Arhive după categorii: Diverse

Ardealul e fruncea!

Lasă-mi un mesaj

În 15.04.2015 am vizitat Blajul, fiindcă îmi era dor de Câmpia Libertății, pe care n-o văzusem niciodată. Locuitorii acestui oraș transilvan își numesc urbea cu mândrie “Mica Romă”. O denumire cât se poate de potrivită, fiindcă are și Blajul Vaticanul lui: catedrala mitropolitană greco-catolică ” Sfânta Treime” iar într-o intersecție, nu mă întrebați care, văzui cu coada ochiului statuia lupoaicei alăptând doi prunci.

O mică Romă cam întortocheată, dar am reușit totuși să ajung pe Câmpia Libertății, cea care până la 15 mai 1848 s-a numit ” Ritul grecilor”. Într-o altă lucrare am dat și de o altă denumire, “Râtul grecilor”, dar asta nu are niciun sens. Mica Romă fiind capitala greco-catolicismului, probabil că ortodocșii, câți or fi fost, or fi avut pe câmpul acela vreo bisericuță, de la care să fi derivat denumirea. E doar o deducție logică, care nu trebuie sa fie neaparat și adevărată.

2_Campia_Libertatii

Aici, pe câmpie am fost, din păcate, singurul turist. Am întâlnit doar câțiva bunci cu nepoțeii și vreo doi localnici grăbiți spre treburile lor. Am uitat însă de toate, când, după ce am trecut de cei câțiva brazi de la intrare, am zărit, ridicat pe catarg și fluturând în bătaia vânticelului de primăvară, tricolorul românesc. Aici chiar că nu avea voie să lipsescă! (În loc de verbul ” a flutura” aș fi vrut să folosesc cuvântul mai sugestiv “a fâlfâi”. Una este să fluture și alta să fâlfâie! Dar fiindcă verbul acesta a intrat în jargonul unor analfabeți, primind un sens peiorativ, a trebuit să renunț. Iata cum se sărăcește limba când neghiobii o folosesc aiurea.)

Chiar la capătul “Câmpiei Libertății”, a fost construit un monument, care seamană cu litera grecească Pi, aia de dă dureri de cap școlerilor când trebuie să calculeze lungimea cercului. Aici am avut o mare, o uriașă revelație! Jos, la baza monumentului, un text ne amintește că aici, la 15 mai 1848, la cea de-a doua adunare de la Blaj, 40.000 de țărani împreună cu intelighenția, au strigat pentru prima dată “Noi vrem să ne unim cu Țeara!” Cu care “Țeară”, fiindcă biata de ea nici nu exista la acea oră! Deci ardelenii noștri, pe care unii dintre români, care cred că să fii repezit e o mare calitate și le iau ardelenilor seriozitatea drept tăndăleală și cumpătarea încetineală, au dat glas primii unei adânci nevoi naționale, aceea de a avea o patrie, o Dacoromânie, din care să facă parte și Transilvania.

La această adunare au fost prezenți mulți moldoveni și munteni, precum Alexandru Ioan Cuza, Gheorghe Sion, Alecu Russo, Lascăr Rosetti, Petrache Cazimir, Nicolae Ionescu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Dumitru Brătianu și poate că și alții, pe care istoria nu-i menționează. Rezultatele s-au văzut imediat la moldoveni, care deja în august 1848 introduseseră în “Prințipiile noastre pentru reformarea patriei” unirea ca punct ce trebuia atins, unire la care în martie, în proclamația către domn, nu le-a dat prin cap s-o menționeze. Lecția ardeleană și-a făcut deci efectul. Iar muntenii au învățat și ei de la frații lor ardeleni strategia de a-ți realiza scopurile în ciuda piedicilor puse de neprieteni.

Guberniul maghiar impusese ca adunarea românilor din 15 mai 1848 să fie restrânsă la câțiva reprezentanți ai clerului și puțini “intelighenți” și să fie împărțită confesional: uniții (greco-catolicii), cu mitropolitul Lemeni în frunte, urmau să se adune la Blaj, iar ortodocșii lui Andrei Șaguna, trebuiau să se întâlnească la Sibiu. Lemeni a anunțat adunarea uniților conform cu planul gubernial, dar Șaguna i-a informat pe ortodocsi că Marea Adunare Românească va avea loc tot pe 15 mai, “uitând” însă să precizeze localitatea. Așa că și ortodocșii s-au dus tot la Blaj. Cât de înălțător a fost exemplul celor doi mitropoliți, care, pășind braț la braț pe Câmpia Libertății în uralele miilor de români, au fost deschis această adunare cu adevărat istorică, nici nu se poate povesti.

După ce Cuza a fost ales domn în Moldova iar muntenii, conform planului marilor puteri trebuiau să aleagă alt domn, ei și-au adus aminte de lecția ardeleană și folosind aceeași strategie, l-au ales domn tot pe Cuza. Așa au știut ardelenii să pună umărul la ridicarea românismului! Fiind, așa cum bine zice vorba, fruncea!

În jurul acelui Pi de pe Câmpie, de parcă ar fi fost ridicat în amintirea lui Pitagora, se află panteonul blăjean: două semicercuri, cu busturile unor oameni importanți, precum Micu Klein, Avram Iancu, Gheorghe Barițiu, Bărnuțiu, Aron Pumnu, Papiu Ilarian, cei doi mitropoliți Șaguna și Lemeni, Bălcescu, Cuza, Alecsandri, Kogălniceanu, Eftimie Murgu, Boliac, Costache Negri, Șincai, Petru Maior, Cipariu… ce mai, români tot unul și unul. Mie însă mi-a mers la inimă două busturi de… neromâni. Unul este al lui Stefan Ludwig Roth, scriitor sas, condamnat la moarte și executat de unguri prin mai 1949, ceea ce dovedește aplecarea spre crimă a celor pe care tribunii lui Iancu evitau să-i numească revoluționari, denumindu-i mult mai potrivit, insurgenți maghiari. Un revoluționar adevărat nu poate fi criminal!

Dar, acolo, în panteonul românesc, și-a găsit locul și Petöfi, cel care a luptat de partea insurgenților, pierzâdu-si din cauza asta viața. Acest bust a fost o plăcută surpriză, pentru că el dovedește că românul, structural, a fost și este mai aproape de învățătura creștină decât alții. Suntem, prin acest bust, mult superiori celor care se uită la noi, românii, de sus. Eu îi las să se uite, pentru că știu că putini unguri îi pomenesc numele lui Avram Iancu cu respect. Iar să-i înalțe un bust, cred că poate, doar în mileniul următor. Datorită moralității sale l-a și ajutat Dumnezeu pe Iancu ca din 14 bătălii cu insurgenții, să le câștige pe toate și l-a scos din ghearele lui Hatvani de la Abrud, atunci când insurgenții, încălcând toate promisiunile, i-au arestat pe prefecții Dobra și Buteanu, Iancu scăpând în ultimul moment. Tot din cauza acestei superiorități morale, eu nu știu niciun război, pe care românii să-l fi pierdut în fața ungurilor. Fiindcă războaiele nu se câștigă numai cu armele, așa precum omul nu se hrănește numai cu pâine.

7_Sfanta Treime

Am trecut apoi să vizitez centrul istoric, cu catedrala metropolitană, de pe “piatra” căreia s-au adresat “intelighenții” neamului la adunarea din 30 aprilie 1848, învățând poporul și încurajându-l. Un parc foarte ingrijit, plin de petunii și lalele înflorite, deschidea vederea spre catedrală și clădirile istorice care înconjurau parcul, în formă de patrulater. În dreapta catedralei, o clădire poartă cu mândrie o placă comemorativă: ” La data de 11 octombrie 1754 și-a deschis în această clădire cursurile cea dintâi școală sistematică din țara noastră în care învățământul s-a predat în limba română. – Școala de obște – “Deschisă tuturor și de toate vârstele pentru a se deprinde în cetanie, cântare și scrisoare, nici o plată de la ucenici așteptându-se.” O placă mai mică, sub prima, ne spune că în școala de obște au fost profesori Samuil Micu Clain, Petru Maior și Gheorghe Șincai. O altă plăcuță ne anunță că tot aici și-a desăvârșit studiile teologice scriitorul Ion Agârbiceanu.

