Arhive după categorii: De la inima spre cer

Am fost, sunt si voi fi legionar!

Dumitru Bordeianu, legionarul trecut prin inchisorile comuniste, ale carui memorii intitulate „Din mlastina disperarii“ sunt un document cutremurator referitor la regimul inchisorilor comuniste, l-a cunoscut personal pe Gioga:

„Parizianu Gheorghe, zis Gioga, era un aromân din Bulgaria, venit cu familia în tară după cedarea Cadrilaterului. Am fost colegi de an la Facultatea de Medicină din Iasi, unde mi l-a prezentat Moisiu. Atunci l-am cunoscut bine si am lucrat cu el, până la arestarea lui, la 15 mai 1948. Îl iubeam si aveam toată admiratia pentru curajul, puterea lui de sacrificiu, precum si pentru felul de a se atasa de camarazii lui. Era numit „omul de granit”… Gioga a fost cel mai rezistent camarad pe care l-am întâlnit în închisoare.

Aflasem că fusese arestat la 15 mai, si aveam toată convingerea că de la Gioga nici un anchetator nu va scoate nimic. Şi într-adevăr, de când fusese arestat si până la începutul lui iulie, bătăusii n-au putut scoate nimic de la el. Tot corpul lui, din cap până în tălpi, era numai o rană. În ziua când am aflat despre el, călăii îl băgaseră în etuvă la temperatură ridicată, doar-doar vor reusi să-l facă să vorbească.“

Unii dintre legionari, ajunsi in fata celor care-i interogau, ca sa nu fie siliti sa-si deconspire camarazii si unii poate ca sa-si si usureze propria soarta, cautau sa-si ascunda sau sa minimalizeze activitatea legionara pe care au desfasurat-o. Gioga Parizianul, contrar acestora, spunea mereu, raspicat si cu multa convingere, cand era intrebat despre activitatea lui legionara ca „Am fost, sunt si voi fi legionar!“. Aceasta declaratie, repetata cu indaratnicie in fata calailor si tortionarilor din inchisoarea Suceava la fiecare interogatoriu, i-a scos din minti pe cei ce credeau ca pot, odata cu sfarmarea oaselor, sa distruga orice caracter sau credinta. Convingerea lui Gioga ca va putea ramane legionar toata viata jignea profund profesionalismul celor care-si facusera crez din „reeducarea“ prin bataie si schingiuiri. Vazand ei ca nu reusesc cu Gioga nimic, oricat l-au batut si torturat, unuia din ei i-a venit o idee diabolica. L-au luat pe Gioga si l-au introdus intr-o etuva de deparazitare.

Hainele detinutilor erau deparazitate intr-o etuva cu abur supraincalzit, in care, toti parazitii asunsi prin cutele hainelor, precum purecii, paduchii, plosnitele, precum si ouale lor, erau distrusi cu abur fierbinte. Intr-o astfel de instalatie l-au introdus tortionarii pe Gioga, dand drumul la abur si lasand aparatul sa-si faca ciclul complet. Cand l-au scos din etuva mai mult mort decat viu, cu carnea oparita si rosu ca un rac, politrucii si tortionarii l-au intrebat pe Gioga, in bataie de joc, daca mai are ceva de zis. Adunandu-si toate puterile, bravul machidon avea sa le raspunda ticalosilor:

„Am fost, sunt si voi fi legionar!“

M-am saturat de minciuni!

MOTA-MARIN-6Spatiul german abunda de lucrari care se refera la miscarea legionara. Pe nemti se pare ca-i intereseaza modelul romanesc, care a reusit sa-i intreaca in disciplina si organizare pe ei, campionii  disciplinei.

Asa ca am intrat pe Amazon.de si am puricat toate cartile care se refereau la Legiune. Am eliminat imediat pe cele unde in descriere apareau cuvintele antisemitism, nazism sau organizatie criminala, fiindca n-aveam de gand sa arunc bani pe niste carti care mi-ar fi ridicat sagele la cap. Asa ca m-am decis pentru cartea lui Claudio Mutti, profesorul Italian indragostit de Romania, dar si de Legiune. Drept pentru care, din dragoste pentru Capitan, avea sa invete limba romana. Claudio Mutti a devenit cel mai mare specialist, recunoscut pe plan mondial, privitor la istoria legionara. Cartea pe care am ales-o, ca sa-mi crut sistemul circulator, se numeste, pe nemteste, “Mircea Eliade und die Eiserne Garde”. Suna cam zgronturos, dar mie imi place titlul italian: Mircea Eliade e la Guardia die Ferro! Alt titlu Italian, care ma face sa trepidez de bucurie, este: Il Capo di cuib! (Carticica sefului de cuib!) Italienii, din respect pentru Legiune, au preluat cuvantul romanesc cuib, lasandu-l netradus! Frumos omagiu adus lui Codreanu!

Primind eu cartea prin posta in cateva zile, m-am apucat sa citesc cu lupa, inclusiv introducerea sau cele cateva randuri insailate pe coperta din spate datorate, probabil, editorului german. Deja in primele 7 randuri am avut atat motive de bucurie, cate si de profunda revolta. Iata traducerea acestor 7 randuri:

“Nu exista o mai adanca exprimare a sufletului romanesc”. Cu astfel de cuvinte exaltate s-a exprimat filozoful Vasile Lovinescu, atunci cand s-a referit, in anul 1997, la Legiunea Arhanghelului Mihail, acea organizatie politico-spirituala, care a fost infiintata de Corneliu Zelea Codrenu in anul 1927 si care, la zeci de ani dupa ce a fost innecata in sange, este prezentata de istorici ca cea mai radicala si mai fascista miscare care a existat vreodata.

Deci pana si nemtii, cei atat de putin perspicace in a descifra sensurile istoriei, au remarcat  uriasa diversiune care s-a tesut in jurul Miscarii Legionare!

Aceasta minciuna este usor de combatut. Atat de usor, incat nici n-ar merita sa ne ocupam cu ea, daca n-am sti ca unii dintre romanii nostri o vor crede. Apoi, cum sa acceptam sa se spuna despre Legiune, care este “cea mai profuda exprimare a sufletului romanesc” ca a fost cea mai fascista orgaizatie din Europa? Asa ca, vom lua la rand principalele miscari nationaliste dinainte de WW2 si le vom compara cu Legiunea:

Partidul Crucilor cu Săgeţi maghiar a fost un partid care a fost la putere în Ungaria între 15 octombrie 1944 şi ianuarie 1945. În patru luni partidul lui Szalasi a reuşit să înfiinţeze ghetoul din Budapesta şi să extermine circa 80.000 de evrei din Ungaria şi Transilvania cedată. Organizaţia a fost pe drept condamnată de Tribunalul din Nürnberg şi interzisă.

Ustaşa croată a comis masacre asupra civililor: sârbi, evrei, ţigani, pe care i‑au exterminat cu sânge rece. Organizaţia lui Ante Pavelic a înfiinţat lagărul de exterminare Jasenovac la 100 de kilometri sud‑est de Zagreb, unde şi‑au găsit sfârşitul 90.000 de victime. Mişcarea a fost, desigur, interzisă.

Hlinka slovacă a colaborat cu Germania nazistă şi, printre alte isprăvi, a deportat evrei la Auschwitz. A fost, pentru colaboraţionism şi antisemitism, interzisă şi ea.

Mişcarea „Rex“ a lui Leon Degrelle a colaborat şi ea cu naziştii, organizând o brigadă valonă care a luptat sub flamura SS contra ruşilor. În 1936, Degrelle se întâlneşte cu Mussolini şi Hitler, primind pentru mişcarea lui suport financiar (2 milioane de lire şi 100.000 de mărci.) Degrelle acceptase chiar grade în ierarhia SS, lucru care i‑a adus condamnarea la moarte în Belgia. Asta nu l‑a împiedicat să moara de batranete în 1994 în Spania. Mişcarea rexistă a fost şi ea pusă la index de Tribunalul din Nürnberg pentru nazism şi colaboraţionism.

Ei, şi acum vine Mişcarea Legionară la rând! Ce acuzaţie i s‑ar potrivi? Colaboraţionism? Păi Horia Sima a fost invitat la cancelarie (la Hitler în audienţă) şi el, Sima, a chiulit! (Foarte urât gest, mai ales din partea unui profesor!) Apoi, la rebeliune, armata germană a ţinut parte lui Antonescu. Iar legionarii din exilul german au fost închişi în lagăre la Dachau, Buchenwald, Rostock. Antisemitism? Da de unde! Au fost la putere patru luni, în care legionarii n‑au ucis niciun evreu. Am văzut ce‑a reuşit organizaţia Crucilor cu Săgeţi maghiare tot în patru luni! Deci, nici antisemitismul nu li se potriveşte. Ce‑ar mai fi putut fi? Genocid? Crime contra umanităţii? Au pus pacea lumii în pericol? Nazism? Uite că, deşi răuvoitorii au spus că salutau cam ca naziştii, n‑au fost consideraţi nici nazişti, nici fascişti, nici criminali. Cu toate că din Tribunalul de la Nürnberg făcea parte şi un judecător sovietic! Ce le‑ar mai fi pus pielea pe băţ legionarilor, dacă ar fi fost după el!

Mişcarea Legionară, cu până la un milion de membri, n‑a făcut crime, n‑a exterminat evrei, în timp ce ustaşii cu o mie sau două de membri au avut 90.000 de victime, deci de vreo 40 de ori mai mult decât numărul lor. Dacă şi legionarii ar fi avut aceeaşi sete de sânge, ar fi trebuit să‑şi treacă pe răboj vreo 40 de milioane de victime. Deci, Mişcării Legionare nu i se poate reproşa că s‑ar fi abătut de la doctrina ei, pură şi luminoasă. Iar dacă un tribunal ca cel de la Nürnberg, care a fost înfiinţat nu să facă dreptate ci „să pedepsească în mod corespunzător şi fără întârziere“ nu i‑a condamnat, cu ce drept vin toti nechematii sa afirme lucruri neadevarate despre Miscare? Cum putea fi Miscarea Legionara caracterizata ca cea mai radicala si mai fascista miscare care a existat vreodata, de vreme ce, in 4 luni cat a fost la putere, n-a ucis niciun evreu?

Recenzia romanului „De la inima spre cer“

De curand am fost invitat sa fac o prezentare a ultimei mele carti. Am promis c-o voi face si iata ca acum ma tin de cuvant:

„De la inima spre cer“ este o lucrare cu totul speciala pentru mine, la care am inceput sa lucrez prin iulie 2013. Cartea aceasta este a treia, dupa „Cei 7 beduini“, un roman cu accente anticomuniste, scris intre 1987 si 1989, urmata, in anul 2012, de „Pui de tigan“, cartea cu cel mai mare succes de pana acum si care descrie viata unui copil de tigan, de pe la 10 ani si pana la maturitate.

Cel mai recent „roman“, numit asa de editura fiindca alt cuvant mai potrivit n-a gasit, este, de fapt, mai mult decat un roman. Cu cele 494 de pagini, trei parti si 183 de capitole, cu zeci de personaje, cu intamplari din razboi si din inchisoarea de la Aiud, (care au la baza intamplari reale), cu incursiuni in istoria romanilor si a Europei, cu comparatii, legaturi si chiar cu principii filozofice, dezvoltate pe baza de exemple, cu demonstratii logice si matematice (cu scopul de a corecta anumite interpretari nedrepte a istoriei noastre), cu portrete de oameni pe care i-am evocat ca sa-mi sustin parerile si opiniile, precum Parintele Arsenie Boca, Constantin Pancu, Corneliu Zelea Codreanu, Carol al II-lea, Antonescu, Horia Sima, Gavrila Marinescu, Armand Calinescu, Karl Mannerheim, Josef Pilsudski, Petrache Lupu, Nicolae Steinhardt, Dan Ion, Elena Lupescu, am ajuns la un moment dat la limitele mele. Eram ca un dirijor, caruia i s-a rupt batul in timpul unui concert. Am reusit, insa, sa duc, cu ajutorul Celui de Sus, lucrarea asta pana la capat.

