Arhive după categorii: Cei șapte beduini

Recenzia romanului „De la inima spre cer“

De curand am fost invitat sa fac o prezentare a ultimei mele carti. Am promis c-o voi face si iata ca acum ma tin de cuvant:

„De la inima spre cer“ este o lucrare cu totul speciala pentru mine, la care am inceput sa lucrez prin iulie 2013. Cartea aceasta este a treia, dupa „Cei 7 beduini“, un roman cu accente anticomuniste, scris intre 1987 si 1989, urmata, in anul 2012, de „Pui de tigan“, cartea cu cel mai mare succes de pana acum si care descrie viata unui copil de tigan, de pe la 10 ani si pana la maturitate.

Cel mai recent „roman“, numit asa de editura fiindca alt cuvant mai potrivit n-a gasit, este, de fapt, mai mult decat un roman. Cu cele 494 de pagini, trei parti si 183 de capitole, cu zeci de personaje, cu intamplari din razboi si din inchisoarea de la Aiud, (care au la baza intamplari reale), cu incursiuni in istoria romanilor si a Europei, cu comparatii, legaturi si chiar cu principii filozofice, dezvoltate pe baza de exemple, cu demonstratii logice si matematice (cu scopul de a corecta anumite interpretari nedrepte a istoriei noastre), cu portrete de oameni pe care i-am evocat ca sa-mi sustin parerile si opiniile, precum Parintele Arsenie Boca, Constantin Pancu, Corneliu Zelea Codreanu, Carol al II-lea, Antonescu, Horia Sima, Gavrila Marinescu, Armand Calinescu, Karl Mannerheim, Josef Pilsudski, Petrache Lupu, Nicolae Steinhardt, Dan Ion, Elena Lupescu, am ajuns la un moment dat la limitele mele. Eram ca un dirijor, caruia i s-a rupt batul in timpul unui concert. Am reusit, insa, sa duc, cu ajutorul Celui de Sus, lucrarea asta pana la capat.

Prima parte, „Memorii si Amintiri“, este de fapt partea care isi merita numele de roman, fiindca din cele 51 de capitole, majoritatea lor sunt pline de actiune si miscare. Cu partea de memorii de razboi in minte, am pornit la scris, ingrijorat la inceput ca o sa iasa cartea prea subtire! . (Aceste memorii din razboi acopera doar vreo 55 de pagini!) Dar, avansand cu scrisul, s-a petrecut un fenomen neasteptat, ca si cum subiectul initial, un bulgaras mic, s-a pornit la vale, luand proportiile unei avalanse. Cumva, subiectul s-a desprins de mine, avand logica lui interna de dezvoltare, taindu-si cordonul ombilical care-l lega de autor si pornind o viata aproape independenta de vointa mea. Asa a inceput sa se prefigureze personalitatea Parintelui Arsenie, pe care l-am evocat de multe ori de-a lungul cartii. De la memoriile de razboi, am ajuns la inchisorile patriei din timpul comunismului, si de aici pana la Legiune a mai fost doar un pas.

Apoi, a inceput sa capete contur partea a doua, numita „Insemnari despre Oameni Alesi“, as zice centrul de greutate al cartii, cu 74 de capitole. Ideea a pornit de la o intamplare povestita de Gavril Vatamaniuc, luptatorul din Muntii Bucovinei contra comunismului, care explica intr-un interviu cum, dupa schimbatul cantec al pasarilor din padure, isi dadea seama cand venea potera sa-l caute. Deci, Eminescu, cu acel al lui rau si ram care te ajuta la rastriste, nu era vorba goala iesita din fantezia unui poet!

Mai departe insa, Vatamaniuc a povestit cum a intalnit in padure un cetatean, cunoscut turnator al securitatii, pe care, desi ceva ii spunea sa n-o faca, s-a hotarat pana la urma sa-l impuste. Cand, cu un efort de vointa, a apasat pe tragaci, cartusul nu a explodat, ci s-a desfacut, pulberea imprastiind-se in mecanismul inchizatorului, blocandu-l si facand pusca de nefolosit. Vatamaniuc n-a spus-o, dar din sprancenele ridicate a mirare si din tacerea semnificativa care a urmat, mi-am dat seama ca era convins ca pe acel om l-a protejat Dumnezeu, fiindca probabil avea cu el alte socoteli.