În clădirea din stânga catedralei a poposit Mihai Eminescu ca elev, în anul 1866. Placa comemorativă ne spune că a venit aici pentru a cunoaște această parte de țară și a vedea Blajul. Numai că eu nu cred că i-au trebuit lui Eminescu 5 luni pentru asta. Dacă n-o fi venit la Blaj pentru vreo Veronică, putem crede cu temei că a poposit atâta vreme la Blaj cu gândul de a călca pe urmele bunicului său patern, un Iminovici, care a învățat la rândul lui la Școala de obște, din Blaj fiind de loc. De la Blaj Iminovici s-a stabilit în Bucovina. Iată ce-i mai lipsea Ardealului, după ce aici și-au avut dacii capitala și după ce Dragoș-Vodă a descălecat din Maramureș în Moldva iar Negru-Vodă în Valahia. Să facă parte și din genealogia paternă a celui mai mare poet al românilor.

Deci, pe un kilometru patrat se găsește atât de multă istorie la Blaj, încât mă și mir cum bietul orășel o mai poate duce în spate și nu se prăbușește sub povara ei.

Adblaj1848

Cu această ocazie mai am de făcut o observație. Există la Muzeul Unirii din Alba Iulia o stampă, intitulată “Adunarea de la Blaj din 15 mai 1848″. Această stampă reprezintă mulțimea românilor adunați în fața catedralei “Sfânta treime”, ceea ce contrazice faptul că ar fi vorba de 15 mai. După mine, stampa redă prima adunare de la Blaj, din 30 aprilie 1848, care a avut loc în fața catedralei metropolitane, care se vede foarte bine în fundal. Cea de-a doua adunare, din 15 mai a avut loc, cum bine se știe, pe Câmpia Libertății, care se află la o jumătate de km. depărtare. În plus, catedralei nu i se poate vedea de pe Câmpie decât spatele și nu fața, așa cum este redată în stampă.

9_Tineti cu poporul

Iar în colțul drept al parcului din fața catedralei, întâlnim din nou un bust de-al lui Simion Bărnuțiu cu un text scurt, dar memorabil, ales din spusele marelui bărbat al neamului: “Țineți cu poporul toți, ca să nu rătciți.”

Organizarea albinelor

Lasă-mi un mesaj

Apicultura romaneasca se mandreste cu cartea lui Constantin L. Hristea, cel care a scris masiva si bine doumentata lucrare „Stuparitul“, ( 733 de pagini). In editia a III-a, aparuta in aprilie 1947, la pagina 18, autorul prezinta cateva caracteristici ale organizarii cuiburilor de albine si furnici, care fac parte din ordinul hymenopterelor:

„-  Mai toate hymenopterele au o minunata organizatie a muncii, fiecare faurind o anumita lucrare, dupa varsta ce-o are, trecand din functie in functie, incepand cu cele mai grele pentru ca, spre batranete sa le ramana cele mai usoare si care le cer sfortari mai reduse…

- Simtul cooperatiei e de asemenea foarte dezvoltat in organizatia lor. Cine, facand stramutare de faguri primitivi si legati cu sfoara de Manila, n-a vazut cum albinele rod fir cu fir, o scot afara pe urdinis si, cat e firul de lung, cateva din ele se insira de-a lungul lui, il prind cu falcutele si, ca la o comanda, deodata 4-5 isi iau zborul, ducand departe firul, caruia, de sus, ii dau drumul deodata si se intorc din nou, la aceasta ordonata si unita munca?

- Educatia tineretului, la diferite specii din ordinul Hymenopterelor e prea bine cunoscuta. Ea e preocuparea celor batrane, care invata pe tineret toate muncile si se manifesta mai ales la albinele domestice…

- Spiritul de sacrificiu al individului pentru colectivitatea e minunat si-l poseda toate hymenopterele. Un musuroi de furnici, zgandarit la suprafata, face sa iasa intraga armata de la fund, iar viespile si albinele isi apara pana la moarte stupul si cuibul lor.“

Iata cum niste fiinte aflate pe o scara inferioara de dezvoltare, au reusit prin organizare dupa anumite principii, sa ajunga la o viata sociala bogata, care cunoaste diviziunea muncii si anumite reguli sociale, pe care le respecta cu strictete fiecare membru al cuibului. In aceata organizare sta extraordinara lor capacitate de a rezista intemperiilor si dusmanilor de toate felurile.

Uimitoare este insa asemanarea dintre cuiburile de furnici si albine si doctrina legionara, care isi desavarsea activitatea si educatia in … cuiburile legionare. Cand un cuib depasea numarul de 12 membri, aparea fenomenul de „roire“ ca la albine, legionarii desprinsi din cuibul-mama infiintand alte cuiburi noi. Citind cele de mai sus si luand cele 6 legi din „Carticica sefului de Cuib“, pe care Capitanul le-a impus ca obligatorii legionarilor, observam cu mirare ca 4 din aceste legi legionare sunt respectate si de albine. Legea muncii, educatiei, disciplinei si ajutorului sunt permanent prezente in viata albinelor. Doar legea tacerii si onoarei, specific omenesti, lipsesc.

Iata inca un motiv de a ne readuce cu recunostinta in memorie figura Capitanului, care cu genialitatea lui a dezvoltat doctrina legionara, asezand-o pe anumite principii valabile nu numai in societate, dar unele din ele si in natura. Daca aceasta doctrina ar fi insusita macar de jumatate dintre romani, alaturi de credinta noastra ortodoxa si de spritul de jertfa, forta spirituala dobandita ne-ar situa pe una din treptele cele mai inalte de civilizatie cuoscute la nivel planetar, patria noastra ar deveni ca soarele sfant de pe cer iar alte popoare ne-ar privi cu admiratie si ar putea chiar lua exemplu de la noi.

Ia mai jucati-va, ma, si-n curte!

Lasă-mi un mesaj

Romania_UnitaDe curand mi-a fluturat pe la urechi o vorba mare: Partidul Romania Unita este ultima speranta a romanilor! Ca sa ma conving daca vorba asta este indreptatita sau nu, am dat o raita pe pagina lor de Facebook. Mie-mi plac partidele si politicienii care au curajul sa apara pe FB pentru ca acolo ai dreptul la comentarii si poti sa-ti spui liber parerea despre una, despre alta.

Ajungand eu deci pe pagina lor de FB, am dat de un Logo interesant: O harta a Romaniei cu Moldova de peste Prut alaturi, ceea ce simbolizeaza intradevar „Unire“. Iar in prim-plan, un portret de-al lui Vlad Tepes trecut prin Photoshop, ca sa i se accentueze incruntatura, ceea ce ar vrea sa simbolizeze „Dreptatea“ in stil Dracula, adica foarte aspra!

Am intrat apoi in „materie“, ca sa vad ce le poate pielea cu adevarat. Prima data mi-au cazut ochii pe o petitie intitulata „Salvati padurile“ in care se propuneau doua articole mari si late:

1) Interzicerea exporturilor de masa lemnoasa bruta si

2) Pedeapsa cu inchisoare de la 5 la 10 ani a celor care nu respecta primul articol.