Prima parte, „Memorii si Amintiri“, este de fapt partea care isi merita numele de roman, fiindca din cele 51 de capitole, majoritatea lor sunt pline de actiune si miscare. Cu partea de memorii de razboi in minte, am pornit la scris, ingrijorat la inceput ca o sa iasa cartea prea subtire! . (Aceste memorii din razboi acopera doar vreo 55 de pagini!) Dar, avansand cu scrisul, s-a petrecut un fenomen neasteptat, ca si cum subiectul initial, un bulgaras mic, s-a pornit la vale, luand proportiile unei avalanse. Cumva, subiectul s-a desprins de mine, avand logica lui interna de dezvoltare, taindu-si cordonul ombilical care-l lega de autor si pornind o viata aproape independenta de vointa mea. Asa a inceput sa se prefigureze personalitatea Parintelui Arsenie, pe care l-am evocat de multe ori de-a lungul cartii. De la memoriile de razboi, am ajuns la inchisorile patriei din timpul comunismului, si de aici pana la Legiune a mai fost doar un pas.

Apoi, a inceput sa capete contur partea a doua, numita „Insemnari despre Oameni Alesi“, as zice centrul de greutate al cartii, cu 74 de capitole. Ideea a pornit de la o intamplare povestita de Gavril Vatamaniuc, luptatorul din Muntii Bucovinei contra comunismului, care explica intr-un interviu cum, dupa schimbatul cantec al pasarilor din padure, isi dadea seama cand venea potera sa-l caute. Deci, Eminescu, cu acel al lui rau si ram care te ajuta la rastriste, nu era vorba goala iesita din fantezia unui poet!

Mai departe insa, Vatamaniuc a povestit cum a intalnit in padure un cetatean, cunoscut turnator al securitatii, pe care, desi ceva ii spunea sa n-o faca, s-a hotarat pana la urma sa-l impuste. Cand, cu un efort de vointa, a apasat pe tragaci, cartusul nu a explodat, ci s-a desfacut, pulberea imprastiind-se in mecanismul inchizatorului, blocandu-l si facand pusca de nefolosit. Vatamaniuc n-a spus-o, dar din sprancenele ridicate a mirare si din tacerea semnificativa care a urmat, mi-am dat seama ca era convins ca pe acel om l-a protejat Dumnezeu, fiindca probabil avea cu el alte socoteli.

Din aceasta poveste, ori de la cuvantul Cartii Sfinte, care spune ca nici un fir de iarba nu creste pe pamant fara stirea cuiva, sau de la interventiile divine de pedepsire petrecute la Gomora si Sodoma, prin ajutorul dat lui David ca sa-l invinga pe Goliat, dar si din vorbele parintelui Arsenie, pe care le-am si pus pe prima pagina a cartii: „Neamurile au un destin ascuns in Dumnezeu. Cand isi urmeaza destinul, au apararea lui Dumnezeu. Cand si-l tradeaza, sa se gateasca de pedeapsa“, am ajuns la convingerea ca istoria nu o face omul, ci Dumnezeu. El este cel ce supervizeaza evenimentele istorice, si atunci cand sunt contra planului divin, intervine energic si schimba cursul evenimentelor, deturnandu-le de pe fagasul pe care pornisera sa se desfasoare. Asta m-a facut sa citesc istorie, cu ochii pe butelie, cum zice romanul. Adica, sa surprind momentul cand mana lui Dumnezeu invarte de roata istoriei, schimbandu-i sensul. Astfel a aparut conceptul de Om Ales: Acesta este un om ales de Dumnezeu, care primeste misiuni divine, ca sa schimbe sau sa influenteze evenimentele istorice, conform cu planul ceresc. Foarte clar s-a zarit mana lui Dumnezeu intervenind in Batalia de pe Valtava, cand a luat partea armatei poloneze, a carei infrangere in luptele cu sovieticii era mai mult ca sigura. Toti expertii militari nu si-au putut explica nici pana azi cum a fost posibila acesta victorie, denumind razboiul castigat de polonezi: „Minunea de pe Valtava“. (Eu am explicat-o foarte usor!)

Istoricii insa, uscati si la suflet, si la minte, cred in continuare ca oamenii fac istoria. De asta lor le scapa multe din intelesurile evenimentelor istorice. Pe langa Pilsudski, conducatorul ostilor polone, am mai identificat si alti Oameni Alesi, precum Karl Mannerheim, Parintele Arsenie, Petrache Lupu (Minunea de la Maglavit) si, nu in ultimul rand, Corneliu Zelea Codreanu. Toti acestia au avut o misiune de indeplinit pe pamant. Ca sa ma conving pe mine si, apoi, pe cititor, am facut incursiuni in istorie, am intrat in viata Oamenilor Alesi, am despicat firul in patru si am ajuns sa gasesc explicatii la multe lucruri ramase neelucidate din trecutul nostru. Astfel, am aflat in ce imprejurari, cum, unde si cand a conceput Corneliu Zelea Codreanu bazele doctrinei legionare, am aflat de ce Legiunea a fost, este si va fi mereu prigonita, am descoperit, intr-un tablou de-al Parintelui Arsenie de la biserica Draganescu, figurile lui Ion Mota, Vasile Marin, Cantacuzino-Granicerul, Zelea Codreanu.

Din acest tablou, cautandu-i semnificatia, am ajuns sa ma lamuresc asupra misiunii pe care o are poporul roman de indeplinit in viitor. Nu avem de ales! Ori ne urmam destinul, ori disparem ca neam! Misiunea noastra ca popor este sa ne insusim doctrina legionara, pe care, cercetand documente si fapte istorice, am gasit-o de neinvins, in orice confruntare cu alta doctrina, fie ea comunista, masona sau anticrestina. Acesta este si motivul pentru care Miscarea va fi persecutata de-a pururi.

Mi-am indreptat, deci, atentia spre Doctrina Legionara si i-am descoperit puritatea, frumusetea si, mai ales, utilitatea. Inarmati cu principiile ei, vom deveni invincibili, prin puterea spirituala pe care ne-o vor da. Bazat pe aceste principii, nu a fost greu sa se inchege partea a treia, intitulata „Ganduri“. Este partea in care, dedicand multe capitole Miscarii Legionare si doctrinei ei, dezmembrand minciunile si dezinformarile din jurul Legiunii, am pregatit terenul pentru un proiect de dezvoltare durabila pentru Romania, bazat pe conceptiile si pe doctrina legionara.

Nu cred ca-si poate da cineva seama, ce proiect gigantic a fost acesta pentru mine. As fi putut orbecai 10 ani prin intuneric, ca cartitele, fara sa ajung sa vad lumina de la capatul tunelului. Dar, mi s-a parut ca am fost ajutat sa-l termin. Daca pentru primele doua romane, care impreuna au adunat doar 430 de pagini, mi-au trebuit 4 ani, desi le aveam pe ambele in minte, la ultimul roman, din care imi erau relativ clare doar 55 de pagini, fara ca la momentul acela sa stiu ceva despre Miscarea Legionara si Zelea Codreanu, neauzind inca de Pilsudski si de Mannerheim, am reusit sa inchei cele 500 de pagini intr-un an batut pe muche, desi jumatate din timp l-am folosit pentru documentare.

Imaginati-va ca intri pe Google si dai cuvant de cautare „Corneliu Zelea Codreanu“. Obtii 194.000 de documente. Le parcurgi pe primele 20 sau 30. Deci, din 194 de mii, citesti 30 de documente. De unde sa stii ca cele care iti apar sub ochi, sunt si cele mai reprezentative, cele pe care le cauti? De unde sa stii ca ce-ai citit nu sunt minciuni, facaturi sau diversiuni ale dusmanilor Legiunii? Cum sa controlezi daca nu te-ai inselat? N-am avut la dispozitie pentru documentare decat internetul. (Afara de doua- trei carti, intamplator aflate in biblioteca mea). Dar, ca un facut, la fiecare cautare pe google, dadeam exact peste documentele de care aveam nevoie, sau care imi ieseau in cale doar ca sa imi ofere material pentru un alt capitol, pe care in clipa aceea nici nu-l banuiam. A fost, pentru mine, pur si simplu tulburator, sa simt ca merge prea usor cu scrisul, ca ma culcam plin de
indoieli si noaptea visam rezolvarea, sau cum sa abordez problemele care se iveau, in incercarea de a modela un volum atat de mare de informatie haotica si aiuritoare.

Si totusi, in decurs de un an, am terminat cartea. Dar, cateva luni a durat corectura si editarea, cartea aparand la sfarsitul lui octombrie 2014 in Romania. Pe Amazon, insa, ceva mai tarziu. Am introdus in cuprinsul cartii si 18 imagini, unele doar orientative, fiindca, de exemplu, cele doua tablouri de la Biserica Draganescu, despre care vorbesc in carte, sunt prea mici si prea sterse, ca sa dea posibilitatea sa-mi fie urmarite explicatiile. Cei care vor citi cartea, sa caute tablourile pe internet. Marind imaginile, vor putea sa-si dea seama daca am dreptate sau fabulez.

Eu n-am vizitat inca Biserica Draganescu, am scris insa despre ea si despre pictura ei din imaginile gasite pe internet. Adica, mi-a fost dat mie, de la 2000 de km. departare, sa descopar ce n-a vazut in 35 de ani nimeni! Nici macar Securitatea! Pai nu e asta o intamplare care poate sa dea de gandit?

Mai fac doar mentiunea ca, dupa parerea mea, cartea trebuie citita de mai multe ori, ca sa fie bine inteleasca. Eu, cel care am scris-o, am citit-o de cel putin 30 de ori si chiar si acum, cand scriu aceste randuri, o am in fata mea si pe care o rasfoiesc, ca sa nu scriu aiureli. Aici trebuie sa mentionez si ajutorul dat de Editura Virtuala, prin cel care mi-a devenit prieten, Mugur Cornila. În urma unei discutii cu editorul cartii, el a venit cu ideea titlului, fiindca eu numisem romanul altfel, dar el mi-a spus: Nu suna bine, hai sa-i zicem „De la inima spre cer“. Am protestat, fiindca titlul meu avea referire directa la Miscarea Legionara, dar el m-a impacat, spunand ca titlul este o descriere literara a salutului legionar! Cu asta m-a dat gata!

M-am ingrijit si de coperta, am facut cu un program CAD o schita, fiindca voiam ca acea coperta sa reflecte cat mai fidel continutul cartii. Am reprezentat simbolul Miscarii, gardul, care se vrea un obstacol contra comunismului, iar in patratele din mijloc, am pus cateva figuri reprezentative, devenite eroi ai romanului. Editura a tinut cont de dorinta mea, dar Mihail Moldoveanu, designerul copertii, a dus ideea chiar mai departe. El a rafinat simbolul gardului, personalizandu-l cu acel aspect de gratii de fier ruginit si transformandu-l intr-o fereastra de puscarie, prin ochiurile caruia privesc spre viitor cativa Oameni Alesi ai Neamului Romanesc, dar si ai lui Dumnezeu. Extraordinara alegorie!

Cartea a fost prezentata si la Gaudeamus, in noiembrie 2014, in ultima zi, la standul Editurii Virtuale. M-am gandit ca, la un moment dat, sa fac publicitate pe blogul ioncoja.ro, dar pana la urma n-am facut-o. Am uneori sfiiciuni de fata batrana, cand e vorba de mine. Curaj si chef de bataie am, doar cand e vorba sa-mi apar ideile si convingerile. Si totusi, fara reclama, cu un autor necunoscut, cu concurenta neloiala (data de evenimente) care ne-a urmarit „pas cu pas“ ( nu numai pe mine, ci si pe ceilalti autori), vestile n-au fost rele. Cei care au venit sa cumpere cartea, n-au fost cumparatori ocazionali, ci, informati din timp (de unde Dumnezeu or fi aflat?), venind decisi si cu bani potriviti sa cumpere exact cartea asta. Dintre sute de catarge!

In roman, ca sa leg cumva capitolele atat de diferite intre ele, am introdus un personaj fictiv, Mos Ilarie, care isi povesteste viata, avand, la data cand se termina romanul, in 2013, 93 de ani. Ajugand cartea pe mana redactorului Catalin Badea-Gheracostea, acesta a crezut initial ca Mos Ilarie, eroul cartii, este totodata si autorul, vreun legionar batran, uitat de moarte. Inseamna ca daca, un redactor experimentat s-a putut insela in privinta mea, inseamna ca pulseaza ceva viata in capitolele cartii!