Din aceasta poveste, ori de la cuvantul Cartii Sfinte, care spune ca nici un fir de iarba nu creste pe pamant fara stirea cuiva, sau de la interventiile divine de pedepsire petrecute la Gomora si Sodoma, prin ajutorul dat lui David ca sa-l invinga pe Goliat, dar si din vorbele parintelui Arsenie, pe care le-am si pus pe prima pagina a cartii: „Neamurile au un destin ascuns in Dumnezeu. Cand isi urmeaza destinul, au apararea lui Dumnezeu. Cand si-l tradeaza, sa se gateasca de pedeapsa“, am ajuns la convingerea ca istoria nu o face omul, ci Dumnezeu. El este cel ce supervizeaza evenimentele istorice, si atunci cand sunt contra planului divin, intervine energic si schimba cursul evenimentelor, deturnandu-le de pe fagasul pe care pornisera sa se desfasoare. Asta m-a facut sa citesc istorie, cu ochii pe butelie, cum zice romanul. Adica, sa surprind momentul cand mana lui Dumnezeu invarte de roata istoriei, schimbandu-i sensul. Astfel a aparut conceptul de Om Ales: Acesta este un om ales de Dumnezeu, care primeste misiuni divine, ca sa schimbe sau sa influenteze evenimentele istorice, conform cu planul ceresc. Foarte clar s-a zarit mana lui Dumnezeu intervenind in Batalia de pe Valtava, cand a luat partea armatei poloneze, a carei infrangere in luptele cu sovieticii era mai mult ca sigura. Toti expertii militari nu si-au putut explica nici pana azi cum a fost posibila acesta victorie, denumind razboiul castigat de polonezi: „Minunea de pe Valtava“. (Eu am explicat-o foarte usor!)

Istoricii insa, uscati si la suflet, si la minte, cred in continuare ca oamenii fac istoria. De asta lor le scapa multe din intelesurile evenimentelor istorice. Pe langa Pilsudski, conducatorul ostilor polone, am mai identificat si alti Oameni Alesi, precum Karl Mannerheim, Parintele Arsenie, Petrache Lupu (Minunea de la Maglavit) si, nu in ultimul rand, Corneliu Zelea Codreanu. Toti acestia au avut o misiune de indeplinit pe pamant. Ca sa ma conving pe mine si, apoi, pe cititor, am facut incursiuni in istorie, am intrat in viata Oamenilor Alesi, am despicat firul in patru si am ajuns sa gasesc explicatii la multe lucruri ramase neelucidate din trecutul nostru. Astfel, am aflat in ce imprejurari, cum, unde si cand a conceput Corneliu Zelea Codreanu bazele doctrinei legionare, am aflat de ce Legiunea a fost, este si va fi mereu prigonita, am descoperit, intr-un tablou de-al Parintelui Arsenie de la biserica Draganescu, figurile lui Ion Mota, Vasile Marin, Cantacuzino-Granicerul, Zelea Codreanu.

Din acest tablou, cautandu-i semnificatia, am ajuns sa ma lamuresc asupra misiunii pe care o are poporul roman de indeplinit in viitor. Nu avem de ales! Ori ne urmam destinul, ori disparem ca neam! Misiunea noastra ca popor este sa ne insusim doctrina legionara, pe care, cercetand documente si fapte istorice, am gasit-o de neinvins, in orice confruntare cu alta doctrina, fie ea comunista, masona sau anticrestina. Acesta este si motivul pentru care Miscarea va fi persecutata de-a pururi.

Mi-am indreptat, deci, atentia spre Doctrina Legionara si i-am descoperit puritatea, frumusetea si, mai ales, utilitatea. Inarmati cu principiile ei, vom deveni invincibili, prin puterea spirituala pe care ne-o vor da. Bazat pe aceste principii, nu a fost greu sa se inchege partea a treia, intitulata „Ganduri“. Este partea in care, dedicand multe capitole Miscarii Legionare si doctrinei ei, dezmembrand minciunile si dezinformarile din jurul Legiunii, am pregatit terenul pentru un proiect de dezvoltare durabila pentru Romania, bazat pe conceptiile si pe doctrina legionara.

Nu cred ca-si poate da cineva seama, ce proiect gigantic a fost acesta pentru mine. As fi putut orbecai 10 ani prin intuneric, ca cartitele, fara sa ajung sa vad lumina de la capatul tunelului. Dar, mi s-a parut ca am fost ajutat sa-l termin. Daca pentru primele doua romane, care impreuna au adunat doar 430 de pagini, mi-au trebuit 4 ani, desi le aveam pe ambele in minte, la ultimul roman, din care imi erau relativ clare doar 55 de pagini, fara ca la momentul acela sa stiu ceva despre Miscarea Legionara si Zelea Codreanu, neauzind inca de Pilsudski si de Mannerheim, am reusit sa inchei cele 500 de pagini intr-un an batut pe muche, desi jumatate din timp l-am folosit pentru documentare.

Imaginati-va ca intri pe Google si dai cuvant de cautare „Corneliu Zelea Codreanu“. Obtii 194.000 de documente. Le parcurgi pe primele 20 sau 30. Deci, din 194 de mii, citesti 30 de documente. De unde sa stii ca cele care iti apar sub ochi, sunt si cele mai reprezentative, cele pe care le cauti? De unde sa stii ca ce-ai citit nu sunt minciuni, facaturi sau diversiuni ale dusmanilor Legiunii? Cum sa controlezi daca nu te-ai inselat? N-am avut la dispozitie pentru documentare decat internetul. (Afara de doua- trei carti, intamplator aflate in biblioteca mea). Dar, ca un facut, la fiecare cautare pe google, dadeam exact peste documentele de care aveam nevoie, sau care imi ieseau in cale doar ca sa imi ofere material pentru un alt capitol, pe care in clipa aceea nici nu-l banuiam. A fost, pentru mine, pur si simplu tulburator, sa simt ca merge prea usor cu scrisul, ca ma culcam plin de
indoieli si noaptea visam rezolvarea, sau cum sa abordez problemele care se iveau, in incercarea de a modela un volum atat de mare de informatie haotica si aiuritoare.