Asta mi-a adus aminte de bancul cu cele doua televiziuni chinezesti de prin anul 1970. Pe programul 1 vorbea Mao-Tze-Dun. Plictisiti de vorbaria acestuia, chinezii schimbau pe programul 2, unde unul, care agita o bata, spunea, bineinteles pe chinezeste, telespectatorilor reclacitranti: Intoarce-te pe programul 1!

Inaintea mea semnasera petitia asta 750 de persoane. Eu am fost al 751-lea. Am semnat-o fiindca intra in principiile mele si acela de a sustine orice initiativa pozitiva, oricat de prost initiata ar fi ea. Insa, am postat si un comentariu, prin care ii sfatuiam pe tinerii care au infiintat acest partid sa faca propuneri pe care sa le supuna mai intai dezbaterii publice. Asa ar fi putut intocmi o petitie care sa nu semene cu un banc rasuflat din anul 1970. Fiindca eu sunt de parere ca la o astfel de intreprindere, era necesara consultarea publica. Le-am spus in comentariul meu ca interzicerea exporturilor nu este suficienta, pentru a „salva padurile“. Fiindca multe din aceste paduri au devenit deja niste cioate hidoase, pe niste coaste de dealuri care se cer impadurite. Am facut in acest sens doua propuneri. Pentru orice arbore taiat sa fie obligat taietrorul sa plateasca plantarea a 10 puieti. Plata se va face la Ocolul Silvic iar de plantare raspunde padurarul respectiv, care poate plati cativa romani ca sa faca munca de impadurire. O alta propunere a fost aceea de a militariza padurarii. Eu stiu de copil ca orice padurar are o pusca. De ce s-o foloseasca numai la branconaj sau sa tina cu ea de sase cand mafia padurilor taie la ras arborii care ne-au mai ramas? Sa fie cu totii trecuti la Ministerul Apararii, sa fie sub jurisdictia Tribunalului Militar si sa-si foloseasca pusca contra tuturor acelora care taie arbori ilegal. Sunt sigur ca sa-r fi adunat si alte propuneri valoroase, facute de specialisti in domeniu, dar tinerii care conduc acest partid au vrut sa-si scoata pieptul inainte si sa arate ce desptepti sunt ei. Eu am invatat in Germania un lucru: ca trei prosti, daca conlucreaza intre ei armonios, pot face mai mult decat un destept! Asa ca aceasta petitie, departe de a „salva padurile“, este o incercare nereusita, incompleta si nedemocratica de a rezolva problemele tarii in mod individualist, cu scopul de a aduna aderenti si nu de a se implica cu adevarat in rezolvarea problemelor tarii.

Dar, daca sunt tineri si se cred niste Feti-Frumosi, asta e un pacat al tineretii, pe care, poate, l-au depasit in initiativele urmatoare. Asa ca am mai analizat o alta propunere de-a lor, luata tot la intamplare. Cum vor tinereii nostri sa scape politica romaneasca de coruptie? Nici mai mult nici mai putin ca la 10 membri corupti, un partid sa fie desfiintat! Am ramas pur si simplu stupefiat de primitivismul propunerii. Adica un partid, cu un milion de membri, si unul de buzunar, ca Partidul Romania Unita, care nu cred ca are cu mult peste 10 membri, sa poata fi comparate prin simpla numarare a coruptilor? Nu sunt jurist, dar e o ineptie sa pedepsesti un partid pentru coruptii sai, in loc sa-i pedepsesti pe coruptii insasi cu toata asprimea. De ce un partid cu 9 corupti sa fie socotit „onorabil“ si unul cu 10 sa fie desfiintat? Unde este logica? Probabil au uitat-o la groapa cu nisip, odata cu galetusa si lopatica. Eu ma asteptam, privindu-l pe Vlad Tepes mai incruntat decat il stiam eu din cartile de istorie, ca tinereii nostri sa propuna pedepasa cu moartea pentru coruptii din sferele inalte ale politicii. Dar asa, la ce l-au mai pus pe Vlad Tepes pe Logo-ul lor? Ca sa vina sa ne spuna ca partidul lor acepta pana la 9 corupti intr-un partid politic?

Mi-a venit pe limba sa le spun: Mai copii, ia mai duceti-va si jucati-va si-n curte! Ca sa intelegeti indemnul acesta cum trebuie, ma simt obligat sa va spun tot bancul:

„Niste nebuni trebuiau transportati cu avionul de la o localitate la alta. Nebunii iau loc in avion, iar insotitorul langa pilot, in cabina. In timpul zborului, avionul incepe sa se clatine. Pilotul il trimite pe insotitor sa vada ce se intampla: „Joaca prinsa“, zice insotitorul, cand revine langa pilot. Dupa un timp, avionul se inclina periculos pe o parte. „Acum joaca ascunsa“ zice insotitorul, linistit. Dupa un timp, avionul incepe sa vibreze din toate incheieturile. Pilotul, speriat, il trimite pe insotitor sa-i linisteasca pe nebuni. Dupa ce acesta revine la locul lui, pilotul astepta din moment in moment sa se mai intample vreo nefacuta, dar liniste persista chiar si dupa ce a trecut o jumatate de ora. Foarte mirat, l-a intrebat pe insotitor ce-a facut, de a reusit sa-i linisteasca pe nebuni. Insotitorul a raspuns ca a deschis doar usa si le-a spus: „Mai, ia mai jucati-va si-n curte!“

Doctrina legionara va iesi invingatoare

Lasă-mi un mesaj

De mai multe ori, si poate nu destul de des, am scris despre doctrina legionara, pe care o consider singura capabila ca sa ne salveze de lucraturile dusmanilor vazuti si nevazuti pe care neamul si Tara Romaneasca ii are, as zice, dintotdeauna. Este doctrina salvatoare, fiindca este singura care a dovedit ca ne poate asigura izbanda, ceea ce s-ar materializa printr-o tara stabila, puternica si prospera, cu un nivel de trai acceptabil si cu politicieni cinstiti si dedicati intereselor tarii. Adica, o tara ca soarele sfant de pe cer.

Mai intai insa, sa ne dumirim cum a reusit Corneliu Zelea Codreanu sa puna bazele acestei doctrine, fiindca o asemenea intuitie nu este departe de genialitate. Trebuia sa primeasca ajutor de undeva, de sus! Dar, in acelasi timp, e nevoie sa te ajuti si singur! Iata un gand de-al lui Codreanu, exprimat in lucrarea lui „Pentru legionari“: „Ne-am dat seama cã totul se reduce la cunoasterea inamicilor si cã în momentul în care noi, românii, îi vom cunoaste, îi vom învinge.“ Deci , Codreanu s-a apucat el insusi sa studieze actiunile inamicilor. Dar, acele forte pe care Codreanu incepuse tocmai sa le studieze, au intrat in actiune, dandu-i prilejul sa le cunoasca nemijlocit ticalosia, prin arestarile si abuzurile impotriva unor copii, care intr-o gradina plantau rosii! Purtati prin tot Iasul la pas, cu Codreanu in catuse, ca sa-i vada cine trebuie, prefectul Manciu voia sa arate finantatorilor lui ca-si merita argintii! In urma acestei nedreptati, Codreanu s-a prabusit sufleteste. Iata ce marturiseste el in aceeasi lucrare autobiografica, „Pentru Legionari“:

„Eu eram zdrobit sufleteste. Mi s-au nãruit toate planurile. Am lãsat în voia sortii cãrãmidãria si am plecat cu primul tren în Bucovina la Câmpulung. De acolo, pe cãrãrile înverzite, m-am ridicat încet în munte, ducând poveri în suflet, durerile umilintei de ieri si chinurile nelãmuririi pentru ziua de mâine. Pare cã nu mai aveam nici un prieten în lume în afarã de muntele acesta: Rarãul, cu schitul de pe el. Sus, m-am oprit la aproape 1.500 m înãltime. Privesc peste munti si peste dealuri la sute de kilometri, dar nici o priveliste nu-mi putea alunga dinaintea ochilor privelistea infamiei si umilirii la care am fost expus, alãturi de tinerii mei camarazi . Plânsul lor îl auzeam si acum si mã durea.