Despre roman as putea sa scriu inca multe, dar ma opresc aici, dorind sa va mai spun doar ca acesta se termina ciclic, conform simbolului Uroboros, simbol care joaca un rol important in istorie, dar si in carte. Apoi, din firul principal al naratiunii se desprind actiuni secundare, idei si viziuni noi, interpretari originale ale unor evenimente, i-am pus chiar si pe Caragiale, Marin Preda, Pastorel Teodoreanu, George Cosbuc (nici pe Tanase, cel cu nasul mare, sau pe Vacaresti nu i-am uitat) ca sa-si aduca contributia la reusita cartii. Cu nume asa de mari, n-am nicio indoiala ca succesul (nu ma refer la cel de librarie) se va lasa mult timp asteptat.

Toate cele trei carti se gasesc, unele in format digital, altele si tiparite, peElefant.ro , la Libraria Editurii Virtuale, la edituraeagle.ro si, pentru diaspora, pe Amazon.

coperta_klein

MCV sau independenta crocodilulu

Sistemul prin care Romania este monitorizata de catre UE pe linie de justitie si intarirea statului de drept se numeste, prescurtat, MCV. Sistemul asta are multi dusmani. Penalii l-ar vrea desfiintat, fiindca MCV intareste justitia, ii da, cu alte cuvinte, apa la moara. Ori penalilor tocmai asta nu le place! Bineinteles ca nu pot recunoaste asta direct. Si atunci, prin tot soiul de slugi, unii ziaristi sau prin propriile lor televiziuni, vorbesc de independenta Romaniei. Independenta care ar fi lezata de MCV.

Sigur ca este lezata, fiindca atunci cand vine altul din afara si-ti spune ce sa faci, nu te mai poti numi independent. Dar, e oare asta rau pentru tara si pentru poporul roman? Pruncul, cat e micut si are picioare moi, are nevoie de sprijin. Parintii i-l acorda cu cel mai mare drag. Iar cand omul devine neputincios, da naibii independenta deoparte si se sprijina in baston, ca sa poata umbla. Chiar si crocodilul, spaima vertebratelor, dupa o masa copioasa, deschide botul si lasa o pasarica, mica cat un pumn, sa-i ciuguleasca resturile de carne ramase printre dinti. Nici lui nu-i pasa ca nu e independent, atunci cand e vorba sa-si ingrijeasca dantura.

Deci, concluzia este ca daca privim situatia prin prisma beneficilor pentru tara, o independenta goala de continut este nu numai nefolositoare, dar poate fi chiar daunatoare. Pentru ca daca romanii nu au curaj, nu au acea tarie morala ca sa sara in capul ticalosilor cand isi fac mendrele, daca nu au parghii de control ca sa tina in frau pe ticalosi, atunci e bine sa vina altii s-o faca.

Ieri am auzit la radio ca in Freiburg (Germania), a avut loc un referendum local. Municiplitatea ar fi vrut sa construiasca un stadion nou, dar o parte din cetateni s-au impotrivit. Orasul s-a impartit in doua tabere: pro si contra! Ca sa decida ce e de facut, primaria a pus decizia in mana cetatenilor. Au votat vreo 70.000 de locuitori. Rezultatul a fost pozitiv, dar nu asta este important, ci faptul ca n-a decis primarul, ci cetatenii. Asta inseamna sa existe respect pentru cetatean, iar politicienii sa fie in slujba comunitatii. Avem noi asemenea mecanisme? Nu prea cred! Asa ca lasa sa ne invete ce care au!

In raportul MCV pe 2014 este criticat avocatul poporului, care nu mai e al poporului ci e sluga preaplecata a Puterii. Ca lui Ciorbea ii place sa fie sluga, e trist, dar daca are suflet de sluga, ce poate face bietul om? Ciorbea insa si-a incalcat obligatiile de seriviciu. Eu as mai fi renuntat la inca o bucata de independenta, daca MCV ar fi avut dreptul sa-l destituie pe Ciorbea! Ar fi fost pentru noi si mai usor, si mai simplu. De ce Ciorbea mai ocupa functia de avocat al poporului daca nu si-a indeplinit sarcinile de serviciu si nu a reclamat la curtea constitutioala neconstitutionalitatea unor absurde ordonante de urgenta date de un guvern speriat si de un prim ministru cazut de pe cal? E acum randul nostru sa dovedim ca avem picioare tari, pe care sa le proptim in fundul incompetentilor care nu-si fac datoria.

Referitor la Victor Ponta, zilele lui sunt numarate. Ramas cu un picior agatat in scara seii, e tarait de acesta in fuga lui nebuna, pana din omul politic Ponta nu va mai ramanea decat amintirea. Fiindca asa e la romani: odata cazut, vin toti nechematii sa te loveasca. Si cei mai grabiti sunt tocmai aceia care au laudat cel mai mult persoana, cand statea inca tantos in sa. Eu, care-l critic pe Ponta de vreo 5 ani, mi-am mai domolit acum elanul, fiindca nu-mi place sa dau intr-un om terminat. Ii las pe laudatorii lui de pana mai ieri sa-l linseze. Ei vor sti s-o faca cu mult mai bine decat mine.

MCV-ul este un sistem care, oricat de mult s-ar infoia unii, e necesar si util. Ati vazut cum a fost atacata justitia de politicieni, de insusi Victor Ponta? E bine ca justitia sa primeasca macar de pe marginea terenului incurajari. Sa dea de pamant cu toti coruptii, hotii, ticalosii.

In ultimul raport MCV s-a recomandat alegerea magistratilor in functii importante pe criterii transparente si in functie de insusirile si calitatile profesionale ale candidatilor. Exista la noi criterii obiective de selectie? Dupa care sa poti decide cine este cel mai bine pregatit profesional, mai activ, mai constiincios, mai corect? Eu n-am auzit sa existe! Si nu exista fiindca nu este interes sa fie introduse in practica. Fiindca daca ar fi existat asemenea criterii, eu sunt sigur ca Victor Ciorbea nu ar mai fi ajuns niciodata pe postul nemeritat de avocat al poporului. Eu nu l-as lua avocat nici daca m-ar plati el pe mine!

In cartea mea ” De la inima spre cer” aparuta de 3 luni, intitulata cu mult umor de editura “roman” si incadrata pe portalul elefant.ro cu o deosebita grija la “Carti de fictiune”, am prezentat proiectul meu pentru Romania, in care la capitolul “Justitie” am propus un sistem, pe care il aplica mama mea, care educatoare fiind, dadea copiilor, in functie de cum se purtau, puncte rosii sau puncte negre. Nu va dati seama ce efect educativ aveau nenorocitele alea de puncte asupra pruncilor de cativa anisori. Constatand eu ca justitia romana are inca picioare moi si deseori face in pantaloni, era logic sa ma gandesc ca sistemul punctelor li s-ar potrivi si magistratilor inca mai bine ca soimilor patriei:

“Se bate prea multă monedă pe independenţa justiţiei, dar nu independenţa ei este cea mai importantă. Mult mai importantă este corectitudinea ei. Pentru că pe un judecător independent nu‑l poate opri nimeni de a da un verdict strâmb. Ori punând accentul prea mult pe independenţa lui, îl lăsăm să‑şi facă de cap. Dar el are răspundere faţă de actul de justiţie, faţă de care trebuie să fie absolut corect. Are şi el de respectat nişte reguli, nişte legi sau norme impuse prin codul deontologic al meseriei. Fiind un om retribuit de stat, se pot stabili reguli care să‑l ferească pe judecător de ispite.

Sistemul care‑l va stimula să fie corect va fi cel prin atribuirea de puncte. De exemplu, pentru un proces judecat şi rămas cu sentinţă definitivă, un punct. Dacă se ajunge la recurs şi instanţa superioară îi confirmă verdictul, încă un punct. Dacă însă îl infirmă, i se scad 20 de puncte din total. Dacă un judecător, militând pentru împăcare, reuşeşte să convingă părţile să se împace şi să renunţe la proces, punctajul primit de judecător va fi de 5 puncte. Dacă un judecător va fi dovedit că va încerca să obţină punctaje mari prin metode neloiale, va fi exclus definitiv din breasla judecătorilor şi a procurorilor prin pierderea încrederii. Statul român nu angajează şi nu ţine în rândurile angajaţilor săi decât oameni de mare încredere, pe care se poate baza. La sfârşitul fiecărui an se va da publicităţii pe adresa de web a ministerului justiţiei, lista cu punctajele tuturor judecătorilor din subordine, pe judecătorii, pe judeţe şi pe ţară. Astfel dacă se va pune problema alegerii unui judecător într‑o funcţie, precum preşedinte de judecătorie, sau judecător la Curtea Constituţională, va exista un criteriu de selecţie obiectiv, care nu va putea fi contestat de nimeni. Acest sistem va stimula concurenţa între judecători şi înclinarea lor de a fi corecţi. La judecătorii, atribuirea proceselor se va face fie prin înţelegere, sau dacă există obiecţii, prin tragere la sorţi sau prin alt sistem obiectiv. De exemplu, dacă doi judecători trebuie să‑şi împartă procesele, pot lua unul procesele cu numere pare iar celălalt pe cele impare, după numerele date de registratura judecătoriei.

Se va exclude astfel implicarea politicului în actul de justiţie, pentru că judecătorul nu‑şi va periclita situaţia lui pentru care a muncit o viaţă, pentru mofturile unui politician nenorocit, care‑i cere lucruri ilegale şi care şi aşa va ajunge curând în puşcărie, sau peste patru ani nu va mai auzi nimeni de el. Se va asana tot o dată şi mediul social, pentru că nu se va mai îmbulzi nimeni să meargă la un judecător să‑i ofere bani. Pentru o încercare de corupere a unui judecător, dacă acesta o reclamă, se va solda cu condamnarea corupătorului iar judecătorul va primi un bonus de 20 de puncte.

Iar meseria de judecător va primi recunoaşterea socială pe care o merită, prin respectul de care se va bucura printre cetăţeni şi prin respectul de sine pe care trebuie să‑l aibă orice om care are conştiinţa că‑şi face corect datoria. Sistemul acesta se poate extinde şi la alţi angajaţi ai statului, cu intenţia de a introduce criterii obiective de salarizare şi de promovare a cadrelor unor instituţii, precum primării, şcoli, poliţie, etc.

Pentru a construi o societate morala bazată pe egalitate şi transparenţă, pe performanţă şi competitivitate reală nu este suficient doar un act de justitie corect: trebuie spartă încrengătura dintre politic şi găştile mafiote ce devalizează ţara. Pentru asta vor fi necesare un set de legi care să pulverizeze sistemul mafiot din temelie. Vom propune poporului legi care să desfiinţeze imunitatea politicianului, care va fi obligat să se angajeze în scris că nu va minţi, nu va profita de funcţia lui, va fi cinstit şi corect. Va răspunde pentru asta cu toată averea lui! Iar în caz că şi‑a încălcat angajamentul, va fi automat demis, i se va confisca averea şi, dupa caz, va fi pedepsit de justiţie. Apoi, pentru toţi cei care au posibilităţi materiale suficiente, ajunşi la închisoare, vor trebui să‑şi plătească întreţinerea în puşcărie, nu să stea pe spinarea noastră, fiindcă nu contribuabilul l‑a pus să fie incorect, ci el însuşi, prin lipsa lui de caracter si verticalitate. Va fi necesară şi o lege a „pierderii încrederii“ prin care cei care atentează moral sau material la valorile noastre ca ţară sau naţiune, nu va mai avea dreptul niciodată să ocupe o funcţie plătită de statul român, nici chiar una de portar sau măturător de stradă.”