Si totusi, in decurs de un an, am terminat cartea. Dar, cateva luni a durat corectura si editarea, cartea aparand la sfarsitul lui octombrie 2014 in Romania. Pe Amazon, insa, ceva mai tarziu. Am introdus in cuprinsul cartii si 18 imagini, unele doar orientative, fiindca, de exemplu, cele doua tablouri de la Biserica Draganescu, despre care vorbesc in carte, sunt prea mici si prea sterse, ca sa dea posibilitatea sa-mi fie urmarite explicatiile. Cei care vor citi cartea, sa caute tablourile pe internet. Marind imaginile, vor putea sa-si dea seama daca am dreptate sau fabulez.

Eu n-am vizitat inca Biserica Draganescu, am scris insa despre ea si despre pictura ei din imaginile gasite pe internet. Adica, mi-a fost dat mie, de la 2000 de km. departare, sa descopar ce n-a vazut in 35 de ani nimeni! Nici macar Securitatea! Pai nu e asta o intamplare care poate sa dea de gandit?

Mai fac doar mentiunea ca, dupa parerea mea, cartea trebuie citita de mai multe ori, ca sa fie bine inteleasca. Eu, cel care am scris-o, am citit-o de cel putin 30 de ori si chiar si acum, cand scriu aceste randuri, o am in fata mea si pe care o rasfoiesc, ca sa nu scriu aiureli. Aici trebuie sa mentionez si ajutorul dat de Editura Virtuala, prin cel care mi-a devenit prieten, Mugur Cornila. În urma unei discutii cu editorul cartii, el a venit cu ideea titlului, fiindca eu numisem romanul altfel, dar el mi-a spus: Nu suna bine, hai sa-i zicem „De la inima spre cer“. Am protestat, fiindca titlul meu avea referire directa la Miscarea Legionara, dar el m-a impacat, spunand ca titlul este o descriere literara a salutului legionar! Cu asta m-a dat gata!

M-am ingrijit si de coperta, am facut cu un program CAD o schita, fiindca voiam ca acea coperta sa reflecte cat mai fidel continutul cartii. Am reprezentat simbolul Miscarii, gardul, care se vrea un obstacol contra comunismului, iar in patratele din mijloc, am pus cateva figuri reprezentative, devenite eroi ai romanului. Editura a tinut cont de dorinta mea, dar Mihail Moldoveanu, designerul copertii, a dus ideea chiar mai departe. El a rafinat simbolul gardului, personalizandu-l cu acel aspect de gratii de fier ruginit si transformandu-l intr-o fereastra de puscarie, prin ochiurile caruia privesc spre viitor cativa Oameni Alesi ai Neamului Romanesc, dar si ai lui Dumnezeu. Extraordinara alegorie!

Cartea a fost prezentata si la Gaudeamus, in noiembrie 2014, in ultima zi, la standul Editurii Virtuale. M-am gandit ca, la un moment dat, sa fac publicitate pe blogul ioncoja.ro, dar pana la urma n-am facut-o. Am uneori sfiiciuni de fata batrana, cand e vorba de mine. Curaj si chef de bataie am, doar cand e vorba sa-mi apar ideile si convingerile. Si totusi, fara reclama, cu un autor necunoscut, cu concurenta neloiala (data de evenimente) care ne-a urmarit „pas cu pas“ ( nu numai pe mine, ci si pe ceilalti autori), vestile n-au fost rele. Cei care au venit sa cumpere cartea, n-au fost cumparatori ocazionali, ci, informati din timp (de unde Dumnezeu or fi aflat?), venind decisi si cu bani potriviti sa cumpere exact cartea asta. Dintre sute de catarge!

In roman, ca sa leg cumva capitolele atat de diferite intre ele, am introdus un personaj fictiv, Mos Ilarie, care isi povesteste viata, avand, la data cand se termina romanul, in 2013, 93 de ani. Ajugand cartea pe mana redactorului Catalin Badea-Gheracostea, acesta a crezut initial ca Mos Ilarie, eroul cartii, este totodata si autorul, vreun legionar batran, uitat de moarte. Inseamna ca daca, un redactor experimentat s-a putut insela in privinta mea, inseamna ca pulseaza ceva viata in capitolele cartii!

Despre roman as putea sa scriu inca multe, dar ma opresc aici, dorind sa va mai spun doar ca acesta se termina ciclic, conform simbolului Uroboros, simbol care joaca un rol important in istorie, dar si in carte. Apoi, din firul principal al naratiunii se desprind actiuni secundare, idei si viziuni noi, interpretari originale ale unor evenimente, i-am pus chiar si pe Caragiale, Marin Preda, Pastorel Teodoreanu, George Cosbuc (nici pe Tanase, cel cu nasul mare, sau pe Vacaresti nu i-am uitat) ca sa-si aduca contributia la reusita cartii. Cu nume asa de mari, n-am nicio indoiala ca succesul (nu ma refer la cel de librarie) se va lasa mult timp asteptat.