Se însereazã! Nici o tipenie de om. Numai copaci si vulturi care tipã la stânci.

Cu mine nu am decât sumanul si o pâine. Mãnânc putinã pâine si beau apã dintr-un izvor care serpuieste printre pietre. Îmi adun lemn cu lemn si-mi fac un adãpost. O colibã. Aici în aceastã locuintã am rãmas o lunã si jumãtate. Putina hranã de care aveam nevoie, mi-o aduceau ciobanii de la stâna lui mos Piticaru.  Stãteam pe gânduri si-mi era rusine sã mã dau jos printre oameni. Oare ce pãcate voi fi fãcut de mi-a trimis Dumnezeu aceastã nenorocire pe cap, tocmai acum când voiam sã încep un plan asa de mare si frumos?“

Acum trebuie sa dam un ocol, ca sa ne aducem aminte ce rol a jucat muntele in desavarsirea spirituala a omului:

Moise, profetul cel mai apropiat de Tatăl Ceresc din Vechiul Testament, a avut întrevederea cu Dumnezeu după ce a urcat pe Muntele Sinai şi a ţinut post 40 de zile. Apoi a primit tabla cu cele zece porunci de la Domnul. Isus Hristos s‑a schimbat la faţă pe muntele Taborului, atunci când glasul dumnezeiesc a cuvântat: „Acesta este fiul meu preaiubit!“, în prezenţa profeţilor Moise şi Ilie. Iar Părintele Arsenie Boca, când a fost trimis în 1939 la muntele Athos de mitropolitul Bălan, s‑a rugat mult la Maica Preacurată să‑i dea şi lui un duhovnic, care să‑l conducă pe căile credinţei celei fără de prihană. Şi mult s‑a rugat părintele într‑o pădure, până ce Maica Sfântă s‑a îndurat de el şi l‑a dus pe un munte înalt, unde l‑a dat ucenic Sfântului Serafim de Sarov, mort la 1833. Aici în post negru, tăcere şi mare umilinţă a deprins multe taine ale acestei lumi şi a celeilalte, nevăzute. Când s‑a întors de la Athos, Părintele Arsenie era deja Om Ales: ştia să citească gândurile semenilor, faptele trecute şi viitoare, putea să comunice prin puterea gândului cu apropiaţii lui, era în stare să parcurgă în câteva secunde sute de kilometri iar dacă voia, porţile săreau din ţâţâni iar lacătele se deschideau singure în faţa lui. Adică se schimbase şi el la faţă. Si Corneliu Codreanu a petrecut pe munte 40 de zile, in post, tacere si mare umilinta. O fi avut si de el mila Maica Preacurata? Tot ce se poate, fiindca deja in mintea lui incoltise „un plan mare si frumos”.

Care putea fi planul cel mare si frumos al lui Codreanu? El a studiat, dupa cum o spune singur, metodele pe care le-au aplicat evreii in Romania, de au reusit in putini ani sa ajunga stapani pe bunurile tarii. Una din sursele lui de informatii a fost lucrarea lui Nicolae Paulescu, intitulata „Spitalul, Cahalul, Talmudul si Francmasoneria”. In aceasta carte gasim informatii interesante, care intaresc convingerea ca modelul dupa care a fost organizata Legiunea are la baza exceptionala organizare a cahalelor evreieisti. Iata cateva afirmatii ale lui Paulescu despre Cahale:

1. Dintre slujbașii Cahalului, unii formează un tribunal, „Bet-Din”, chemat să judece conflictele ce se ivesc printre ovrei, care, sunt astfel scutiți să alerge la tribunalele creștinilor. Acest tribunal este pus sub autoritatea Cahalului. De altfel, el este condus de haham, care este și șeful Cahalului.

2.În heder-ul superior (scoala superioara evreiasca) se învață Talmudul, precum și codul Șulhan-Aruk, care cuprinde legislația Statului ovreiesc. Aceia care au trecut prin această școală înaltă, de­vin „moreni” și singuri, au dreptul la vot în Comunita­tea ovreiască.

3. Cahalul are finanțe ca orice stat bine organizat. Veniturile statului ovreiesc se împart în ordinare și extra­ordinare. Printre veniturile ordinare, numărăm:

a) - impozitul pe chirii, strânse de la proprietarii ovrei;

b) - un impozit, care seamănă cu patenta și care este plătit de jidanii ce exercită diferite meșteșuguri;

c) - impozitul pe moșteniri;

d) - impozitul pe carnea cușer, tăiată de ha­hami.

4. Cahalul are autoritate abso­lută asupra ovreilor pe care îi guvernează.

Pentru ca să oblige pe jidovi să se supună la decizi­ile sale, el recurge, împotriva îndărătnicilor, la mai multe mijloace de constrângere. În caz de infracțiuni puțin grave, Cahalul poate să osândească, pe un ovrei, să-și piardă dreptul de morein până ce se va supune. El poate, de asemenea, să decreteze confiscarea averii jidovului nesu­pus, – bunăoară, zestrea unei femei vinovate. Dar mijlocul cel mai drastic de constrângere, este excomunicarea, - care se aplică jidovului ce „dis­prețuiește pe un haham, ce nesocotește Talmudul sau vorbele rabinilor, ce-și vinde pământul unui nejidan, ce jură în contra coreligionarilor înaintea unui tribu­nal neovreiesc, etc…”.

Excomunicarea are două grade: ea este mică sau mare. În primul grad sau Niddui, excomunicatul tre­buie să trăiască izolat și separat de ceilalți, – de care să stea despărțit, cel puțin de patru coți. El nu poate să se apropie decât de nevastă și de copii. În timpul excomunicării, nu îi este permis să se spele, nici să se tundă. Dacă moare, judecătorul cere să i se pună o piatră pe sicriu, ca să arate că mortul ar fi meritat să fie ucis cu pietre, fiindcă nu s-a pocăit și a fost dat afară din comunitate. De altfel, nimeni nu trebuie să-l plângă sau să-i însoțească cadavrul, – nici măcar rudele lui.

Niddui-ul durează 30 de zile; dar poate să se pre­lungească timp de 60 de zile și chiar 90 de zile, dacă excomunicatul nu s-a îndreptat. Dar dacă nici atunci nu se observă vreo ameliorare, Niddui poate fi urmat de Cherem. Marea excomunicare sau Cherem este echiva­lentă cu moartea civilă; și într-adevăr, ovreiul în contra căruia s-a pronunțat Cheremul, este ca mort între vii. El este exclus din comunitate, din havre, din Sina­gogă și din toate func­țiile Cahalului.

Nimeni nu mai poate să comunice cu el, nici să locuiască cu el, nici mă­car să-i închirieze o odaie. Dacă în trei zile nu se supune, Bet-Din îi vinde toată averea mobilă și imobilă primului cumpărător ce se prezintă și prețul este vărsat în tezaurul Cahalului. Excomunicarea Cheremului este pronunțată, cu mare solemnitate, în prezența a cel puțin zece mar­tori. Se aprind făclii, se sună din trâmbițe și se pro­nunță, asupra păcătosului, afurisenii înspăimântă­toare.