Funia si monarhia

Pentru restaurarea monarhiei nu ma mai dau in vant, de cand m-am convins ca aproape toti monarhistii sustin revenirea pe tron a familiei regale de Romania. Eu nu sunt contra monarhiei, cum nu sunt nici contra republicii, fiindca nu sunt de parere ca forma de guvernamant este cauza raului. (O sa vedeti ca toti politicienii nostri, cand vor simti ca vantul bate inspre monarhie, or sa devina cu totii monarhisti.Chiar primii dintre monarhisti! Asta pentru ca ei stiu, mai bine ca toti monarhistii de duzina, ca in vremurile regelui Carol al II-lea, pungasii si excrocii au dus-o mai bine ca-n sanul lui Avraam). Eu sunt insa de parere ca casa monarhica romaneasca si-a mancat malaiul.

Asa ca, socotindu-i pe sustinatorii casei regale niste rataciti, m-am multumit sa le „stric“ articolele monarhice, aducand argumente istorice prin comentariile mele, dar la care n-au catadixit sa dea niciodata un raspuns. Semne ca la monarhisti nu poti ajunge cu argumente istorice, ei lucrand pe plan sentimental!

Dar daca pana acum monarhistii in tot ceea ce publicau se jenau sa scrie despre cei 10 ani de domnie ai regelui Carol al II-lea, ca si cum aceasta n-ar fi existat, sau n-ar fi fost si el un Hohenzollern, strategia monarhistilor a inceput sa se schimbe. Schimbarea s-a manifestat prin curajul de a apuca taurul de …coada! Am intalnit un astfel de articol pe pagina de web: http://www.clujtoday.ro/index…. de unde am aflat urmatoarele:

“Doi membri ai Familiei Regale a României vor deveni cetățeni de onoare ai județului Cluj. În mod simbolic, primul proiect de hotărâre care va fi adoptat de către Consiliul Județean în anul în care Clujul este Capitală Europeană a Tineretului este dedicat Casei Regale a României. Deja, cei mai mulți dintre consilierii județeni și-au declarat sprijinul față de acest proiect, iar o parte însemnată a acestora și-au asumat deschis apartenența la curentul de opinie favorabil restaurării monarhiei în România. Ședința solemnă a Consiliului Județean Cluj în care va fi votată acordarea acestui titlu va avea loc în data de 28 ianuarie, ora 13.00. Ideea omagierii Familiei Regale în acest mod a venit din rândul membrilor Asociației Cluj Today, reprezentată de Bianca Pădurean, președinte, Claudiu Pădurean, director executiv, și Radu Morar, vicepreședinte.”

„Consider că prin acest gest îndeplinim o datorie de onoare a autorităţilor clujene, aceea de a recunoaşte şi aprecia, la adevărata valoare, implicarea şi sprijinul deosebit pe care Alteţele Lor Regale le-au manifestat în numeroase domenii, în beneficiul direct al clujenilor, în continuarea unei nobile misiuni asumate încă de la început de Casa Regală a României. Convins fiind de faptul că prin această iniţiativă sunt în asentimentul colegilor mei, le voi propune consilierilor judeţeni să se alăture acestui demers şi să devină co-iniţiatori ai proiectului de hotărâre”, a declarat vicepreşedintele Consiliului Judeţean Cluj cu atribuţii delegate de preşedinte, Istvan Vakar.

”Acordarea acestui titlu de cetățean de onoare este o mare bucurie pentru întreaga comunitate clujeană. Autoritățile clujene au demonstrat că știu să aprecieze munca depusă de Familia Regală în folosul românilor, de la 1866 încoace, cu un accent special pe ultimii 25 de ani, de când Alteța Sa Regală, Principesa Moștenitoare Margareta a României, a călcat pe pământul Țării. În prezent, Casa Regală a României îndeplinește pentru România același rol pe care îl îndeplinește Casa Regală a Marii Britanii pentru Regatul Unit. Să sperăm că această realitate socială va fi în curând consacrată și constituțional, prin restaurarea monarhiei”, a declarat Valentin Lungu, vicepreședinte al Alianței Naționale pentru Restaurarea Monarhiei.

Iata ca nici n-a fost instaurata monarhia, si deja fericirea inunda Romania: Clujenii, adica nu numai clujenii, ci tot judetul Cluj, in frunte cu consiliul judetean, sunt cuprinsi deja de o mare si sfanta bucurie. Ar trebui sa ne cuprinda si pe noi, neclujenii, cand aflam ca casa regala a Romaniei se afla pe picior de egalitate cu cea a Marii Britanii. N-am inteles prea bine de ce, muncind inca de la 1866 incoace in folosul romanilor, accentul trebuia sa cada pe ultimii 25 de ani, adica de cand Margareta a calcat pe pamantul tarii. Dar, citind mai departe, am priceput de ce acest accent trebuia sa cada neaparat, ca un fulger, pe acei 25 de ani respectivi:

„Este remarcabil Înaltul Patronaj Regal acordat de Altețele Lor Regale, Principesa Moștenitoare Margareta și Principele Radu, celui mai frumos festival agrar din România, Transilvania Fest, inițiat de către Indrei și Pamela Rațiu la Turda, sub numele de Turda Fest. Acest festival a dus județul nostru în Cartea Recordurilor, prin cea mai lungă funie împletită din ceapă, la Turda, și prin cel mai mare coș de nuiele din lume, împletit în Cluj-Napoca.“

Iata cum, daca acest Turda Fest n-ar fi intrat sub inaltul patronaj, n-ar fi fost nici cel mai frumos festival agrar din Romania, iar judetul Cluj n-ar fi intrat in cartea recordurilor, cu extraordinarele realizari, cea mai lunga funie de ceapa si cel mai mare cos de nuiele din lume. Iata cat de benefic se reflecta pasul pus pe pamantul tarii, acum 25 de ani de alteta sa. Ma si cutremur la gandul ce ne-am fi facut noi, daca acest pas n-ar fi fost facut! Ar fi facut altii funia si cosul! Iata cum casa regala romaneasca, prin efort princiar, nu numai ca e pe picior de egalitate cu cea britanica, dar la funii si la cosuri o chiar si intrece!

Ar fi ramas totul de domeniul bufoneriei si al umorului involuntar, daca portretul lui Carol al II-lea, prezentat de monarhistii paginii respective, n-ar fi fost privit printr-o oglinda atat de deformanta, incat n-am mai putut recunoaste „ creanga putreda a familiei“ regale:

„Majestatea Sa, Regele Carol al II-lea, a sprijinit cultura românească într-o manieră care nu a putut fi egalată până acum. Generoasele subvenții ale Fundațiilor Regale au contribuit la susținerea unor mari intelectuali ai României. Filosoful clujean Lucian Blaga s-a numărat printre beneficiarii sprijinului regal. Fără sprijinul Majestății Sale, probabil că nu ar fi fost posibilă strălucitoarea efervescență culturală din perioada interbelică.“

Am mai citit asemenea bazaconii, prin care laudatorii lui Carol, pupincuristii, pretind ca sub domnia regelui Carol al II-lea, atat industria cat si cultura au inflorit in cei 10 ani de domnie, ca o iasomie. Despre cum a sustinut Carol industria romaneasca, ne lamuresc cel mai bine cateva extrase din jurnalul lui:

18 martie 1937: „partidă de pocher cu Urdăreanu, cu Max/Auschnitt/şi Malaxa”.

21 martie 1937: „la joc/de pocher/Gavrilă/Marinescu,/Max Auschnitt şi Urdăreanu”.

29 martie 1837: „joc de pocher cu Max, Ghandi şi Urdăreanu”.
29 aprilie 1937: „După masă la Duduia/pocher cu Urdăreanu, Max şi Nicu Condeescu”.
8 iunie 1938: „Pocher cu D, Malaxa, Max şi Urdăreanu”.
19 martie 1939: „pocher cu Nicu Condeescu, Ernest/Urdăreanu/şi Max. Malaxa s-a scuzat, trebuind să aibă o întrevedere cu Wolthat”.
2 aprilie 1939: „Pocheraşul obişnuit cu D, Malaxa, Auschnitt, Urdăreanu şi, mai târziu, Condeescu”.
23 aprilie 1939: „Obişnuitul pocher cu D, Urdăreanu, Nicu Condeescu şi Max Auschnitt”.
7 mai 1939: „După masă, pocher cu Malaxa, Max, D şi Ernest”.
11 mai 1939: „pocher cu D, Malaxa, Max şi Nicu Condeescu”.
18 mai 1939: „pocher cu D, Malaxa, Max şi Rusescu”.

Asa sprijinea Carol industria romaneasca: jucand pocker cu doi excroci, deveniti mari industriasi, Malaxa si Auschnitt, si care-i carau cu servieta doldora, mita sub forma sutelor de milioane.

Adevarul este ca in perioada domniei lui Carol s-a petrecut un miracol economic. Dar camarila lui Carol al II-lea, condusă de duduie, a frânat economia mai mult decât a susţinut-o, împiedicând libera concurenţă, dând contracte pe ochi frumoşi unui Malaxa sau unui Auschnitt, patronând afaceri precum Afacerea Skoda, sau dirijând din umbră falimentul băncii Marmorosch-Blank. Pentru evoluţia pozitivă a României, Carol are doar o contribuţie neglijabilă.

Atunci, ce factori au putut duce la această dezvoltare economică şi culturală de excepţie? Ea se datorează mai ales, spiritului de disciplină şi sacrificiu al celor un milion de legionari, care prin cinste, muncă corectă, abnegaţie şi voluntariat, au contribuit esenţial la creşterea şi dezvoltarea economiei româneşti.

Nu este deloc întâmplătoare coincidenţa dintre curba de dezvoltare a mişcării legionare, care a atins apogeul în anul 1938 şi dezvoltarea economică a României, care şi-a ajuns tot în acel an maximul istoric. După 1938, anul morţii Căpitanului, Legiunea, cu cei mai buni oameni ai ei arestaţi mai întâi în închisori şi lagăre şi apoi asasinaţi, a pornit pe o pantă descendentă, ca şi economia României. Aceasta dovedeşte că n-a fost contributia lui Carol, care a domnit pana in toamna anului 1940, ci omul nou şi conştiinţa legionară au fost cauza acestui miracol.

Iar cultura română a anilor dinaintea celui de-al doilea război mondial e atât de plină de legionari, că dacă te lipseşti de ei, rămâi fără cultură! (Mircea Eliade, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Aron Cotruş, Nichifor Crainic, Emil Cioran, Constantin Noica, Radu Gyr şi foarte mulţi alţii, au fost legionari sau au simpatizat cu Legiunea).

Este poporul roman un popor de criminali?

Citind titlul, poate ca unii se vor intreba daca mai sunt citav la cap. Cum poate sa-i treaca cuiva asa o blasfemie prin cap? O sa vedeti ca intrebarea asta nu numai ca are rostul ei, dar voi arata ca majoritatea romanilor sunt, prin tacerea si pasivitatea lor, de acord cu ea!
Cand m-am apucat sa scriu romanul ” De la inima spre cer”, nici nu banuiam ca o sa ajung la Miscarea Legionara. La inceput incalecasem bine subiectul, tinand fraiele strans in pumn. Dar incet-incet, gloaba s-a pus pe mancat jaratec si sa arunce din copite, luand-o mai mult razna, decat condusa de mine. Asa ca a fost mai mult dorinta ei decat a mea, de a ma ocupa de Legiune. Mai ales ca in privinta asta eram ignorantul perfect!
Sigur ca imi fluturasera si mie pe la urechi vorbe precum “Horia Sima”, “Traisca legiunea si Capitanul” sau “Corneliu Zelea Codreanu”, cam la fel cum mi-a trecut si expresia “Ouagadougou”, despre care stiu doar ca e capitala unui stat de prin Africa. Dar mai mult, spre rusinea mea de-acum, nu stiam nimic despre Miscare. Noroc cu gloaba!
Asta numesc eu acum, dupa ce m-am desteptat, “autonomia operei literare” care, in anumite cazuri fericite se desprinde de autor, pornind cumva singura la drum, tragandu-l pe acesta, de urechi, dupa ea. Avantaje multiple, pentru ca daca se va trezi vre-un adormit sa-mi reproseze ca am scris “prea frumos” despre Legiune, o sa ridic, inocent, din umeri, o sa arat spre martoaga si o sa-l invit, politicos, s-o pupe sub coada.
Pentru ca o jignire mai mare nu ar putea cineva sa-mi aduca! Nu “frumos”, ci ADEVARAT am vrut eu sa scriu despre Legiunea lui Codreanu! Si fiindca vorba lunga-i saracie, sa redau mai jos un capitol din carte, pe care invit sa-l conteste cine-o vrea, daca il tin “bilutele”:

“A spune că Mişcarea Legionară n-a comis crime ar fi un neadevăr! Dar a pretinde că Legiunea este o organizaţie criminală este o blasfemie. Ca să constatăm obiectiv unde se situează Mişcarea din punctul acesta de vedere, e necesar să facem o comparaţie. Pe site-ul Businessday.ro a apărut la 25.08.2009 o statistică despre evoluţia criminalităţii în România între 1997 şi 2007. Iată un fragment din acest articol ce ne interesează pe noi în mod deosebit:

Numărul persoanelor condamnate pentru omor a fost de 756 în 2007, comparativ cu aproape 1500 în 1997.

