preîntâmpina vreo dezordine, în coînțelegere cu Buteanu, ordonai acolo pe tribunii Aviron Telechi, Nemes și Cândea, dintre care cei doi din urmă, cu toată blândețea și omeneasca lor purtare către familiile maghiare aristocratice pe care le apăra de orice rea tratare, mai târziu fură uciși tocmai de către acei apărați ai lor.
Pe același timp și încă tocmai pe când negociam cu Abrudul, în 22 octombrie, primii o asemenea știre de la Zlatna. Românii, venind în cete numeroase la acel oraș al cărui locuitori maghiari erau cunoscuți ca cei mai fierbinți ajutători la tendințele maghiare, provocară garda națională maghiară a depune armele. Eu demandai tribunului Iosif Moga ce avea ordinul de a dezarma Offenbaia să-și schimbe mărsul și să meargă la Zlatna să mijlocească o învoire de pace. Acel tribun, fiind tocmai ocupat cu dezarmarea, însărcină pe vicetribunul Clemente Aiuzeanu ca să meargă îndată la Zlatna. Ci pe când acesta se apropia de oraș, catastrofa trecuse peste el.
În 23 octombrie, românii fuseră chemați spre a negocia: apoi se primi condițiunea ca pe cât va curge dezbaterea de învoială, armele să se depuie de ambele părți. Românii depuseră armele fără cel mai mic prepus, încât unii se puseră jos fără nici o grijă, alții iarăși mâncau din merindea ce aveau, într-aceea capii negociau cu maghiarii. Dintre maghiari depuseră armele numai gardiștii din șirurile din nainte iar ceilalți, ca niște perfizi, le ținură între picioare sau dinapoi. Tunurile încă le țineau gata înapoi! Deci pe când românii negociau cu nepăsare, Nemeghyei, consilier de montanistică și comandante al gărzii maghiare, striga dintr-o dată în ungurește „foc“. Maghiarii armați se înieptară (îndreptară) nainte și pușcară hoțește asupra neînarmaților români dintre care mai mulți rămaseră morți, iar ceilalți în prima spaimă o luară la fugă, lasându-și mulți tocmai și armele. Acum însă românii inverșunați, readunându-se foarte numeroși, inflăcărați de mânie și răzbunare, se răped asupra nefericitului oraș. Totodată se răspândi și falsa faimă (știre) că Iancul s-ar apropia cu cetele sale. Gardele maghiare nu putură înfrunta răpegiunea românilor. Orbite de furie, (gardele maghiare) deteră foc topitoriei împărătești, bisericii românești cum și altor case ale românilor, apoi o tuliră din oraș, la o fugă neregulată, iar cu ele se depărtară și o parte însemnată dintre locuitorii maghiari.
Acum se începu o măcelătura înfricoșată în care își aflară moartea mai mulți prunci nevinovați și femei, pentru că furia românilor nu se mai putea reînfrâna; totodată pătrariul mai frumos al orașului, locuit de maghiari, deveni pradă flăcărilor. Soartea gardelor fugare, ca și a celorlalti maghiari care se alăturaseră lângă ele, înca nu fu mai bună. Știrea despre perfidia comandanților maghiari din Zlatna zbură naintea nenorociților. Locuitorii din Presaca și împrejurime au fost și apucat nainte spre a sta într-ajutoriu la frații lor din Zlatna în contra maghiarilor, când iată că-i întâmpină fugarii. Românii îndată și loviră asupra nenorociților și uciseră pe mai mulți din ei. Între maghiarii morți fu și urzitorul catastrofei, consilierul montanistic Nemegyei, însă și alți mai mulți nevinovați, prunci și femei. Acesta e adevăratul curs al catastrofei de la Zlatna. Eu îndata ce aflai de acea întâmplare tristă, alergai spre a lua măsuri ca pe oficialii camerali câti au mai rămas în viață, sa-i duc la Abrud, în siguranță.
Mai departe nu merg, poate doar dacă interesul pentru cele de mai sus va fi suficient de mare. Dar și din acest mic fragment din Raport ne dăm seama că simțul psihologic și logica impecabilă a lui Iancu în descrierea încurcatelor evenimente din munți, egaleaza, dacă nu și întrece, maiestria artistică a lui Negruzzi din celebra nuvelă Alexandru Lăpușneanu. Felul în care Iancu prezintă antitetic comportarea cinstita a orașului Abrud care a înțeles să aleagă pacea, nefiind tulburat 6 luni de nicio neplăcere până ce n-a venit alt ticălos ca să tulbure apele, Imre Hatvani, în antiteza cu comportarea perfidă a gardei maghiare din Zlatna, ne aduc aminte că Iancu era și avocat și știa să mânuiască și argumentele logice cu îndemânare, mai ales că dreptatea era de partea lui. De asemenea, am rămas uimit că Iancu in Raportul lui, folosește perfectul simplu, specific oltenilor și nu greoiul perfect compus, atât de des utilizat în vorbirea curentă din Ardeal. Este sigur că, folosind acest mod verbal, Iancu a imprimat textului dinamismul cerut de viteza cu care se desfășurară evenimentele menționate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>