Sa vedem acum analogia dintre aceaste norme ale Cahalului si organizarea Miscarii Legionare:

1) Si Legiunea aveau un tribunal care judeca cazurile de incalcare a codului de comportare al Miscarii, bine precizat de „Carticica sefului de cuib“. Legionarul Stelescu, datorita multiplelor abateri de la codul de comportare al legionarului cat si prin incalcarea legamantului depus la intrarea in Legiune, a fost judecat de un „tribunal legionar“, condus de avocatul Ion Banea, care l-a exclus pe acesta din randul Miscarii. Lui Stelescu i s-au imputat defaimarea Legiunii prin minciuni si denigrarea Capitanului, prin afirmatii precum ca „ar fi avut ceva cu Lupeasca!“, prin refuzul de a plati o parte din diurna sa ca parlamentar la caseria Miscarii, dar si fiindca planuise uciderea Capitanului prin otravire!  Deci, a fost facut pe drept „cherem“!

2) In comunitatile de evrei nu au toti drept de vot! Asta o sa-i determine pe adeptii democratiei sa faca ochii mari! Fiindca in Romania nu auzi altceva decat de consolidarea democratiei si a statului de drept! Democratia si statul de drept sunt o marfa de export pe care unii, care nu ne sunt prieteni, ni le baga pe gat. Daca vrei sa ai succes, dai democratia la o parte! In nicio armata din lume nu exista democratie. Ce-ar fi daca ordinele comandantului ar fi supuse la vot? Uitati-va la partidele „democratice“. Nici unul nu este in stare sa ia o decizie in favoarea romanilor. Si atunci, nu e mai bine sa renuntam si la ele si la democratie? Legiunea nu a fost partid niciodata, pentru ca nu a avut statut. „Statutul“ Legiunii l-a expus Corneliu Codreanu, in 2 minute, atunci cand a infiintat „Legiunea Arhanghelului Mihail“ in fata „vacarestenilor“, camarazii lui din inchisoare:

„Astăzi, Vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ioan Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează: LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli.“

3. Si Miscarea Legionara a avut buget. Fiecare legionar contribuia, dupa puteri, cu bani la caseria legiunii. Codreanu a instituit regula ca parlamentarii legiunii, care primeau 30.000 de lei retributie pe luna, sa-si pastreze doar 8 mii de lei, iar restul sa-l depuna la caseria Legiunii. Singurul care, dupa un timp, a refuzat sa mai plateasca, a fost Stelescu. Legiunea mai primea donatii de la oameni cu stare, care erau admiratori ai Miscarii, dar si prin actiuni precum strangerea fierului vechi si, ulterior, infiintarea comertului legionar.

4. In Legiune autoritatea Capitanului era si mai absoluta ca in sanul Cahalelor. Dar spre deosebire de Cahale, unde autoritatea era mostenita, in Legiune ea avea la baza admiratia si dragostea legionarului fata de cel care, in toate, respecta cel mai strict codul de comportare legionar: Capitanul! Disciplina era de fier, dar autoimpusa. Orice legionar putea sa paraseasca oricand legiunea, era doar scris la Carticica (Carticica sefului de cuib) si anume, atunci cand nu mai credea in idealurile ei! Cand nu se mai putea identifica cu telurile Legiunii! Si atunci, daca puteai sa iesi din legiune oricand voiai, unde este totalitarismul Miscarii?

O carte interesanta, scris de Ben Dan si intitulata „Spionul din desert” prezinta viata si moartea spionului evreu Eli Cohen. Fiindca autorul face si o incursiune in istoria Mossad-ului, celebru serviciu de informatii evreiesc, care s-a remarcat prin extraordinare actiuni, cum ar fi furtul bombei atomice de la … americani, sau identificarea si aducerea criminalului nazist Eichmann din Argentina in Israel, ca sa fie judecat. Ce principii stau la baza acestui serviciu de informatii am aflat din cartea mai sus mentionata:

Orice agent Mossad, are un salariu care nu este exagerat de mare. Un sef de compartiment din serviciu secret israelian primea la data scrierii cartii 530 dolari americani. Nu banul trebuia sa fie motivatia agentului Mossad, ci patriotismul si spiritul de sacrificiu. Isser Harrel, celebrul sef al Mossad-ului, avea sa spuna clar ce se cerea de la un agent Mossad: sa fie cinstit, loial, (bineinteles fata de Mossad) si… sa fie patriot! Ati mai auzit azi in Romania pe cineva sa spuna ca, de exemplu, ca sef al serviciilor secrete, trebuie pus un patriot? Sau cuvantul asta este deja interzis in Romania? In Mossad nu erau acceptati decat evrei, ceea ce garanta dragostea de tara. In Legiune nu erau primiti decat numai romani, din aceleasi ratiuni! Nici legionarului nu i se cerea altceva decat i se cere unui agent Mossad. Iata ce spune Legea legionara a disciplinei: fii disciplinat legionar, căci numai aşa vei învinge. Urmează‑ţi şeful şi la bine, şi la greu. Iar legea muncii suna asa: Munceşte. Munceşte în fiecare zi. Munceşte cu drag. Răsplata muncii să‑ţi fie nu câştigul, ci mulţumirea că ai pus o cărămidă la înălţarea Legiunii şi la înflorirea României. Dar legea cea mai importanta a agentului Mossad este Legea tacerii, care la Legionari este descrisa astfel: vorbeşte puţin. Vorbeşte ce trebuie. Vorbeşte cât trebuie. Oratoria ta este oratoria faptei. Tu făptuieşte; lasă pe alţii să vorbească.

Dar, Codreanu, preluand organizarea de la Cahale, a facut un lucru extraordinar: a increstinat Doctrina Legionara, aducand-o in comuniune cu Invataturile lui Isus. Iata ce spun legile Ajutorului si Onoarei: ajută‑ţi fratele căzut în nenorocire. Nu‑l lăsa. Mergi numai pe căile indicate de onoare. Luptă, nu fi niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decât să învingi printr‑o infamie, mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei. Iata cum este descrisa viata cuibului, care este nucleul organizatiei legionare: „Cuibul adunat este o biserică. Intrând în cuib, te dezbraci de toate chestiunile mărunte şi închini o oră gândurile tale curate Patriei. Ceasul de şedinţă al cuibului este ceasul Patriei. Armonia deplină trebuie să rezulte nu numai din prietenia celor adunaţi, dar mai ales din comunitatea idealului lor. Acolo, în cuib, se vor înălţa rugăciuni lui Dumnezeu pentru biruinţa Legiunii, se vor cânta cântecele trimise de Legiune, se va vorbi despre cei morţi: martiri, eroi căzuţi pentru Legiune şi camarazii morţi în credinţa legionară, prieteni, părinţi, bunici şi strămoşi, rechemându‑se duhurile lor.”

Aceasta increstinare a Miscarii este factorul care asigura superioritatea doctrinei legionare fata de orice alta doctrina. Succesele de neinchipuit ale Legiunii, care nu numai ca a crescut ca Fat-Frumos, ajungand in 10 ani la sute de mii de adepti, dar a castigat in disciplina, organizare, maturitate atat de mult, incat a bagat groaza in dusmani. Acestia, recunoscand ca impotriva acestei doctrine nu se poate lupta, au facut tot ce le-a stat in putinta ca sa denigreze Miscarea Legionara si pe conducatorii ei. Apoi, nereusind in actiunile lor, au trecut la exterminarea conducatorilor legiunii, transformand statul roman intr-un stat criminal!