În primul rând, vom considera numărul celor condamnaţi pentru omor egal cu cel al victimelor, deşi nu este de la sine înţeles că numărul criminalilor trebuie să coincidă exact cu al victimelor. În lipsa unei alte statistici, luăm aproximarea asta ca acceptabilă. Vom considera de asemenea toate evoluţiile în timp a evenimentelor ca liniare. Astfel, între 1997 şi 2007, adică în 10 ani, au fost ucise în medie, în România:

(1500+756)/2= 1128 de persoane pe an

Dacă vom considera pentru simplificare că România a avut 20 de milioane de locuitori în această perioadă, rezultă că într-un an la suta de mii de locuitori s-au produs:

1128 / 200 = 5,6 crime.

Legiunea a crescut din anul 1927 de la înfiinţare până la rebeliune, în 1941, la un milion de adepţi. În această perioadă au fost comise de legionari (nu de Legiune!) următoarele crime: asupra lui Duca, Stelescu, Călinescu, Iorga, Madgearu şi asupra celor 64 de arestaţi de la Jilava:

(69/5) / (1940-1927) = (69/5)/13 = 1,06, socotite pe an şi la suta de mii de legionari

Deci Legiunea a avut în toată perioada ei o rată a criminalităţii de 5 ori mai mică decât criminalitatea medie din România actuală. Să vedem însă care a fost situaţia până la moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, când în Legiune nu intra oricine şi când ochiul vigilent al Căpitanului veghea la aplicarea doctrinei fără nici cea mai
mică abatere! Între 1927 şi 1938 s-au produs doar două crime: victimele au fost Duca şi Stelescu. Dacă considerăm statistic că în această perioadă de 11 ani în Legiune au fost înscrişi în medie doar două sute de mii de legionari, rata criminalităţii este de:

(2/2) /11 = 0,09 crime pe an la suta de mii de legionari.Acest mic exerciţiu aritmetic ne dovedeşte fără putinţă de tăgadă mai multe lucruri:1) Că legionarii au fost departe de a putea fi consideraţi criminali.2) Că Doctrina Legionară este una creştină şi umană.3) Că Legiunea a fost sub mâna lui Codreanu o organizaţie în care crima nu şi-a avut loc. Când ea a apărut totuşi, a fost doar un fenomen simptomatic şi izolat, aflat la o rată a criminalităţii atât de redusă, încât ar fi pentru societatea românească actuală, dacă şi-ar propune, un obiectiv imposibil de atins4) Murdăriile care se debitează pe seama Legiunii că ar fi fost o mişcare paramilitară criminală sunt doar manipulări josnice, nesusţinute de fapte.

5) Că poporul român, supus unei agresiuni pe toate planurile, economic, cultural, patrimonial, social, politic, educaţional, moral, şi-a pierdut din vitalitate şi conştiinţă, ceea ce impune grabnice măsuri de reabilitare.
6) Răspândirea disciplinei şi educaţiei legionare în mijlocul naţiunii ar conduce şi la scăderea ratei criminalităţii, pe lângă ridicarea nivelului de conştiinţă al cetăţenilor. Rezultă că este de datoria oricărui român conştient ca să cunoască şi să răspândească Doctrina Legionară, spre binele neamului. Este o datorie a fiecăruia dintre noi ca să devină un factor activ la propagarea legionarismului printre cei din jurul nostru.
7) Apogeul Mişcării Legionare a fost atins în anul 1938, anul morţii Căpitanului. După el, Mişcarea a început să decadă, disciplina s-a redus, criteriile de admitere în Legiune s-au relaxat, ea a fost penetrată de spioni de toate felurile şi de agenţi comunişti, iar cei mai buni conducători ai ei (aproape 300 la număr) au fost executaţi fără judecată de călăii lui Carol. Nici nu avea cum să nu decadă! Şi totuşi, aşa decăzută cum a ajuns a reuşit să arate lumii că, aflată la guvernare doar patru luni, în condiţii deosebit de grele, s-au putut realiza lucruri care azi, cu un stat aşezat, democratic, cu o constituţie liberală, cu ajutoare de la Uniunea Europeană, nici nu ni le putem imagina: un buget excedentar, politicieni cinstiţi şi devotaţi neamului, distribuirea corectă a resurselor, apărarea drepturilor cetăţeanului, programe de dezvoltare într-adevăr durabile, armonie socială, un sistem de promovare al valorilor eficient, dizolvarea găştilor profitoare, care erau şi atunci nişte lipitori hulpave pe trupul ţării, ca şi acum…

8) Disciplina Legionară trebuie să fie una de fier.

Iată ce multe adevăruri pot ieşi la iveală dintr-o mică socoteală de aritmetică de clasa a doua.”

Deci, zic eu, ca rauvoitorilor le-am inchis gura, macar pana le-o va inchide pamantul! Dar ce facem cu romanii care, loviti de pasivitate in moalele capului, nu protesteaza atunci cand Legiunea, pe nedrept, este acuzata ca ar fi o organizatie criminala? Vrem sa le-o spunem clar si fara manusi aici: Cine e de acord, chiar si prin tacere, cu afirmatia ca “Legiunea a fost o organizatie criminala”, este implicit, prin deductie logica, de acord cu asertiunea ca “Poporul roman este un popor de criminali”.

Puterea Crucii

Pe pagina de web odaiadesus.ro, sub semnatura lui Bogdan Mateciuc, am citit un articol tradus dupa Interfax si Pravda, despre puterea rugaciunii si a semnului crucii. Iata acest articol, publicat in noiembrie 2013:

“Oamenii de ştiinţă au dovedit, în mai multe rânduri, puterea semnului crucii, a rugăciunilor şi a slujbelor săvârşite în Biserica Ortodoxă.

Astfel, cercetătorii ruşi au demonstrat urmările concrete ale semnului crucii făcut deasupra mâncării, de pildă. „Am demonstrat că vechiul obicei de a însemna cu Sf. Cruce mâncarea şi băutura înainte de masă are o însemnătate mistică profundă. Această tradiţie are consecinţe practice: mâncarea este purificată în mod real, imediat. Aceasta este o mare minune, care se întâmplă zi de zi”, afirmă electrofiziciana Angelina Malahovskaia de la Institutul de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică din St. Petersburg.

Malahovskaia studiază puterea semnului Sf. Cruci de mulţi ani. Ea a efectuat un număr mare de experimente care au fost verificate în mai multe rânduri înainte de a fi prezentate publicului.

A rezultat că dacă se citeşte rugăciunea Tatăl Nostru şi se face semnul Crucii asupra apei, atunci concentraţia bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de ori mai mică. Radiaţia electromagnetică dă rezultate mult inferioare.

Astfel, recomandările ortodoxe de a binecuvânta orice mâncare sau băutură nu au numai o valoare spirituală, ci şi una preventivă.

Apa sfinţită nu este numai purificată, ci ea îşi schimbă şi structura, devine inofensivă şi poate să vindece. Aceasta se poate dovedi cu aparate speciale.

Spectrograful indică o densitate optică mai mare a apei sfinţite, ca şi cum aceasta ar fi înţeles sensul rugăciunilor şi l-ar fi păstrat. Aceasta este cauza acestei puteri unice de a vindeca. Singura limitare este aceea că ea îi vindecă numai pe cei credincioşi.

„Apa «distinge» nivelul de credinţă al oamenilor”, spune Malahovskaia. Atunci când un preot sfinţeşte apa, densitatea optică este de 2,5 ori mai mare, atunci când sfinţirea este efectuată de o persoană credincioasă laică, numai de 1,5 ori mai mare, dar cu un om botezat şi necredincios, fără cruce la gât, schimbările sunt nesemnificative.

Ea a descoperit în special proprietăţile bacteriologice ale apei după ce a fost binecuvântată cu o rugăciune ortodoxă şi cu semnul Sf. Cruci. Studiul a arătat, de asemenea, o nouă proprietate, necunoscută în trecut, aceea a cuvântului lui Dumnezeu de a transforma structura apei, mărindu-i considerabil densitatea optică în domeniul spectral al undelor scurte ultraviolete. Se ştie deja că apa sfinţită de către un preot ortodox nu mai prezintă mişcare browniană şi nu se mai alterează cu trecerea timpului.

Cercetătorii au verificat efectul rugăciunii „Tatăl Nostru” şi al semnului ortodox al Sf. Cruci făcute asupra bacteriilor patogene. Au fost prelevate probe de apă din mai multe surse: fântâni, râuri şi lacuri. Toate probele conţineau stafilococul auriu, un bacil din colon. Ei au constatat că dacă se rosteşte rugăciunea „Tatăl Nostru” şi se face semnul Sf. Cruci peste probele de apă, numărul bacteriilor periculoase scade de şapte, zece, sute şi chiar mii de ori.

Experimentele au fost astfel concepute încât să se excludă posibilitatea unor sugestii mentale. Rugăciunea a fost rostită atât de credincioşi, cât şi de necredincioşi, dar numărul bacteriilor patogene a scăzut.

Cercetătorii au dovedit şi efectul benefic al rugăciunii şi al semnului Sf. Cruci asupra persoanelor. Toţi participanţii la teste au avut presiunea arterială stabilizată şi indicii sanguini îmbunătăţiţi. Impresionant este faptul că indicii sanguini s-au modificat înspre însănătoşire: persoanelor hipotensive au înregistrat creşteri de tensiune, iar cele hipertensive scăderi de tensiune.

S-a observat, de asemenea, că dacă semnul Sf. Cruci este făcut neglijent, de exemplu cu cele trei degete unite incorect sau duse în afara locurilor corecte – mijlocul frunţii, centrul plexului solar şi cavităţile umerilor drept şi stâng – rezultatul pozitiv este mult mai redus sau chiar absent.

Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul „material” al acestui fenomen divin.

„O rugăciune este un remediu puternic”, spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică. „Rugăciunea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, dar ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei.”

Profesorul Slezin a făcut ceva de necrezut – a măsurat puterea rugăciunii. El a înregistrat electroencefalogramele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un fenomen neobişnuit – „stingerea” completă a cortexului cerebral.

Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei luni, atunci când se află lângă mamele lor, în siguranţă absolută. Pe măsură ce persoana creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte şi acest ritm al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă. Valeri Slezin a numit aceasta stare necunoscută „trezie uşoară, în rugăciune” şi a dovedit ca are o importanţă vitală pentru orice persoană.

Este un fapt cunoscut că bolile sunt cauzate mai ales de situaţii negative şi afronturi care ne rămân înfipte în minte. În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul. Astfel, devine posibilă atât vindecarea psihică şi morală, cât şi cea fizică.

Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii. Angelina Malakovskaia a condus peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile sănătăţii unor enoriaşi înainte şi după slujbă. A rezultat că slujba în biserică normalizează tensiunea şi valorile analizei sângelui.

Se pare că rugăciunile pot să neutralizeze chiar şi radiaţiile. Se ştie că după explozia de la Cernobîl, instrumentele de măsură pentru radiaţii au arătat valori care depăşeau capacitatea de măsurare a instrumentului. În apropierea Bisericii Arhanghelului Mihail, însă, aflată la patru km de reactoare, valoarea radiaţiilor era normală.

Oamenii de ştiinţă din St. Petersburg au confirmat, cu ajutorul experimentelor efectuate, şi că semnul Crucii şi bătutul clopotelor pot să aibă, de asemenea, proprietăţi vindecătoare. În Rusia, în cursul epidemiilor, clopotele bat întotdeauna.