Toate cele trei carti se gasesc, unele in format digital, altele si tiparite, peElefant.ro , la Libraria Editurii Virtuale, la edituraeagle.ro si, pentru diaspora, pe Amazon.

coperta_klein

Sighisoara de pe timpuri si cea de acum

Am primit pentru postarea anterioara de trei ori like, asa ca ma simt obligat sa continui cu un fragment din romanul  ”CEi 7 beduini” in care se analizeaza perioada proletcultista, marcata printre altele de o mare dragoste pentru poporul sovietic eliberator:

“Ca să ne facem o vagă idee despre atmosfera de atunci, iată câteva amănunte:
De 7 noiembrie se defila în toate oraşele României, cu această ocazie auzindu-se lozinci strigate cu elan muncitoresc, precum „RPR, URSS, două ţări prietene“ sau „URSS, bastionul păcii e!“
În Bucureşti, statuia gigantică a lui Lenin, cu mâna întinsă (dar nu ca un cerşetor) arăta bucureştenilor drumul spre comunism. În Sighişoara, Librăria Luceafărul se numea înainte Cartea rusă, Cinematograful Lumina purtase numele de Puşkin, iar Braşovul fusese ani mulţi Oraşul Stalin.
În Sighişoara, aproape de Hotelul Steaua, exista un monument al unui oarecare maior Isakov, despre care s-a spus ulterior că nu murise nicidecum în luptele cu nazişti, ci s-ar fi înecat într-o pivniţă cu vin, după ce, beat fiind, trăsese cu pistolul în butoaie. Să fie asta doar fantezie? Sigur este că pe faţada Hotelului Steaua se aflau statuile unor copilaşi ca nişte îngeraşi, cu puţulicile goale. Era deci de neconceput ca, în spatele unui monument ca al eroului Isakov, nişte copilaşi, fie ei şi îngeraşi, să-şi arate puţulicile, aşa că au fost daţi jos de pe soclurile lor. Însă un om cu inimă i-a ascuns într-o magazie, salvându-i de la pieire.
După ce monumentul lui Isakov a dispărut, micii îngeraşi au fost din nou puşi la locul lor, înfrumuseţând de atunci încoace faţada hotelului cu pricina.”

IMAG0699

Din libraria “Luceafarul”, pe care am prins-o si eu sub denumirea de “Cartea rusa” n-a mai ramas decat…cladirea! In ea se vand acum in loc de carti, telefoane mobile! E un semn al vremurilor noi, in care toata lumea vorbeste, putini asculta si nimeni nu mai citeste o carte! Sau ma rog, atat de putini, incat acestia sant o cantiate neglijabila! Daca se termina creditul, fiecare face rost de 15 lei ca sa-si incarce o cartela, dar 10 lei pentru o carte nu se prea gasesc. Timpuri moderne da, dar pline de prostie si ignoranta.

IMAG0746

Din CInematograful “Lumina” fost “Puskin”, a ramas tot numai cladirea si amintirea. Cand i s-a spus  ”Lumina” eram un pusti si am fost foarte mirat pentru ca pentru mine la cinematograf impresia a fost intotdeauna de intuneric, nu de lumina. Era pe vremea cand derbedeii mancatori de seminte de la balcon, atunci cand se apropia o scena considerata pe atunci fierbinte, incurajau actorii cu strigate de “Pup-o ba”! Si spere uimirea mea, actorii se luau dupa derbedei si ajungeau sa se sarute, spre satisfactia tuturor!

IMAG0740

IMAG0741

 

IMAG0742

Opt ingerasi isi arata putulicile de pe frontispiciul hotelului Steaua, infrumusetand fatada dar si orasul. Nu mult a lipsit ca sa ramanem fara ei definitiv, asa cum s-a intamplat cu trenuletzul care trecea prin centrul orasului si care in anul 1965 a fost desfiintat de idiotii care ne conduceau pe atunci si luau toate deciziile de capul lor, fara sa intrebe pe nimeni. Ma doare deja capul cand ma gandesc ce atractie ar fi constituit azi acest trenulet si cum s-ar fi batut turistii ca sa faca o calatorie pana la Saes sau la Agnita. Primaria ar avea datoria sa incerce printr-un proiect european sa-l repuna in functiune.

In locul monumentului Maiorului Isakov a aparut, dupa vreo 30 de ani statuia unei Lupoaice care alapteaza doi copii, aducandu-ne aminte de legenda lui Romulus si Remus.

IMAG0700

 

O plimbare prin Sighisoara de azi si de ieri!

De curand m-am intors din concediu. Am fost si pe acasa, pe la Sighisoara, nimerind din fericire intr-o perioada fara festival. Cand e festival, Sighisoara e sub asediu! Pentru cine nu e comerciant sau proprietar de hotel, e o calamitate!