Si daca mai sunt cititori neconvinsi de cele de mai sus, sa le dau inca un motiv de meditatie: In anul 1944 doi tineri evrei, membri ai organizatiei teroriste pe care cartea lui Ben Dan, editia germana, o numeste „Stern-Gruppe”, Elijahu ben Zuri si Eliahu Hakim, au ucis in Cairo pe lord Moyne, probabil ambasador sau atasat al ambasadei engleze, pentru ca sa-i pedepseasca pe englezi ca limitasera numarul evreilor care doreau sa emigreze spre Palestina. Acestia au fost prinsi si torturati de politia egipteana, dar nu si-au tradat complicii. Au fost ulterior condamnati la moarte prin spanzuratoare si executati. Si acum, urmeaza o fraza uimitoare a autorului Ben Dan: „Cei doi Eliahu, care intre timp au devenit figuri legendare ale istoriei statului Israel…” Deci doi criminali, care au ucis un om vinovat doar pentru ca era englez, au devenit figuri legendare ale statului Israel!!! Si atunci, intreb si eu, ca prostul, de ce n-ar fi si Nicadorii si echipa lui Miti Dumitrescu, care au ucis doi criminali dovediti, unul mai mic, Duca, care avea 6 legionari pe constiinta si unul mai mare, Armand Calinescu, pe al carui raboj fusesera trecute, pana cand a fost pedepsit, sute de crime? N-avem noi mai multe motive decat evreii ca sa-i consideram pe acesti adevarati martiri „figuri legendare” ale romanilor? Si nu sunt acei evrei care tuna si fulgera impotriva legiunii niste jalnici impostori, care n-au nici cea mai mica indreptatire morala sa ne spuna noua, romanilor, care sunt „figurile legendare” pe care avem dreptul sa le introducem in istoria noastra?

Legionarul Stefan Logigan

Lasă-mi un mesaj

De curand am citit o carte intitulata „Garda de fier a Romaniei. Un legionar isi aminteste“ scrisa de Stefan Logigan. Cartea a fost publicata in 1996 de F.A. Herbig Verlagsbuchhandlung München si a aparut, evident, in limba germana. Cred ca in spatiul romanesc nici nu se stie despre aceasta carte, care are peste 500 de pagini. Din acest volum am ales cateva pagini in traducere proprie fiindca aduce cateva elemente importante privind istoria Legiunii:

In timpul guvernului national-legionar, Stefan Logigan, camarad cu state vechi in Miscare, a primit sarcina sa organizeze pe langa primaria Bucurestiului un serviciu care sa vegheze la stabilitatea preturilor prin piete si magazine, sa preintampine specula si ilegalitatile economice. Era deci un om cu o oarecare influenta. Iata cateva intamplari din acest volum:

„ Cu putine zile inainte de Craciun (1940), primesc vizita unei doamne necunoscute, care s-a prezentat cu numele de Gheorghiu, fiind totodata sora ofiterului de politie Sava Dumitrescu, pe care l-am cunoscut cu putine zile inainte la sediul politiei din Bucuresti. Femeia a inceput sa povesteasca, plangand, ca sotului ei a fost arestat, cu acuzatia ca in anii 1938 si 1939 ar fi incalcat legea si ar fi brutalizat legionari aflati in arestul politiei. Intr-o noapte a fost ridicat de doi legionari si inchis in subsolul sediului politiei bucurestene, unde a fost batut cu brutalitate. Nimeni nu stie pentru ce si cat timp va mai fi retinut. Ea mi-a adus aminte ca in vara lui 1936, la Sinaia, sotul ei, ca politist, s-a purtat corect cu mine iar in timpul arestarii mele din anul 1938 a avut o purtare omeneasca si plina de intelegere. Ea m-a rugat sa-l ajut, fiindca e nevinovat. Fratele ei, Sava Dumitrescu, i-a spus ca daca vreau, cu siguranta pot sa-i ajut. N-am vrut s-o refuz, dar din principiu nu eram adeptul acestui fel de interventii, mai ales ca nu stiam pentru ce era acuzat. In acelasi timp, mi-era cunoscut ca legionari facuti peste noapte, arestau des oameni nevinovati si se purtau cu ei brutal. Ma simteam insa moral raspunzator pentru soarta acestui om, care la vremea lui, s-a dovedit de omenie si de ajutor. I-am promis femeii ca voi incerca sa fac ceva, dar nu-i puteam garanta ca voi avea succes.

A doua zi m-am dus la sediul politiei capitalei sa-l caut pe Sava Dumitrescu. Dar nici el nu stia pentru ce fusese arestat cumnatul lui. El mi-a dat sfatul sa nu merg la seful politiei, acesta fiind foarte ocupat, ci la Stefan Sova, cel care avea toate dosarele detinutilor. Acesta era jurist de meserie si avea functia de adjunct al sefului politiei. Noi ne cunosteam inca din 1937, de la Casa Verde, unde el, in conducerea Legiunii fiind, participa la planificarea strategiilor legionare. Sova era cunoscut in toata Legiunea pentru modul corect si plin de intelegere cu care actiona. M-am dus la biroul lui si n-am fost silit sa astept prea mult, pana ce am fost primit. Ca intotdeauna, s-a purtat prietenos cu mine si a cerut imediat actele lui Gheorghiu, pe care le-a rasfoit cu multa atentie. Actiunea juridica nu fusese inca incheiata, dar motive pentru arestarea lui Gheorghiu, Sova n-a gasit. M-a intrebat atunci de cand il cunosc iar eu i-am povestit ce comportament a avut acesta fata de mine. Atunci a chemat la el pe cel care se ocupa de caz, schimband intre ei cateva vorbe. Eu i-am propus sa dau o declaratie despre comportarea lui Gheorghiu fata de mine, rugandu-i totodata pe amandoi sa-l elibereze cat se poate de repede. Au promis ca-l vor elibera. Apoi am dictat secretarei o scurta declaratie din partea mea iar Sova a scris direct pe ea: „ Politistul Gherghiu sa fie imediat eliberat“. Apoi, intorcandu-se spre mine, mi-a spus zambind: „Esti multumit acum, Logigan?“

Iar la despartire, mi-a soptit ca legionari prea zelosi creeaza mereu probleme, pe care Horia Sima, in sedintele guvernului, trebuie mereu sa le explice. Contra lui Gheorghiu nu exista decat o declaratie anonima. Dar, m-a sfatuit Sova, Gheorghiu sa nu povesteasca nimanui de bataile incasate, fiindca atunci situatia s-ar complica. Inainte sa parasesc sediul politiei, am trecut si pe la Sava Dumitrescu, ca sa-i spun ca cumnatul lui va fi eliberat cat de curand.

Intr-o zi cetoasa de decembrie, m-am hotarat sa-l vizitez pe camaradul meu Jean, care, daramat de o bronsita rebela, zacea bolnav, la pat. In strada Dr. Felix 31 unde locuia Jean, am stat cativa ani si eu. La parter isi avea locuinta un doctor cu familia si o actrita cu tatal ei. La etaj locuia proprietareasa, doamna Popa cu cei trei copii ai ei iar in partea dreapta, o familie de evrei, Braunstein, cu cei doi copii ai lor. Mansarda, era, ca si pe vremea mea, domeniul rezervat studentilor. Jean, care fusese tocmai dus la spital, lipsea, asa ca am ramas cateva momente de vorba cu doamna Popa. Printre altele, mi-a povestit ca familia Braunstein are necazuri mari. Ceasornicaria pe care o detinea Braunstein trebuia urgent vanduta iar ei urmau sa emigreze. Dar pe moment e foarte greu pentru evreii saraci sa plece. Si tocmai acum a venit din partea Legiunii un ordin de evacuare, locuinta pe care o ocupau fiind destinata unui refugiat din Cadrilater cu sotia lui. Unde poate bietul Braunstein sa se duca, cu cei doi copii ai lui? Acesti evrei au fost mereu pretenosi cu noi si de ajutor! Iar in timpul prigoanei din 1938 si 39 contra legionarilor, Braunstein a ascuns la el in locuinta materialul de propaganda legionara al lui Jean! Nu este o ticalosie ceea ce se face cu aceasta familie? Baiatul cel mare lucreaza intr-o banca iar cel mic merge la gimnaziu, atata timp cat mai este primit acolo. Pentru ce atata nedreptate? E asta o atitudine crestina?