Ultrasunetele emise de clopotele care bat omoară viruşii de gripă, hepatită şi tifos. Proteinele viruşilor se încovoaie şi nu mai poartă infecţia, a declarat Malahovskaia. Semnul crucii are un efect şi mai semnificativ: omoară microbii patogeni (bacilul de colon şi stafilococi) nu numai în apa de la robinet, ci şi în râuri şi lacuri. Este chiar mai eficient decât aparatele moderne de dezinfecţie cu radiaţie magnetică.

În încheiere, trebuie să spunem că apă sfinţită (agheasmă) au numai creştinii ortodocşi. Deşi şi romano-catolicii au o “apă sfinţită”, aceea nu este adevărată pentru că are sare în ea, pentru a nu se altera în timp. Romano-catolicii nu pot sfinţi apa şi, de aceea, adaugă sare în ea. În schimb, un preot ortodox sfinţeşte apa doar rugându-se şi făcând semnul Crucii deasupra ei.”

Ani multi, tanar fiind, am crezut ca cea mai inalta treapta a cunoasterii o reprezinta stiintele exacte. Nimic nu poate fi mai exact decat 2+2=4. Dar oare, in aritmetica incape toata corola de minuni a lumii? Poti descrie cu ajutorul unei ecuatii matematice tot ceea ce ne inconjoara? Mult mai tarziu, am inteles limitele cunoastetrii prin stiinte. Exact ce este mai important, mai inefabil, mai de neinteles, ele nu pot explica, ramanand cu degetul in gura. Fiindca stiintele exacte se bazeaza doar pe minte, cea care primeste informatiile prin organele de simt. Dar “ochiul te minte si urechea te-nseala”, zicea marele Eminescu cu multa dreptate. Iata deci cercul vicios, din care stiintele exacte nu pot iesi.

Exista insa si un alt fel de cunoastere. Cu ajutorul inimii, al credintei in Dumnezeu, al relatiei cu cele sfinte. Este de neinteles pentru persoanele “rationale” cum se face ca oameni precum Parintele Arsenie stia cu mult inainte de a-l lamuri “Pravda”, de puterea rugaciunii si a crucii. Unul din sfaturile lui catre credinciosi a fost acela de a face semnul crucii peste mancare. Iata cum un om plin de credinta afla adevarurile fundamentale mult inaintea oamenilor de stiinta, care le afla, daca le afla, tarziu si partial, scarpinandu-se in cap de uimire.

Si eu sunt bucuros ca, citind mult despre Parintele Arsenie, n-am asteptat sa ma lamureasca “Pravda” de puterea rugaciunii. In cartea mea “De la inima spre cer”, am scris despre acest subiect destul de multumitor, zic eu:

” După căderea lui Ceauşescu, în 1990, la începutul lunii august, mă invită Învăţătorul la Bucureşti, la el. Eram deja văduv, nici Nataliţa şi nici Ştefan nu mai erau, copiii erau deja aranjaţi la casele lor, aşa că acasă nu mă mai ţineau prea multe. Oiţele erau la stână, fânul era cosit şi pus în şură, aşa că m-am pus pe tren şi dus am fost. Doamne, ce ne-am mai bucurat! A fost o vreme minunată, cald, soare, cer albastru. Doar căldura sufocantă nu mi-a priit. Şi nici apa, deşi am băut doar apă de la frigider. Dar cu apa de la Sâmbăta, nici nu se putea compara! Era aşa de suspectă la gust, încât, din prudenţă, am făcut cruce deasupra paharului, înainte de a-l duce la gură. Prietenul meu, care nu mă slăbea din ochi, mi-a spus cu mirare:
— Cum, Ilarie, tu tot mai faci cruce deasupra hranei şi a apei, ca la Aiud?
La puşcărie, unul din subiectele mele preferate, despre care povesteam cu mult drag, erau faptele Părintelui Arsenie, parte trăite, multe însă doar auzite. Odată le-am povestit camarazilor despre sfatul Părintelui, care spunea că şi dacă ţi se pune otravă în mâncare, dacă faci semnul crucii deasupra, otrava îşi pierde puterea. Eu făceam semnul crucii peste gamela cu terci şi peste apa pe care o beam cu atâta convingere, încât în curând, toată celula mi-a urmat exemplul. Şi de noi nu s-a legat nici tbc-ul, nici dizenteria şi nici… celulita, boala deţinutului subalimentat căruia, datorită avitaminozei, începeau să i se umfle picioarele ca nişte butuci.”

Steag negru la Senatul Romaniei

Cu multi ani in urma, pe 8 decembrie 1920, o bomba pusa de o mana criminala exploda la ora 14.40, aruncand in aer Senatul Romaniei.

Mana criminala era a lui Max Goldstein. Max s-a născut la Bârlad, în anul 1898, dintr-o familie de evrei. Devenise comerciant, dar în loc să-şi vadă de comerţ, se simte atras încă din fragedă tinereţe de ideologia bolşevică. Asta îl face să înceapă o activitate subversivă, care-i va aduce o condamnare de 10 ani, pe care începe să şi-o ispăşească la Văcăreşti. În februarie 1920, fiind dus la judecătorie ca martor la procesul complotului comunist de la Vitan, se preface că vrea să meargă la latrină, dar pe când era condus pe coridor, fuge pe o uşă laterală şi iese în curtea din dos. Reuşeşte apoi să dispară ziua în amiaza mare, ajungând la vechea lui gazdă, Julieta Holtzman.

Ajutat de complici, n-o ia direct spre Moldova, unde bănuia că era deja aşteptat, ci pleacă la Timişoara, trece ilegal frontiera, apoi prin Bulgaria ajunge la Odessa, taman la timp ca să participe la demonstraţia oamenilor muncii de 1 Mai. Aici era centrul de spionaj şi şcoala de terorism a sovieticilor. Max Goldstein îl caută pe şeful serviciului, evreul Abraham Grinstein, căruia îi propune colaborarea, prin executarea unor acte de sabotaj asupra instituţiilor de stat româneşti.

Max era expert în tehnica pirotehnică şi ştia mai totul despre prepararea explozibililor şi producerea bombelor artizanale. Încă din copilărie îi plăcuse să confecţioneze artificii şi pocnitori cu praf de puşcă, preparat de el însuşi. Experimentele lui au mers atât de departe, încât o dată, pe când pisa un amestec exploziv într-un mojar, acesta i-a explodat în mână, smulgându-i-o din cot. Mâna dreaptă a trebuit să-i fie amputată. Ca să se poată folosi totuşi de ciotul rămas, şi-a prins în prelungirea braţului un cârlig de oţel atât de ascuţit la vârf, încât putea lesne străpunge pe oricine i s-ar fi împotrivit.

La Odessa a urmat şcoala de terorişti, mai întâi ca elev apoi, — după ce a dovedit că avea cunoştinţe avansate în tehnica diversiunii — a ţinut şi cursuri practice novicilor, despre cum se confecţionează o bombă artizanală şi cum trebuie ea amplasată. La aceste demonstraţii, i-a uimit pe profesori cu îndemânarea lui, fiindcă el cu o singură mână, lucra mai repede şi mai precis decât toţi ceilalţi, cu două mâini. Mai ales Grinstein era fericit că dăduse peste un astfel de expert, cum nu mai exista altul în toată Rusia: fără sentimente, crud şi curajos, inteligent şi decis şi mai ales, care purta în suflet o ură cumplită pentru tot ce era românesc. În toamnă Max s-a întors în România, cu planuri criminale. El plănuia să întreprindă sabotaje pe teritoriul românesc.

Ajuns la Bucureşti formează, conform strategiei imaginate de Grinstein, o troică. Aceasta era o organizație subversivă, formată numai din trei inşi. Experienţa în câmp operativ arătase că grupul cel mai eficient era cel de trei. De aici şi denumirea de troică. În scurt timp, prin vechi cunoştinţe din Bucureşti, reuşeşte să formeze o troică proprie, exclusiv evreiasca: el, Leon Lichtblau şi Saul Osias. Ca să nu-şi piardă dexteritatea şi îndemânarea cu problemele organizatorice, Max pune la cale deraierea trenului de lux Simplon, între Ciocăneşti şi Chitila.

Şi-a procurat explozibil, o ţeavă de plumb, o capsă cu fulminat de mercur şi din toate acestea a confecţionat cu multă ingeniozitate o bombă artizanală, pe care a pus-o sub o traversă, cu puţin timp înainte de trecerea Simplon-ului. Când roata locomotivei a turtit capsa de pe şine, aceasta a inflamat praful de puşcă din ţeava de plumb, flacăra fiind transmisă la explozibil, care explodând, a aruncat în aer primul vagon în care — după toate informaţiile lui Max — ar fi trebuit să se afle cel pe care sovieticii ar fi vrut să-l vadă cât mai curând pe năsălie: Constantin Argetoianu, duşmanul îndărătnic al comunismului. Aceasta era cea mai importantă misiune pe care o primise.

Constantin Argetoianu chiar s-a aflat în acel vagon! Numai că, ori calculele lui Max au fost greşite, ori praful de puşcă îndesat prea tare în ţeava de plumb a ars prea repede, ori nenorocitul de Simplon a redus tocmai atunci viteza, ca mecanicul să aibă timp să se scarpine în fund, ori poate a fost îngerul păzitor al lui Argetoianu care a încurcat lucrurile, nu se ştie. Cert este că explozia a distrus partea din faţă a vagonului, dar Argetoianu a scăpat neatins, aflându-se în partea din spate a vagonului avariat.

Înfuriat de această festă a soartei, Max pune la cale o lovitură teribilă, care urma să zguduie din temelie burghezia română, asupritoarea cruntă a muncitorilor ce trudeau în fabrici şi uzine. Voia totodată să se poată prezenta în faţa tovarăşului Grinstein cu o mare realizare, ca să justifice nu numai încrederea acordată, dar şi sumele imense pe care le-a primit de la sovietici, pentru a-i înlesni îndeplinirea misiunilor pe teritoriul românesc.

Max, Saul şi Leon se pun pe treabă, împărţindu-şi sarcinile. Saul face rost de două obuze nemţeşti de 75 mm, un ceas deşteptător, două brichete, fitil, o capcană de şoareci cu arc, şuruburi, o şurubelniţă si un cleşte. Leon procură o lădiţă de lemn cu capac şi face şi schiţe cu sălile şi camerele senatului, poziţia coridoarelor şi a uşilor de acces.

Max confecţionează dispozitivul: fixează mai întâi cele două obuze în lădiţă, apoi la baza lor pune ceasornicul, brichetele, fitilul, toate prinse solid în şuruburi şi stinghii de lemn. Când ceasornicul începea să sune, cheia de la sonerie învârtindu-se, înfăşura o sârmă în jurul ei, care trăgea de sfoara capcanei de şoareci, rupând-o. Arcul eliberat pocnea rotiţele brichetelor, care aprindeau fitilurile ce duceau flacăra la fiecare obuz, declanşând astfel explozia.

După ce a reglat mecanismele şi le-a încercat funcţionarea, Max Goldstein s-a arătat mulţumit de dispozitivul pe care-l crease. La ultimele zece încercări, sistemul nu ratase nici măcar o singură dată aprinderea flăcării brichetelor. Deci, sistemul funcţiona atât de bine, încât Goldstein era sigur că mecanica nu-l va trăda. Dar era oare destul ca să-şi atingă scopul? O nemulţumire, ca o presimţirea rea care nu-i dădea pace, l-a îndârjit şi mai mult. Nu se poate, a calculat de data asta totul cu mare grijă, nimic nu mai putea interveni!

În noaptea de 7 spre 8 decembrie la miezul nopţii, pe lângă clădirea senatului, se strecurau două umbre. Sunt Max şi Leon. Saul, care nu fusese de acord cu punerea bombei la senat, a fost lăsat acasă. (El voia s-o pună la sediul Siguranţei!) Pentru plasarea bombei, era destul cu ei doi. Cu un şperaclu au deschis o uşă şi-au pătruns în sala, unde în după-amiaza zilei următoare avea să aibă loc o sesiune ordinară a senatului României. Max montează apoi lădiţa în spatele unei draperii, acolo unde era singurul loc ascuns vederii.