Am vizitat fosti prieteni si colegi, m-am intalnit si cu cativa cunoscuti care mi-au spus ca au citit romanul meu ” Cei 7 Beduini”, al carui subiect se petrece chiar aici. Am fost intrebat unde se afla sediul spitalului psihiatric, acolo unde a fost plasata actiunea.

Am deci de dat niste lamuriri, fiindca romanul acesta este o impletitura intre real si fictiune. E drept ca nu este un roman pe care-l poate citi oricine, e nevoie de cunostinte si inteligenta pentru a-l intelege. Am fost surprins sa gasesc pe unii care au inteles si gustat naratiunea cu toate meandrele ei!

Si fiindca pe oriunde m-as fi plimbat, nu se putea sa nu calc pe urmele beduinilor, am facut si fotografii care pot face lumina in ceea ce priveste partea reala a romanului. E drept ca multe s-au schimbat in oras de atunci, asa ca urmarind firul roamanului, care descrie Sighisoara in ultimii ani de comunsim, oricine poate sa-si dea seama de schimbarile intervenite (n-am folosit cu buna stiinta cuvantul progres, fiindca uneori este re-, nu pro-).

Actiunea, in mare parte imaginara, am plasat-o in cladirea in care se afla acum Internatul lieceului “Joseph Haltrich”, cladire lipita de Turunul cu ceas. E o cladire frumoasa, eleganta chiar, dar umbrita si la propriu si la figurat de Turnul cu ceas! Am fotografiat-o in toata splendoarea ei, dar n-am putut s-o desprind de Turnul cu Ceas, care o strajuieste dintr-o parte!

IMAG0738

Intrarea in cladire se face printr-o poarta in care Doctorul Ardelean Ion, (personaj principal) proaspat repartizat ca medic stagiar in aceasta sectie, “a batut pana cand Mutu l-a auzit si s-a dus suparat sa vada cine e acolo si n-are ce face”

IMAG0728Poarta e acum innoita, din lemn sculptat, eu o stiam din tabla vopsita in verde, iar cladirea arata darapanata si neingrijita.

Am fost si la biserica din deal, unde se adunau sighisorenii in noaptea de revelion, ca sa intampine anul nou de la inaltime! (Poate ca se mai aduna si acum!)

IMAG0717

 

De aici se scurgeau apoi grupuri-grupuri, veseli tare, “cu sticle cu vin in maini, din care imbiau toti trecatorii sa bea cu ei, dintr-un sentiment de fraternitate si o dorinta de bine care ar trebui sa anime orice suflet, in orice zi a vietii”.

Prin 1987 cand am inceput sa scriu acest roman luminau in centrul orasului doar trei lampioane stradale. “Primul era in dreptul cinematografului Lumina – nu puteau lasa tocmai cinematograful Lumina in intuneric- al doilea era la intersectia Strazii Gh. Gh. Dej cu Strada Morii, nu departe de hotelul Steaua…iar cel de-al treilea bec, coane Fanica, era acolo unde se termina centrul, atarnat intre Parc si cofetaria Liliacul”:

IMAG0702

Ionica si Maria “au pornit apoi spre partea intunecoasa a orasului, strecurandu-se pe langa portile Liceului Agricol, parte de trotuar pe care, ca fata, trebuia s-o ocoleasca daca nu voia sa fie fluierata de derbedeii care se faceau ca invatau aici” Acum, banuiesc ca nici nu mai e nevoie sa se prefaca ca invata!

“Apoi au luat-o in jos, pe strada Tache Ionescu, care era in reparatie inca din primavara. Strada era atat de plina de excavatii si de gramezi de pietre si nisip incat Maria, care cunostea drumul, a fost nevoita sa-l duca pe Ionica de mana, ca sa nu-l scape in vreo groapa!”

Acum strada Tache Ionsecu arata relativ bine, doar pe o portiune asfaltul era distrus de ploi, asa, ca nu cumva sa cred ca am ajuns pe alta strada.

IMAG0675

Ma opresc acum aici, desi text si material fotografic ar mai fi! Nu sant sigur insa daca va exista si interes!

 

 

 

Afacerea numita uneori si medicina!

Medicina este de multa vreme o afacere care are in principal scopul de a scoate profit. Juramantul lui Hipocarate este privit ca o traditie invechita, iar medicul pus in slujba bolnavului a devenit un caz atat de rar, incat se poate trece cu vederea.

Am citit de curand o stire cutremuratoare: mii de femei au fost speriate ca sa faca mamografii, cu scopul depistarii timpurii al cacerului de san. Ei, si ca sa aiba ce opera, au fost medici care au depistat cancere chiar si acolo unde nu existau, speculand teama femeilor si aducandu-le la “abator”, und au fost operate degaba, doar cu scopuri mercantile. Am facut in postarea “O viziune despre Romania viitoare” niste propuneri de paragrafe ale constitutiei, in care ceream introducerea pedepsei cu moartea pentru anumite faradelegi. Ei, printre aceste faradelegi as introduce si pe medicii astia! Sa fie condamnati la moarte cu confiscarea totala a averilor! De ce spun asta? Fiindca eu, naivul de mine, credeam ca medicii traiesc doar pe spinarea bolnavilor, pe care n-au interes sa-i faca bine complet, pentru ca atunci i-ar pierde de musterii! Dar sa convingi niste oameni sanatosi ca ar fi bolnavi si sa-i determini astfel sa se opereze, e deja o faradelege demna de pedeapsa capitala!

