M-am născut în Sighişoara, la 21 martie 1951, într-o clădire din vechiul Burg, lipită de Turnul cu ceas şi vecină cu casa Vlad Dracul. Probabil că de aici mi se trage dragostea pentru istorie! La 3 ani ne-am mutat însă la marginea oraşului, unde dealul Breite începea chiar din curtea noastră! Am avut astfel libertatea de a bate toate coclaurile cu piciorul, fară îngrădiri sau limitări, ceea ce mi-a marcat definitiv destinul. Crescut ca un mânz nărăvaş, neînvăţat cu hamul, am dat cu copita şi-am muşcat pe oricine s-a apropiat de mine ca să mă pună să trag la căruţa lui. Ajuns la vârsta şcolii, am avut parte în clasa a 3-a şi a 4-a de un învăţător, mare admirator al realizărilor comunismului din Uniunea Sovietică, dar şi a socialismului din Republica Populară Română, ceea ce l-a determinat să încerce să facă din noi pionieri devotaţi cauzei! Nu ştiu ce-a reuşit cu alţii, dar cu mine a dat cu singuranţă chix, pentru că mie îmi stătea mintea pe vremea aia numai la joacă. Joaca la mine a ţinut de fapt până ce am termiant liceul, când, în vara lui 1970, jucam cu pruncii de pe stradă prinsa şi ascunsa prin porumbiştile din împrejurimi.

Luând totul în joacă, dar apărându-mi libertatea cu dinţii, refuzam cu îndârjire orice îngrădire sau ştirbire a drepturilor mele: de asta am ajuns să fug de la şedinţele de pionieri, sărind din clasă pe fereastră, iar mai târziu, în liceu, de la cele de UTC, cu menţiunea că, maturizându-mă oleacă, nu mai fugeam, ci mergeam încet! Am intrat astfel deseori în conflict cu regulamentele şcolare, din care cauza am luat o bătaie zdravănă în clasa a şaptea de la directorul scolii, iar în liceu alta, de la profesorul de muzică! Tot de asta am fost obligat să colind pe la 6 şcoli, ceea ce nu cred să mai fi reuşit vreun alt elev din oraş.

Intrat la Facultatea de Transporturi din Bucureşti, Secţia Automobile, am avut grijă ca, în toţi cei 5 ani, să nu pic niciun examen, ca să mă pot bucura de vacanţele studenţeşti, pe care le petreceam vara la mare, cu cortul şi iarna la ski, la Predeal, Sinaia, la Babele sau la Piatra Arsă. La facultate am avut libertate câtă am vrut, motiv pentru care nu am intrat în conflict cu nici un fel de regulament universitar, dacă cumva o fi existat vreunul. O singură dată, în vara anului 1971, am refuzat să merg la practica de vară în agricultură, undeva prin Ialomiţa, pentru că mi s-a părut mie că aveam altceva mai bun de făcut. Am avut noroc: toamna, nu m-a întrebat nimeni nimic!

Şocul cel mare însă l-am resimţit când am ajuns la Uzina Dacia, ca stagiar. Uzina din Colibași era la vremea aceea o intreprindere de cea mai comunistă sorginte, privită ca mentalitate, obiceiuri, structuri organizatorice, relații interumane şi de servici. Aici, zeul la care se închinau toţi era planul de producţie. Iar cei care deveniseră şefi se credeau un fel de feudali, la care robii trebuiau să le pupe mâna.

Ei erau obişnuiti ca ordinele date să fie lege, iar subalternii să nu aibă opinii, să nu le dea vorba înapoi şi să facă, sau cel puţin să se facă ce le ordonau ei să facă. În acest mediu pietrificat am căzut şi eu ca musca-n lapte în vara anului 1975, reuşind performanţa de a mă bate din prima zi cu un şef de schimb de la secţia Montaj general, după un schimb de replici care nu i-au convenit. Ce-aş fi putut face altceva, dacă el a dat primul în mine?

Totuşi, Uzina de Autoturisme a fost pentru mine locul unde am studiat în profunzime tehnologia de montaj a Daciei 1300, dar şi fauna umană din jurul meu, studiu pe care conducerea uzinei mi l-a înlesnit cu generozitate, plimbându-mă (pănă ce mi-am dat demisia) prin 6 locuri diferite de muncă! Şi peste tot nu am făcut altceva decât să-mi apăr bruma de libertate ce o aveam, dreptul de a judeca cu capul meu şi de a-mi spune deschis opiniile, chiar critice! De ce considerau cu toţii că asta era ceva inacceptabil, n-am priceput niciodată! Timp de 5 ani m-am răfuit cu toţi cei care nu respectau sistemul meu de valori, ceea ce m-a obligat să dau peste cap 3 secţii din cele 6 pe unde m-am perindat!