Sperau să nu vină nicio femeie de serviciu prea conştiincioasă, ca să măture pe după draperie. Acolo domnea un praf gros de un deget, muşte moarte şi plase de păianjen, ceea ce dovedea că nimeni nu mai cotrobăise în colţul acela de foarte multă vreme. Max intenţiona să fixeze soneria deşteptătorului pentru ora trei după-amiaza, când bănuiau că dezbaterile în sală se vor încinge, ca de obicei. Leon se informase atent asupra desfăşurării şedinţelor senatului, ca să stabilească ora cea mai potrivită pentru detonaţie. Ca să fie siguri, trebuiau să aştepte cel puţin până la ora patru dimineaţa, fiindcă dacă ar fi potrivit ceasul acum, când era ora 1 noaptea, explozia s-ar fi produs la ora 3 dimineaţa, când nu era nimeni în clădire. Chiar aşa o prostie nu putea să facă niciunul din ei! Ca să le treacă timpul, s-au pus să fumeze şi să povestească:

— Deci, mâine va fi şedinţă ordinară la senat! Dar, dacă totul merge cum sperăm, o vom transforma într-o sesiune extraordinară! Max rânjeşte şi trage din ţigară cu sete. Nimbul de foc  prinde viaţă, luminându-i scurt faţa.

— Va fi cea mai extraordinară şedinţă din toate timpurile, Max! Nici nu bănuiesc ei ce-i aşteaptă! Mâine în jurul orei 15, va trebui să fie la tribună şi nea Costică. Adică exact în dreptul lămpii noastre, când i se va aprinde fitilul.

Max începe să cânte încetişor: Costică Costică, fă lampa mai mică! Leon îi ţine isonul, bătând tactul pe genunchi. Ca să treacă timpul mai povestesc de una de alta, până pe la ora 4, când Max întoarce cheia arcului de la sonerie de nouă ori. Nu până la refuz, ca să nu pocnească arcul. Dar de nouă ori era suficient, pentru că la a şaptea învârtitură, arcul aprindea brichetele. Apoi a legat cu grija sârma de cheiţă, a dat-o de două trei ori după axul ei şi a reglat tensiunea sârmei cu o pană de lemn, care fixa ceasul în locaşul lui. Au verificat apoi amândoi, încă o dată, dacă fitilele erau bine potrivite ca să primească focul de la brichete, dacă sârma era fixată bine, dacă ceasul era înţepenit cum trebuie. Fiindcă totul era perfect, Max a scos siguranţa şi au închis apoi capacul lădiţei.

Au mai stat apoi câteva minute, să asculte dacă nu cumva ticăitul ceasornicului răzbătea din spatele draperiei, dar oricât şi-au ascuţit auzul, n-au putut percepe nici cel mai mic zgomot. Perdeaua de pluş înghiţea orice sunet. Mulţumiţi de ce-au realizat, s-au întors pe acelaşi drum, nevăzuţi şi neauziţi de nimeni.

Şedinţa senatului din 8 decembrie 1920 începuse deja şi dezbaterile prinseră să se închege. Cei de la putere şi din opoziţie porniseră ciondăneala obişnuită, care nu ducea niciodată la nimic. Max rămăsese la locuinţa conspirativă, dar Leon, fire mai emotivă, nu-şi mai găsea locul. Pe la unsprezece a plecat la universitate, care era foarte aproape de sala senatului, ca să trăiască pe viu emoţiile evenimentului mult aşteptat. Se aşezase în ultimele bănci, pentru că de data asta, nu-l mai interesau matematicile. Era nervos că nu ştia cât e ceasul, fiindcă îşi interzisese să se uite la al lui într-una, ca să nu dea de bănuit. Trebuia totuşi să fi trecut de 2 şi jumătate. Şi ce greu trecea timpul!

Dar chiar în clipa aceea, o bubuitură puternică a zgâlţâit geamurile universităţii. Toţi studenţii au sărit să privească afară. Au zărit ferestrele de la sala senatului sărite din cercevele, iar prin găurile rămase ca nişte orbite goale, ieşeau trâmbe de fum şi de praf. Pe stradă, pietonii surprinşi de explozie prea aproape, fugeau înghemuiţi şi cu capetele între umeri ca să se îndepărteze, ciocnindu-se de cei mai îndepărtaţi, pe care curiozitatea îi mâna să se apropie, ridicându-se pe vârfuri şi lungindu-şi gâturile ca să vadă mai bine.

Când fumul s-a mai risipit şi aerul proaspăt a mai limpezit atmosfera, cei mai lucizi senatori au început să caute victime. Cei din spate, abia treziţi din somnolenţă, scăpaseră doar cu sperietura, dar președintele Senatului, venerabilul Constantin Coandă, fusese rănit destul de serios. Preotul unit Demetriu Radu, episcopul unit al Oradei, a fost străpuns de o schijă la piept şi apoi izbit de suflul exploziei de perete. El a fost cel care a murit chiar la faţa locului. Ministrul justiţiei, Dimitrie Greceanu şi senatorul Spirea Gheorghiu, răniţi grav, n-au mai putut fi salvaţi de medicii de la spitalul Colţea, unde au fost transportaţi de ambulanţe. Constantin Argetoianu scăpase şi de data asta fiindcă… întârziase!

La câteva minute după atentat, regele Ferdinand a fost la faţa locului, încercând să mobilizeze şi să îmbărbăteze lumea aceea speriată a Bucureştiului. Leon, aflând ceea ce-l interesa, a grăbit spre casa conspirativă unde-l aştepta Max, aflat şi el într-o stare de mare agitaţie. Ca să se liniştească, au băut amândoi un ceai, în care au dizolvat bromură. Apoi au analizat situaţia la rece, care era foarte departe de a-l mulţumi pe Max.

Costică Argetoianu, cel cu lampa mică, duşmanul neîmpăcat al comuniştilor, scăpase iarăşi „nepedepsit”, victimă căzând în locul lui alt Costică, Coandă, care pentru ei era persoană neutră. Deci numai  trei morţi, un amărât de rănit, ce mai, mult zgomot pentru nimic! Şi de ce oare sunase blestematul ăla de ceas la 2 şi 40, adică cu douăzeci de minute mai devreme? Răspunsul a fost că n-au verificat cât de precis funcţiona deşteptătorul. Atenţi doar la mecanismul soneriei, nu s-au mai gândit că ceasul trebuia să funcţioneze zece ore cu precizie. Ori o lua înainte de la început, ori ei din neatenție au deplasat limba din spate care regla mecanismul balansierului, cert este că ceasul lor a declanşat explozia cu douăzeci de minute mai devreme, când „cocoşeii” din parlament nu se încăieraseră suficient. Asta a dus la lipsa rezultatelor pe care le aşteptau cu înfrigurare.

Ceea ce nu aveau cum să afle atentatorii a fost că un drăcuşor de îngeraş — fie din joacă, sau trimis de cineva — s-a jucat cu jucărelele găsite în lada de după perdea, luând de acolo o sfoară de cânepă, ca să-şi puie mustăţi. Din cauza asta, unul din obuzele din cutie n-a explodat, cu toată zguduiala pe care i-a produs-o fratele lui geamăn, atunci când a sărit în sus ca ars. Era ca şi cum Dumnezeu a vrut să diminueze efectele exploziei, care ar fi fost grozavă, dacă explodau ambele obuze deodată.

Cu aceste fragmente din romanul „De la inima la cer“ am incercat sa aduc la lumina un fragment uitat pe nedrept din istoria Romaniei. Azi, daca am fi avut politicieni patrioti, constienti de misiunea lor, am fi avut sedinta solemna la Senat, cu un moment de reculegere si cu drapelul Romaniei ridicat in berna, in memoria victimelor acestui atentat criminal pus la cale si executat de o mana de evrei, impinsi de adanci sentimente antiromanesti. L-as fi pus si pe senatorul Aurel Vainer sa tina o cuvantare, cu gandul ca va folosi aceasta ocazie ca sa tina in sfarsit o cuvantare constructiva.

Republica sau monarhie?

Ilarion Bichis este personajul care aduce miscare in economia ultimului meu roman intitulat „De la inima spre cer“.  Ilarie este un taran ardelean din zona Fagarasului, dotat, ca mai toti taranii romani, cu o inteligenta nativa extrem de ascutita. El l-a cunoscut pe Parintele Arsenie, despre care va vorbi intotdeauna cu o nemarginita evlavie, asa cum o fac si astazi taranii ardeleni care au avut fericirea sa-l cunoasca. Cu ajutorul Parintelui avea sa-si intareasca credinta in Dumnezeu.

Cu istetimea innascuta si cu credinta avea Ilarie sa treaca prin toate greutatile vietii, care, la el, au fost mai multe decat la altii. Avea sa scape teafar dintr-un razboi nimicitor, apoi, dupa cativa ani, avea sa cunoasca fata adevarata a Securitatii si justitiei comuniste. Pentru ca n-a vrut sa se inscrie in Gospodaria Colectiva si a sfatuit si pe altii sa n-o faca, va fi condamnat la 10 ani de puscarie, pe care o va executa la Aiud. Aici, un fost profesor universitar, inchis pentru simpatiile lui legionare, avea sa recunoasca la taranul Ilarie capacitatea sa intelectuala deosebita, drept pentru care-l va lua sub obladuirea lui, facandu-l ucenic. Timp de 6 ani, Ilarie va urma una din cele mai exceptionale universitati romanesti din acele timpuri: Universitatea de la Aiud.

Fiindca de ceva vreme au inceput sa faca valuri in spatiul virtual miscari pentru revenirea la regalitate, redau mai jos un intreg capitol cu opiniile Invatatorului (profesorul universitar) referitor la acest subiect, asa cum si le aminteste Ilarie, in cele 7 zile cand a fost transferat pentru o vina minora, la Izolare, in Zarca Aiudului:

„— Ce formă de guvernământ ni se potriveşte nouă, românilor, cel mai bine?

— Niciuna! Sau amândouă! a răspuns Învăţătorul, cam în doi peri, cum nu-i era obiceiul. Apoi ne-a vorbit în pilde, ca şi Christos:

Ştefan cel Mare a avut, în ultima parte a domniei, mult de furcă cu leşii. Deşi erau formal aliaţi, Ştefan a aflat că regele Poloniei, Albert, care urma să intre în Moldova cu o armata de 60.000 de ostaşi — dintre care 5 până la 10 mii de cavaleri înzăuaţi în platoşe de oţel — nu pornise împotriva turcilor, ci căuta ca să-l descăuneze. Ştefan, care avea doar 22.000 de ostaşi, s-a închis în Cetatea Sucevei. Asediul cetăţii a durat patru luni, timp în care polonezii au jucat bătuta pe loc pe lângă ziduri.

Văzându-şi ei nevolnicia, au hotărât să se întoarcă de unde-au venit, dar Ştefan n-a vrut să-i lase, după procedeul descris în Amintirile lui Creangă: „Lasă-l măi! L-aş lăsa eu, dar acum nu mă mai lasă el!” Aşa că Ştefan, luându-se după ei, a ajuns la Codrii Cosminului înaintea lor. Aici, au pregătit un codru întreg în cinstea înalţilor oaspeţi. Când şirurile duşmane au ajuns unde trebuia, o mică ceată de moldoveni atacă flancurile leşilor doar cu atât avânt, cât să-i aţâţe. Apoi au fugit. Cavaleria cea înzăuată s-a luat după ei, ajungând acolo unde erau aşteptaţi cu mare nerăbdare.

La un semn copacii cei falnici, tăiaţi pe trei sferturi, au început să se prăbuşească peste cărarea pe care venea cavaleria, pe unii strivindu-i, pe alţii împiedicându-i să se desfăşoare. Apoi au intrat în acţiune ghioagele, bâtele, furcile cu care moldovenii au început măcelul. În această luptă şi-a pierdut fiul lui Ştefan un ochi. Când va ajunge la rândul lui domn, va fi cunoscut sub numele de Bogdan cel Chior (nu cel Orb!)