Cuvintele doamnei Popa le-am receptat nu numai ca indreptate impotriva guvernului legionar, ci si contra mea si a credintei mele in Legiune. Dar femeia avea dreptate, desi atunci nu am vrut sa recunosc. Fiindca insa timpul ma presa, mi-am luat la revedere de la ea, dar m-am dus imediat la familia Braunstein. Sotul si baiatul cel mare nu erau acasa, iar liceanul zacea in pat cu amigdalita acuta. Femeia m-a recunoscut imediat si a inceput sa planga. „Domnule Logigan, unde sa plecam, acum in miezul iernii? Va trebui sa emigram, fiindca suntem obligati. Dar nimeni nu ne da viza. Doar elvetienii ne-ar primi, daca am avea aur sau devize suficiente…dar de unde? Noi nu suntem bogati! Locuim de 25 de ani aici si n-am calcat niciodata legea. Sotul meu a luptat in primul razboi mondial ca soldat in armata romana si a fost grav ranit, ramanand invalid de gradul trei. A fost chiar si decorat cu Ordinul Mihai Viteazul.“

M-am grabit sa plec, fiindca nu mai puteam suporta sa aud mai departe jeluirile femeii. Am dat atunci dovada de lasitate, dar simtisem si eu ca-si faceau loc in politica legionara abuzurile si bunul plac. M-am hotarat sa fac inca o interventie, de data asta pentru familia Braunstein.

A doua zi ma prezint la seful meu, care era viceprimarul capitalei, Vasile Mailat. In competenta lui intra si Spatiul Locativ, o institutie foarte importanta pe acea vreme. Inainte, era doar o rotita nesemnificativa in birocratia statului, dar atunci, cu un flux neintrerupt de refugiati, Spatiul Locativ primise puteri nelimitate, printre altele rechizitionarea unei locuinte fara decizie judecatoreasca. Mailat a fost organizatorul acestui aparat si multi legionari erau acolo angajati ca organe de control si de executie. Mailat a fost foarte surprins de interventia mea pentru o familie evreiasca. Dupa ce insa i-am expus in intregime cazul, s-a declarat de acord si amane evacuarea familiei Braunstein pana cand acestia vor putea emigra. El a chemat de fata cu mine pe cel ce lucra la cazul respectiv si situatia s-a rezolvat chiar atunci. Mailat a fost un om cu inima. Dar, m-a atentionat el, nu cumva sa povestesc cuiva ca amandoi am ajutat o familie de evrei. Am putea cadea sub banuiala ca evreii ne-au mituit.

Iar puciul lui Antonescu, din 21-23 ianuarie 1941, l-a prins pe Logigan la primaria sectorului 3, unde caiva legionari, inarmati pana-n dinti cu cateva pistoale, asteptau din moment in moment sa fie atacati de tancurile armatei. Dar, armata avea probabil alte misiuni, primaria lor fiind probabil prea mica pentru a intra in atentia militarilor. Iata ce s-a intamplat in noaptea din 22-23 ianuarie:

„ Imediat dupa miezul noptii, vine Balanescu inapoi cu un taxi si, foarte tulburat, imi povesteste ca in Dudesti, o zona locuita mai ales de evrei, se intampla lucruri iesite din comun. Oameni necunoscuti jefuiesc magazinele si casele evreiesti, si amentinta sa dea foc cartierului intreg. Balanescu s-a dus la politia sectorului, dar acolo militarii ocupasera deja cladirea iar un ofiter i-a spus ca sant sub ordin si nu au voie sa-si paraseasca postul. Balanescu a fost de parere ca trebuia neaparat sa intervenim, altfel toata vina va cadea, desigur, pe Legiune. Dupa cateva clipe de gandire, iau hotararea sa intervenim energic. Iau cu mine cativa legionari inarmati si, cu o masina de serviciu si un camion aflat in curtea primariei, ne ducem acolo. Ce ne-a fost dat sa vedem, ne-a cutremurat. Nu voi putea uita niciodata acele scene. Sute de femei, copii, batrani, evrei si neevrei, au fost scosi din case si adusi in strada, unde erau paziti de cateva persoane imbracate in uniforma verde, legionara. In acest timp, locuintele si magazinele lor erau jefuite de bande de ticalosi, multi in stare de ebrietate, fara sa mai faca deosebirea daca cladirile apartineau unor evrei sa nu. Jefuitorii carau prada cu carucioare de mana, cu bicicletele sau cu carutele cu cai. Era un tipat si o jale de nedescris. Cativa evrei, care au incercat o scurta rezistenta, au fost loviti cu bastoanele sau cu patul revolverului in cap si zaceau pe asfalt. Legionarii mei erau si ei imbracati in uniforma legionara: haina de piele neagra, camasa verde, bocanci inalti si sapca de piele. Ca sa restabilim o oarecare ordine, am ordonat sa fie trase cateva salve in aer. Apoi am luat un megafon si am intrebat cu voce ridicata, cine sunt aceia si cine din legiune le-a dat ordinul de a jefui. Majoritatea acestor „eroi“ au disparut imediat. Am putut aresta doar cativa betivi si cativa jefuitori, pe care i-am pus imediat in catuse. Apoi le-am spus celor din strada ca cu siguranta cele petrecute nu sunt din ordin legionar si i-am indemnat sa-si ia lucurile, pe care le mai pot recupera si sa se intoarca la casele lor. Pe ranitii usor i-am lasat in grija familiilor iar cei mai gravi au fost dusi cu masina de serviciu la spital. Am ramas la fata locului inca o ora sau doua, pana s-a restabilit linistea. Mai multe persoane, printre care multi evrei, au venit la mine sa-mi multumeasca pentru interventia noastra salvatoare. M-au asigurat ca nu vor uita asta toata viata. Apoi, m-am reintors la primarie.“

Miercuri, 29 ianuarie 1941, Stefan Logigan a fost arestat si interogat. Dupa cateva zile, gasit nevinovat, va fi eliberat. Dupa eliberare, este vizitat de unul din angajatii lui de la primarie, care-i va spune ca un evreu influent, afland de actiunea din Dudesti, ii transmite ca daca va avea greutati, el ar putea sa-l ajute sa se ascunda, sau sa-i usureze plecarea din tara. De asemenea, si Braunstein cu sotia au venit sa-l vada la locuinta lui si s-au oferit sa-l ajute, daca va fi nevoit sa se ascunda. „Noi, evreii,  nu uitam niciodata oamenii care ne-au ajutat la necaz“. El se referea nu numai la interventia lui Logigan pentru pastrarea locuintei, ci si la aceea din noapte de 22 spre 23 ianuarie, cand a intervenit in Dudesti ca sa restabileasca linistea. Apoi, la sfarsitul intalnirii, Braunstein l-a sfatuit pe Stefan Logigan sa paraseasca Romania, oferindu-se si el sa-l ajute.

La cateva zile, primeste o telegrama ca sa se prezinte la prefectura de politie. Logigan apare punctual, dar acolo a fost primit cu mare uimire, mai ales de Sava Dumitrescu, care l-a intrebat de ce-a venit. El venise pentru ca a fost chemat, dar Dumitrescu i-a spus ca acea telegrama i-a fost trimisa de el tocmai ca sa-l avertizeze ca e urmarit si sa se ascunda. „Noi va vom lasa acum liber si va vom da 48 de ore ca sa dispareti. Apoi, vom trimite un pluton de jandarmi sa va ridice. Nu va vor gasi, dar in curand numele dvs. va fi pe lista neagra. Asa ca sfatul nostru este sa dispareti, cel mai bine in strainatate.“

Logigan va parasi tara pentru totdeauna, trecand in Germania cu ajutor nemtesc, unde va sta in lagar cu alti legionari, inchisi de alti nemti. Apoi, le va spune comandantilor Nicolae Petrascu si Horia Sima ca el nu mai crede in Legiune. Dupa excluderea pentru totdeauna din randurile legionare, se va dedica meseriei lui de inginer petrolist, stabilindu-se in Austria. Mult mai tarziu avea sa afle ca, daca nu parasea tara, ar fi ajuns la inchisoare, fiindca regimul Antonescu l-a condamnat la 10 ani de puscarie.