Parerea mea despre medici si medicina lor mi-am expus-o destul de clar in ambele romane pe care le-am scris. In “Pui de tigan” apar randurile urmatoare:

Dispariţia lui Hermann a lăsat în jur un gol, pe care și eu l-am simţit în fiecare zi. Mă revolta totodată felul în care a fost tratat, cum i s-au dat speranţe false, ca să accepte nişte tratamente în care el a jucat rolul cobaiului pe care s-au făcut experienţe cu bună ştiinţă.

Începuse să-mi fie clar că niciun medic nu are interesul să te facă cu adevărat sănătos! Dacă ar reuşi, te-ar pierde de client! Şi nici al industriei farmaceutice, care nu produce medicamente care să vindece definitiv bolile pentru care sunt produse!

După moartea lui Hermann, începusem să mă interesez de medicină. Iar întâmplarea a făcut să dau, într-o carte de specialitate, de un sistem medical care m-a fascinat prin inteligenţa cu care a fost conceput și aplicat.

În China antică, cu câteva milenii în urmă, sistemul medical funcţiona pe alte principii. Fiecărui medic i se punea la dispoziţie un district, de care răspundea. Toţi cei aparţinători de el îi plăteau o taxă anuală.

De la această taxă erau însă exceptaţi toţi aceia care se îmbolnăveau în decursul acelui an. Deci medicul era, prin acest sistem, cu adevărat interesat să menţină oamenii sănătoşi și era plătit conform cu gradul de sănătate al celor de care avea grijă, nu după cât de bolnavi erau ei, ca în sistemul nostru!

Ei, ia să încerce cineva să introducă acest sistem medical într-o ţară așa-zis dezvoltată! Putea-va el, înainte să fie linşat? Eu zic că nu! Ce puteau chinezii înfăptui acum trei mii de ani, nu se mai poate realiza în zilele noastre, din cauza degenerării speciei umane, după cum anticipase Schauberger!

Primii paşi în direcţia transformării omului în maimuţă au fost deja parcurşi cu succes!

In celalalt roman, “Cei 7 beduini” scris intre 1987-1989 pe cand locuiam inca la Sighisoara, am pus in gura personajului Ion Ardelean, un medic tanar, urmatoarele vorbe:

Pentru mine, chirurgia este o dovadă clară a neputinţei medicinei alopate de a preveni, dar şi de a descoperi în faza iniţială bolile, atunci când doar câmpul energetic din jurul omului e atins. Dar medicina alopată nu recunoaşte acest câmp! Ea nu ştie foarte multe despre bioenergie, despre legătura om-natură-astre, despre suflet, despre perfecţiunea cu care a fost creat omul, din care nimic nu e de prisos!

Ori medicina oficială lasă viermele să intre-n măr şi apoi, ca să mai poată salva jumătate din el, taie partea viermănoasă. Mie însă nu-mi place să mutilez! Şi nici să ciuntesc părţile bolnave din om, doar pentru că medicina e incapabilă să facă mai mult decât să vândă medicamente şi să ofere servicii scumpe!

Atunci cand am scris aceste randuri mi-am reprosat ca sant prea dur cu medicina alopata. Acum insa, am descoperit ca sant un naiv incorigibil si ca realitatea e cu mult mai dura decat mine! De asta va trebui sa mai scriu un roman, ca sa corectez naivitatile de care am dat dovada pana acum!

PS: Romanul Pui de tigan este in principal un roman de actiune, cursiv si plin de umor si nu pune probleme la citire. Avertizez pe cei doritori sa cumpere celalalt roman “Cei 7 beduini” ca este 50% un roman filozofic, care cere pentru a fi inteles cunostinte destul de aprofundate de homeopatie, de astronomie, sau daca nu, acestea pot fi inlocuite de o logica si o gandire adanc exersata. De asemenea, cartea are si multe subtilitati psihologice, care ar putea plictisi cititorul grabit sau superficial. Cealalta jumatate este fluenta, povestirea curge usor si este mai accesibila. Pot spune deci ca cine ajunge sa citeasca acest ultim roman pagina cu pagina si reuseste sa-l si inteleaga, poate sa considere ca a trecut cu succes un examen dificil.

cei-sapte-beduini_calin-Kasper-3d1

O lecţie de economie alternativă

Profesorul şi Mutu sunt personaje din romanul meu “Cei şapte beduini”.

Ieri m-a sunat Profesorul din California. E deja pensionar, dar tot se mai ţine de şotii. Ştiam mai demult că imediat după ce a ajuns în America a predat cursuri de psihologie la mai multe universităţi de prestigiu din Statele Unite. Ajunsese milionar, dar asta nu aflasem de la el. Aşa că am profitat de ocazie ca să-l întreb cum a făcut avere în State.