Spre cinstea lui, cu ceapa ochiului scursă, atârnată de orbită şi cu faţa scăldată în sânge, Bogdan a continuat lupta, urlând ca un leu. Deşi orbit de două ori, a doua oară de durere, — din care pricină nu prea-şi nimerea duşmanii, lovind cu sabia mai mult pe delături — impresia generală pe care a lăsat-o asupra leşilor a fost una grozavă. Astfel că bătălia a fost câştigată cu pierderi neînsemnate, de oastea mică a marelui domn. O dată decimată cavaleria, oştirea poloneză, care totuşi rămăsese cu cel puţin 50.000 de oameni, a fost gonită din urmă de moldoveni, care au luat înapoi toată prada de război şi o mulţime de prinşi.

În povestirea a VIII-a dintr-o “Samă de cuvinte”, Ion Neculce aminteşte că Ştefan Vodă cel Bun, după luptele din Codrii Cosminului, — ca un bun gospodar ce era —  s-a hotărât ca să samene din nou pădurile doborâte din cauza vrăşmaşilor, „cât au pus pe leşi în plug de-au şi arat cu dânşii, de au sămănat ghindă, de au făcut dumbrăvi pentru pomenire, ca să nu să mai acolisască de Moldova: Dumbrava Roşie la Botăşeni şi Dumbrava Roşie la Cotnari şi Dumbrava Roşie mai gios de Roman… Şi aşe vorbăscu oamenii, că când au fost arând cu dânşii, cu leşii, i-au fost împungând cu strămurările, ca pre boi, să  tragă. Iar ei se ruga să nu-i împungă, ce să-i bată cu biciușcile, iar când îi bătea cu biciușcile, ei să ruga să-i împungă.”

Tot cam aşa e cu republica şi monarhia la români, ne-a mai spus Învăţătorul, încheindu-şi povestirea cu un zâmbet amar.

Stam în celula Zărcii cu urechile între palme şi cujetam. Grozav este şi Învăţătorul ăsta al nostru! Iote-te ce i-a trecut lui prin cap! Adică, atunci când ne bate Dumnezeu cu o stârpitură regală pe tronul ţării, ne legăm speranţele că sub republică ne va fi mai bine. Iar când avem republica înfiptă adânc în coaste, ca un pinten în burta calului, ne bate gândul că monarhia ar fi salvarea. Gânduri şi speranţe deşarte, aşa cum ne-o dovedeşte cu prisosinţă istoria. Cauza răului ne-a arătat-o Căpitanul: clasa politică lacomă şi coruptă, oligarhia! În acele zile, la Zarcă, am simţit că am devenit unul dintre cei mai înrăiţi legionari.“

Ce-am vrut eu sa spun, prin gura lui Ilarie, in acest capitol? Ca cei care cred ca regalitatea e salvarea din situatia actuala, se inseala amarnic. Cei care nu ma cred, sa citeasca istoria domniei lui Carol al II-lea, cand coruptia, ticalosia, mizeria morala si crima au ajuns politica de stat. Oare nu era si Carol un Hohenzollern? Ba era chiar mai Hohenzollern decat toti. Deci, regalitatea nu este un panaceu universal, nu aduce dreptate si fericire, bunastare si armonie sociala de la sine.

Iar eu va mai spun inca ceva. Cand politicienii nostri vor simti ca poporul vrea regalitate, or sa fie primii care sa strige ca si ei sunt regalisti. Inca din cei mai mari. Pentru ca ei nu se tem de regalitate! De asta cred eu ca cei ce vor sa reinstaureze regalitatea sunt niste rataciti (asa le spunea Zelea Codreanu la cei debusolati) care nu-si dau seama de  mai multe lucruri: Ca regalitatea poate fi mai rea decat republica, ca dinastia de Hohenzollern si-a mancat malaiul si ca, in clipa in care Romania ar deveni regat, acestia vor ramane cu degetul in gura, fiindca nu vor avea pe cine sa puna rege.

Dezinformare si manipulare

Dezinformare si manipulare

De o buna bucata de vreme ma preocupa problema manipularii, cu care romanii s-au obisnuit atat de mult incat aproape ca le-a intrat in codul genetic. Eu nu cred ca cei care dezinformeaza si manipuleaza sunt destepti din cale-afara. Chiar deloc! Dar un fel de nepasare parca mioritica a romanului il face sa creada ca, daca dezinformarea si manipularea nu-l ating direct la punga, nu are de ce sa sa-si faca griji. Si tocmai de asta Romania, o tara bogata, a ramas printre cele mai sarace din Europa.

Deci, instigari mincinoase, dezinformari puerile, manipulari grosolane, cusute cu ata alba. De ce sunt atati romani care cad victima manipularii? Probabil ca unul din multele motive este si acela ca nu sunt informati prea bine despre ce este si cum se practica manipularea. Este de fapt un joc foarte simplu, un fel de Baba-Oarba. Unul care se crede mai destept, ii leaga pe ceilalti la ochi. Si astia, nu stie nimeni din ce pricina, se complac si stau asa, fara sa faca nici cel mai mic efort ca sa-si recapete vederea. De asta poate ca exemplele de mai jos, luate din ultimul meu roman „De la inima spre cer“ referitoare la manipulare sa aduca in unele privinte mai multa lumina!

“Pe un blog de duzină a apărut o fotografie cu un grup de legionari salutând cu salutul roman. Sub fotografie, explicaţia:

Casa_vaduvei

Începând cu vara anului 1937, “echipe ale morţii” formate din legionari au străbătut judeţele ţării, terorizând oamenii paşnici ai satelor şi oraşelor pe unde treceau, ameninţând cu moartea pe toţi cei care nu vor vota cu ei la alegerile care se apropiau. Aşa se explică “succesul”  lor în alegerile din decembrie 1937, prin teroarea feroce la care i-au supus pe alegători. Fotografia de mai sus reprezintă o astfel de bandă teroristă, salutând cu salutul hitlerist, la terminarea unei acţiuni de intimidare în satele din plasa Gătaia din sudul Banatului, în august 1937.

Nu mulţi ştiu că fotografia cu pricina a fost preluată dintr-un număr al ziarul „Libertatea” din Orăştie, apărut în preajma Crăciunului anului 1937, ziar ce se afla în proprietatea protopopului Ioan Moţa (1868-1940), tatăl eroului legionar Ionel Moţa, cu un text ce avea un cu totul alt mesaj decât cel de pe blog:

În vara anului 1937 legionarii din plasa Gătaia au hotărât să construiască o casă nouă pentru văduva Leontina Gheorghiu din Şoşdea ( sudul Banatului), care trăia în mare mizerie, cu un copil bolnav şi fără niciun ajutor. Ca nişte buni creştini, legionarii, în frunte cu şeful judeţean profesorul Constantin Stoicănescu, au zidit o casă pe care apoi au dăruit-o sărmanei văduve. Părintele Bohanciu a sfinţit casa în luna august a aceluiaşi an, lăudând fapta creştinească a legionarilor.”

Fotografia reprezintă „echipa morţii”, formată din mai mult de douăzeci de legionari care, cu inima plină de bucurie salută cerul, având conştiinţa unei duble fapte bune: creştinească şi legionară, conform legii ajutorului. În spatele lor se zăreşte mândră, cu pereţii tencuiţi în alb, cu acoperiş de ţiglă roşie, casa pe care au ridicat-o cu mâinile lor, de la temelie până la acoperiş.

Deci blogul acela deformează realitatea, apelând la minciuni abjecte. Ei şi? Ce contează? Patru din cinci cititori nu vor descoperi mistificarea şi vor fi dispuşi să creadă acele afirmaţii, induşi în eroare şi de fotografia ce înfăţişează presupusa echipă fascistă salutând cu presupusul salut hitlerist, gata să-şi descarce armele în oameni paşnici ca şi noi. (Arme nu se văd în fotografie, dar pe care le au desigur pitite pe undeva). Această manipulare grosolană are o eficienţă de 80% şi nu costă absolut nimic! Dacă simultan vor fi lansate 100 de bloguri de acelaşi tip, vom înţelege cât de uşor se poate manipula opinia publică într-o direcţie contrară adevărului. Exstă însă un gen de dezinformare şi mai periculoasă, fiindcă dă impresia c-ar fi făcută de un om bine intenţionat. De exemplu, un cetăţean comentează în altă parte:

Toate verile copilăriei mele le-am petrecut la Eforie, în casa bunicilor. Bunicul avusese un mic magazin care mergea bine, dar şi-au băgat coada ticăloşii de legionari, ca să le strice bieţilor negustori preţurile prin concurenţă neloială, cu mult sub preţul de cost. Nenorociţii aveau bani destui de la fabrica lor de bani de la Răşinari, în timp ce Hitler şi cu Mussolini le dădeau valută forte câtă voiau. Bunicul săracul, negustor cinstit, ajunsese aproape la faliment din cauza răutăţii lor. Noroc cu Carol, că a instaurat dictatura şi a făcut ordine în ţară. L-a aranjat totodată şi pe instigatorul ăla al lor, pe zurbagiul de Codreanu, de nu mai puteai trăi liniştit de răul lui!

Ce nepot pune la îndoială poveştile bunicului? Să vedem însă dacă spusele bunicului nu sunt cumva o încercare destul de îndemânatecă de a ne trage pe sfoară. Adică, o făcătură! Corneliu Codreanu cu simţul lui ieşit din comun, intuind că această activitate legionară numită “Comerţul legionar” poate da loc unor interpretări răuvoitoare, a dat o circulară tocmai în acest sens, intitulată chiar aşa: O lămurire, prin care ne spune ce se ascunde în spatele preţurilor mici practicate de Legiune. Iată circulara, reprodusă cuvânt cu cuvânt, cu tot cu greseli:

O LĂMURIRE

Pentruce “Consumul Legionar” vinde mai eftin?

“Consumul Legionar” vinde mai eftin, NU pentru a face concurenţă celorlalţi negustori; Ci pentru un principiu foarte sănătos pe care trebuie să-l aplice toţi comercianţii din Carmen Silva. (Eforie)

1. ÎN INTERESUL LOR: pentru că oamenii văzând că la Carmen Silva ei nu sunt spoliaţi, că marfa e tot aşa de eftină ca la ei acasă, în loc să vină 10.000, vor veni 20.000 şi negustorul va câştiga mai mult dacă vinde eftin la 20.000, decât dacă vinde scump la 10.000 de oameni.

2. ÎN INTERESUL STAŢIUNII: Pentru că staţiunea în faţa marelui număr va înflori, nu va fi pustie, ca atunci când vine lume puţină.

3. ÎN INTERESUL VIZITATORILOR: căci ei nu trebuie să se apropie de CARMEN SILVA cu groază, ca de o CETATE de SPECULANŢI care voiesc să-i jupoaie.

Gândiţi-vă că oamenii aceştia cari vin aici au cheltuieli mari: cu treul, cu chiria casei, cu taxele, cu plata băilor, iar noi, văzându-i că vin împinşi de boli le ridicăm preţurile la toate alimentele cu mult peste preţul localităţii în care trăiesc ei. Ce-ar fi, dacă CÂILE FERATE văzând lumea că se îndreaptă spre Carmen Silva ar dubla preţurile biletelor?

4. ÎN INTERESUL NEAMULUI: El are interesul ca un număr cât mai mare de Români să vină la Mare, pentru a se recreia, pentru a se vindeca, pentru a-şi reface sănătatea. Nu trebuie să se zică: „să vină numai cei bogaţi”.

NEAMUL zice: „Să vină toţi”. Să vină cei ce-au nevoie, bolnavi; bogaţi sau săraci. Căci neamul se sprijină pe toţi deopotrivă şi pe cei bogaţi ca şi pe cei săraci. Şi poate mai mult pe cei săraci. În orice caz neamul are interesul ca toţi fii săi, săraci sau bogaţi, să fie sănătoşi.

 DECI REPET:

Comercianţi din Carmen Silva, spre câştigul şi spre binele vostru:

SPRE Binele Staţiunii:

SPRE Binele familiilor sărace împinse de boală spre lac sau spre mare;

SPRE Binele Neamului nostru, urmaţi sfatul şi exemplul pe care vi-l dăm:

Vindeţi cu preţuri normale

Iunie 1937                          C. Z. C.”