Acum, probabil că mulţi vor crede despre mine că am fost soi rău, incapabil de a se supune unei discipline oarecare şi veşnic pus pe harţă. Vă mărturisesc cu mâna pe inimă că nu este aşa! Ciudat este faptul că, deşi am urât din tot sufletul comunismul, am respectat şi respect şi acum primul jurâmânt pe care l-am depus de bună voie în clasa a treia, când am fost făcut pionier. Nu ştiu dacă cineva îl mai ştie, dar eu am jurat aşa: Eu, tânăr pionier al Republicii Populare Române, mă angajez în faţa tovarăşilor mei să fiu drept, cinstit şi curajos… Vi se pare ciudat acest jurământ? Şi mie, pentru că am cunoscut foarte puţini oameni care credeau cu tărie în astfel de valori. Iar printre şefii mei, pănă la plecarea mea din ţară, n-am întâlnit aproape nici unul care să nu fie parşiv. Din cauza asta, nu e de mirare că am intrat mereu în conflict cu sistemul, care m-a potcovit de fiecare dată când a pus laba pe mine. Nu i-am dat prilejul s-o facă prea des pentru că i-am scăpat de foarte multe ori printre degete! Odată însă, drept răzbunare, am ajuns să fiu încadrat ca muncitor necalificat. Nici n-au ştiut cei care au pus la cale mârşăvia asta ce mare bine mi-au făcut. Dar asta n-a venit de la ei!

După ce mi-am mâncat mălaiul la Colibaşi, m-am perindat pe la CAP Bascov, apoi la o asociaţie intercooperatistă, după care, făcându-mi-se dor de Ardeal, m-am întors la Sighişoara, dar tot nepocăit. Am lucrat la un Service auto al Cooperaţiei ca mecanic auto şi apoi ca maistru (din 1981 până în 1982),  apoi la Dacia Service, din 1982 până în 1984, de unde am plecat la Casa Pionierilor. Aici am avut cea mai lungă perioadă de activitate din carieră, de 8 ani de zile, unde am condus cercul de karting. Copii veneau la mine cu drag, erau inocenţi şi naivi, iar eu, după ce în primii trei ani am avut destule conflicte cu directoarea, din 1987, cand echipa noastră a devenit campioana judeţeană iar apoi la Concursul naţional de Karting de la Constanţa am ridicat judeţul Mureş pe un nesperat loc 10, am început să fiu bine văzut la judeţ, ceea ce a făcut-o pe directoare să mă lase-n boii mei. În 1992 am demisionat de la Casa Pionierilor (care devenise din 1990 Clubul Copiilor) şi am plecat într-o vizită în Germania pentru 3 luni. După încă un job de un an, am emigrat în Germania legal, unde, ca un făcut, CV-ul meu a mers pe acelaşi făgaş, adunând şi aici multe locuri de muncă. În Germania am fost, pe rând, mecanic auto, proiectant, ajutor de şef serviciu tehnic, inginer de service, conducător de proiecte. Unul dintre proiecte a fost cel mai plin de satisfacţii: s-a pus pe roate o colaborare între o firmă americană şi două firme româneşti din Cluj şi Oradea, un proiect deosebit. Apoi, am modificat motoare Diesel ca să funcţioneze cu ulei vegetal, am importat Dacii de la o firmă din Craiova pentru alta din Germania. Am mai proiectat şi realizat cu mâna mea instalaţii medicale de sterilizare pentru VIG Ludwigshafen, o maşină de deformat la rece pentru o firma din Neustadt, un cogenerator pentru Monopoel Frankenthal. Cu şeful celei din urmă am devenit prieten la cataramă.

Acum, dacă stau drept şi judec strâmb, nu văd în acest CV, plin de table şi şuruburi, nici un locşor unde aş mai putea înghesui un pic de literatură. Şi totuşi, nu ştiu de ce şi nici cum, am scris două romane.

Cei 7 beduini s-a născut în cea mai liniştită şi mai fericită perioada a vieţii mele din România (adică pe vremea când lucram la Casa Pionierilor), între 1987 şi 1989. După două încercări de publicare încununate de insucces, am aruncat manuscrisul într-un sertar, unde a stat 22 de ani. Aşa că, cine duce dorul unui roman din sertare, are acum ocazia să şi-l astâmpere!

Pui de ţigan l-am scris în perioada mea cea mai neagră din Germania, când am stat pe stinghie ca găinile, adică fără job, vreo 6 luni. Ca sa nu încep să cotcodăcesc, mi-am omorât timpul, între două aplicaţii, cu scrisul. Ce-a ieşit, nu ştiu, dar poate voi afla de la tine, cititorule! Pentru bălăcareală, sau un gâdilat pe burtă, scrie-mi pe pagina de contact.  Până când nu voi primi mai mult de 10 mesaje pe zi, o să răspund la fiecare. După aia, Dumnezeu cu mila!