- Mutulică dragă, după anul 1995 am predat un curs despre psihologia economiei de piaţă şi ajunsesem încă de pe vremea aia la concluzia că economia mondială, ajunsă în faza finală, o să fie scuturată de crize tot mai dese, până când o să ajungem să nu mai ieşim din ele. Aveam eu semnele mele, dar şi citisem mult despre sistemul financiar mondial, despre inflaţie, despre faptul ca banii de hârtie nu au acoperire în aur, bunuri şi servicii, despre lipsa locurilor de muncă…în fine, mă informasem temeinic, dar mirosisem şi nişte factori subiectivi, care mie îmi spuneau că o să se ajungă aici în curând.

Predam cursul ăsta la o universitate renumită, unde taxele erau aşa de mari, încât studenţii mei erau cam toţi copii de bani gata. Ei veneau cu Ferrari şi Porsche la cursuri, iar eu cu…Bombardierul (Tramvai fabricat de firma Bombardier!). Erau însă cu toţii copii foarte deştepţi, fiindcă universitatea îi selecta cu nişte examene de-i omora. Bineînţeles că şi profesorii erau dintre cei mai buni, aşa că cine ajungea acolo să ţină cursuri, avea nu numai un salar de nu putea să-l care acasă, ci şi un statut atât de înalt, încât era mai tot timpul curtat de televiziuni şi de reviste prestigioase, care-l invitau la talk-show-uri sau îi cerşeau măcar un interviu!

Ei, şi la un astfel de talk-show, prin 1998, unde erau invitaţi mari analişti economici, care vedeau noul secol ca un paradis financiar, cu creşteri economice nemaivăzute, cu prosperitate şi locuri de muncă mai multe decât populaţia Americii, m-am trezit şi eu să-mi spun părerea, despre crizele ce ne aşteaptă, despre căderile economice bruşte, despre inflaţie, şomaj, crash bursier, etc.

Au râs cu toţii de mine, dar asta mi-a adus o popularitate atât de mare, încât am realizat o emisiune TV pe teme economice pe care am dus-o în spate mai bine de zecei ani! Acolo mi-am prezentat teoriile cu argumente, iar la urmă aveam o linie directă unde telespectatorii îmi puneau întrebări. Le răspundeam atunci cum poţi lupta eficient contra crizelor, i-am învăţat şi dăscălit ca pe copiii de grădiniţă. Dar deşi mulţi m-au ascultat, puţini au făcut ce i-am sfătuit. Şi primul dintre ei am fost chiar eu!

La un moment dat, am afirmat că în vremurile de criză trebuie să faci altceva decât fac ceilalţi, de exemplu, când alţii cheltuiesc, tu trebuie să economiseşti, când alţii cumpără, tu trebuie să vinzi, când toţi vând, tu trebuie să cumperi, şi alte lucruri serioase, dar care distrau telespectatorii la nebunie. I-am sfătuit să se ferească de acţiuni din domeniul auto iar cei care au acţiuni la bănci să le vândă neîntârziat, dar mai ales sa scape de acţiunile firmelor din domeniul informaticii, fiindcă aceste acţiuni sunt mult supraevaluate. Şi fiindcă crizele aduc cu ele stres, nervozitate, teamă, frustrare, nesiguranţă, ce face omul aflat într-o asemenea situaţie? Începe să mănânce fără măsură! Deci, cum simţiţi că vine criza, le-am spus, fără nici o întârziere, cumpăraţi de toţi banii de care dispuneţi acţiuni la McDonald!

Imediat după criza din 2003, când Dow Jons a căzut de la peste 10.000 de puncte la vreo 7200, şi-au adus toţi aminte de mine şi m-au ridicat în slăvi mai mult decât meritam. Dar un student de-al meu, fiul unui mare magnat financiar, m-a pus în cea mai dificila situaţie pe care am trăit-o vreodată în cariera mea de profesor! S-a ridicat în picioare şi a spus:

Domnule Profesor, dumneavoastră suneti printre cei 10 oameni din America care au prevăzut criza actuală, aţi dat sfaturi excelente posesorilor de acţiuni din diferite branşe să vândă sau să cumpere, aţi spus, bazat pe argumente psihologice, că în timpul crizelor, oamenii mănâncă mai mult. Eu v-am studiat toate interviurile, toate înregistrările emisiunilor dumneavoastră, toate cărţile pe care le-aţi publicat şi am rămas uimit că toate, dar absolut toate previziunile dumneavoastră s-au îndeplinit întocmai. Deci, dacă aţi fi fost convins de teoriile dumneavoastră, ar fi trebuit să vindeţi când alţii cumpărau, sa cumpăraţi când alţii vindeau iar înainte de orice criză, ar fi trebuit să vă băgaţi toţi banii în acţiuni la McDonald! Acum, suntem într-o criza pe care dumneavoastră aţi prezis-o. Aveţi cumva măcar o acţiune la McDonald?

Mutulică, am crezut că se prăbuşeşte universitatea peste mine! Ştii, puşlamaua aia mă ghicise! Eu fusesem absolut convins că previziunile mele se vor adeveri, dar nu făcusem nimic să profit de cunoştinţele mele! Eram deci în ochii lor ori un palavragiu, ori un naiv care nu ştie pe ce lume trăieşte! Am fost atunci prima data în viaţă salvat de…soneria care anunţa sfârşitul cursului!

În noaptea următoare n-am lipit geană de geană! Am socotit, am făcut planuri, mi-am făcut…coraj! Trebuia să trec la acţiune! A doua zi mi-am pus casa în vânzare, am strâns toate economiile grămadă, am împrumutat de la bancă atâţia bani câţi mi-au putut da şi apoi…i-am investit pe toţi în acţiuni la McDonald!!! Cu ceva mai putin de 20 de dolari bucata!

- Cum te-a lăsat inima, Profesore, să vinzi casa aia de care erai aşa de bucuros când ai cumpărat-o?

- Mutulică, sigur că mi-a părut rău, dar acum nu-mi mai pare! Fiindcă în 2003, la prima criză, toată lumea avea bani şi voia să scape de ei, investind. Iar eu mi-am vândut casa cu câştig! Apoi, în octombrie 2009, când a venit o nouă criză, de a ajuns Down Jons la 6550 de puncte, foarte mulţi  au fost obligaţi să vândă, aşa că eu am profitat, cumpărându-mi casa înapoi cu un sfert din suma cu care o vândusem. Dar stai să-ţi povestesc mai departe…

Nu-ţi dai seama cât am aşteptat apoi să dau iar ochii cu puşlamaua mea! Mi s-a părut săptămâna aia lungă cât un an! Ei, şi când am ajuns iar faţă-n faţă, i-am mulţumit că mi-a deschis ochii, apoi le-am arătat studenţilor o copie a depozitului meu de la bancă, plin ochi cu acţiuni la McDonald! Atunci toţi au început să fluiere şi să tropăie! Âsta era felul lor de a aplauda! Astfel m-am reabilitat în ochii lor şi mi-am recăpătat încrederea…în mine!

Apoi am plătit la bancă creditul şi dobânzile şi dacă rămânea ceva pe cont, transformam totul în acţiuni la McDonald! Devenise ca o obsesie, unii spuneau deja că-mi lipseşte o doagă. Aveam să vând, le-am spus, când acţiunile de la McDonald or să treacă pragul de 100 de dolari! Asta a fost dovada ca eram scrântit de-a binelea! Acţiunile se prăbuşeau, multe ajungeau de la sute de dolari să valoreze câţiva cenţi, Medtronic, Nokia, EMC, şi câte şi mai câte ajunseseră de râsul curcilor,iar eu prevedeam lui McDonald o creştere continuă, de 500%, doar bazat pe simţul meu psihologic! Dar, în anul 2011, cu două zile înainte de Crăciun s-a împlinit şi previziunea asta şi am vândut toate acţiunile, câştigând în 8 ani o sumă de 5 ori mai mare! Aşa am ajuns milionar!

Deci, Mutulică dragă, ca să faci avere în America, logica, psihologia şi gândirea sănătoasă sunt condiţii necesare, dar nu şi suficiente! Mai trebuie din când în când şi câte-un şut în fund!

Logică şi psihologie în romanul “Cei 7 Beduini”, dar şi în viaţa de toate zilele

Cine va avea răbdarea sau, sper eu, plăcerea de a citi acest roman, va constata că atât logica, cât şi psihologia joacă un rol important în economia romanului. Cu ajutorul raţionamentelor, dar şi al darului îndelung exersat de a cunoaşte oamenii, Profesorul reuşeşte să-şi câştige respectul şi dragostea micului grup al Beduinilor, conducându-i cu o mână sigură acolo unde şi-au propus să ajungă.

În general, o lucrare beletristica este privită şi apreciată doar din punct de vedere literaro-estetic, dar structura ei internă, logica în construcţia subiectului, sunt de cele mai multe ori neglijate. Ori, ca şi în viaţă, ca să nu te bată vântul în toate părţile, şi într-un roman trebuie să construieşti logic personaje, situaţii, evoluţii, tot aşa cum îţi organizezi viaţa în spaţiul real. Citește articolul

Daţi o şansă Albinelor

Daţi o şansă Albinelor!

De curând am citit pe Facebook pe pagina lui Cristian Bulumac un apel pentru salvarea albinelor şi vă spun că m-am bucurat de două ori! Odată pentru că mai sunt români pe care-i mai interesează şi altceva decât cum să facă bani fără efort şi încă odată pentru că este vorba de albine! Păăcat doar că s-a ajuns până acolo încât să vorbim de salvarea lor de la dispariţie!
Eu am început să iubesc albinele de foarte multă vreme. Mai întâi, am citit despre viaţa lor, am avut stupi pe vremea când trăiam în România, am plantat zeci de salcâmi în jurul stupinei mele, salcâmi care acum au ajuns copaci înalţi. Şi mai ales, am comparat mereu societatea albinelor cu societatea omenească, constatând fără uimire că albinele sunt în multe privinţe superioare nouă. De ce? Pentru că albinele nu cunosc egoismul atât de specific oamenilor, nu sunt lacome şi sunt deosebit de harnice. Citește articolul