Iata deci cat de uimitoare este viata: un evreu ascunde material propagandistic legionar la el in casa, un legionar intervine cu succes pentru o familie de evrei cand legiunea era la putere, iar cativa evrei se ofera, dupa puciul lui Antonescu, sa-l ajute sa scape de politia acestuia. Niste politisti in solda lui Antonescu, in loc sa-l aresteze, il lasa liber si-l conving sa fuga din tara. Antonescu il condamna ulterior la 10 ani de puscarie, dar Logigan nu-i face, ajungand sa scape de pedeapsa, ajutat fiind mai intai de un evreu, apoi de Gestapo-ul nemtesc, ca sa ajunga in Germania. Aici, este inchis in mai multe lagare. Intr-unul din ele, legionarii, ca detinuti ai nemtilor, vor fi bombardati imediat dupa 23 august 1944 cu buna stiinta de aviatia englezeasca, cativa dintre ei pierzandu-si chiar viata. Dupa intoarcerea armelor la 23 august, unii legionari se inscriu ca voluntari, ca sa lupte de partea nemtilor, sub conducerea generalului Platon Chirnoaga, dar Logigan, care nu mai facea parte din randurile Legiunii si nici nu avea de ce sa fie recunoscator celor care l-au inchis in lagar, se va inscrie la …politehnica in Austria, ca sa-si incheie studiile de inginer, pe care, tocmai datorita activitatilor legionare, nu le-a putut termina la Politehnica din Bucuresti. Stabilit in Austria, isi va vedea in continuare de meserie, renuntand la tot ce inseamna activitate politica.

Armele psihotronice (II)

Lasă-mi un mesaj

“Generalul Chelaru ne da sfaturi cum sa ne autoprotejam…” Aiurea! Nu ne da nici un sfat mai de Doamne-ajuta! Ca general ar fi trebuit sa stie macar ce stiu eu, cel care a ajuns sublocotenent in rezerva din mila maiorului Cherciu de la Lipova! Si cu toate astea, pot sa dau sfaturi mai practice si mai la indemana oricui, fara sa pun pe nimeni sa faca Yoga, sa-si intareasca sistemul imun sau sa stea in cap o jumatate de ora pe zi!

In Razboiul de 7 zile evreii au avut o arma antiradar formidabila, cu care au dat peste cap toate radarele rusesti pe care le aveau statele arabe. Ce-au facut evreii? (Ai naibii jidanii! Baieti destepti!) Au pus copiii de la gradinita sa taie patratele de folie de aluminiu cu foarfeca, pe care pilotii, aflati in misiune, le lansau cam pe acolo pe unde stiau ei ca sunt instalate dracoveniile rusesti. Aceste foite de aluminiu au creeat pe ecranele radarelor nori intregi de punctulete, de nu se mai vedea nici urma de avion. Deruta totala!

Metalele au proprietatea de a bloca si deci si de a reflecta undele electromagnetice. O cladire din beton armat sau cu structura de otel, nu lasa undele electromagnetice nici sa intre, nici sa iasa. In interiorul unei astfel de cladiri, mobilele (ma refer la handy-uri nu la mese si scaune) nu functioneaza! Principiul acesta poarta denumirea de colivia sau cusca lui Faraday si este cunoscut de o groaza de ani. Cupotarele cu microunde folosesc o plasa de sarma ca undele produse in cuptor sa nu ne prajeasca si pe noi, cei care, cu burta lipita de spate de foame, privim pe usita daca ni s-au incalzit crenvurstii!

Deci, oameni buni, pe mine cel putin, oricat de psiho-pupu ar fi instalatiile psihotronice ale oricui, nu ma doare nici in basca. (Pentru ca mi-o captusesc cu o folie de aluminiu, ca sa-mi protejez creierasul.)

O alta metoda, combate si mai eficient instalatiile astea care costa milioane de dolari. Un astfel de sistem antipsihotronic, daca e din tabla galvanizata, e ceva mai scump. Daca e din tabla neagra, e bineinteles mai ieftin, dar rugineste mai repede. Daca veti privi poza, o sa intelegeti pe data principiul de functionare. Poate i-l transmite vreun cititor milos si domnului general, ca sa-si imbogateasca si dansul cunostintele de fizica. Propun in acelasi timp ca consiliul pentru aparare sa interzica partidelor sa mai dea alegatorilor, inainte de alegeri, galeti de plastic. Ele vor fi, de azi inainte, numai din metal si neaparat, acoperite galvanic.

  • Miniatură

Armele psihotronice (I)

Lasă-mi un mesaj

Am gasit pe pagina ioncoja.ro un articol interesant despre armele psihotronice:

  • DACICUS • 5 ore în urmă

    Românii, atacaţi sistematic cu arme psihotronice! Gen. Chelaru sugerează că astfel de dispozitive ar fi amplasate şi în marile pieţe ale oraşelor

    După ce generalul Emil Străinu a atras atenţia românilor că inundaţiile din 2005 şi căderile abundente de zăpadă din 2011 au fost provocate artificial, prin intermediul unor tehnologii secrete, de tipul HAARP, de curând generalul Mircea Chelaru a făcut mai multe declaraţii zguduitoare despre atacurile psi ale căror victimă este poporul român. Redăm mai jos fragmente din dezvăluirile făcute de fostul şef al Statului Major al Armatei Române, într-o emisiune la Nașul TV.

    „Realizator: Se acţionează cu sisteme psihotronice din interiorul României asupra populaţiei României?Gen. Mircea Chelaru: Păi numai aşa se face.Se introduc acele centre, se activează la ordin – sunt surse greu identificabile care pot emite prin remote control, se activează prin comandă de satelit, dar cineva trebuie să le pună acolo şi dacă serviciile nu cunosc treaba aceasta sau s-a făcut cu acceptul lor, deja este o altă temă…

    Cunosc şi am văzut dispozitive amplasate în principalele centre de risc major ale adunării mulţimilor – se numesc dispozitive psihotronice anti-riot: împotriva răscoalelor. Au fost testate în perioada 1995 – 2005 în diferite teatre de operaţie şi au dat rezultate de excepţie. Ne ducem mai degrabă către Primăvara Arabă, către Statele Unite, în Maidan-ul ucrainian… Mă bucură că ai noştri au înţeles să nu se mai expună în anumite pieţe!”

    Generalul a explicat că, indiferent dacă ne dăm seama sau nu, suntem într-un
    permanent război care nu se duce cu arme fizice, ci cu unele mult mai
    periculoase.

    „Lumea de astăzi este o ţintă permanentă a unui asemenea tip de acţiuni. [...]
    Războiale paramentale se duc folosind energiile încă ne-la-îndemână ale fiinţei
    umane, contra fiinţei umane. Războiul psihotronic înseamnă utilizarea
    mecanismelor fizice, electronice, de înaltă frecvenţă sau de înalte energii, aşa cum este georăzboiul, războiul meteorologic, sau mai nou războiul sentimental: dintr-o dată apar unele «iubiri» instantanee faţă de un subiect internaţional, sau diferite animozităţi, «uri».”

    Gen. Chelaru susţine că sistemele psihotronice au fost testate într-un mod
    teribil, transformând oamenii în cobai, încă de la începutul anilor ’90.

    „Războiul psihotronic, metarăzboiul, războiul psi… este rezultanta gândului unei părţi de a supune cealaltă parte fără luptă.Conceptul a fost bine definit şi chiar s-a manifestat în timpul primului război din Golf, când forţele coaliţiei angajate în Furtuna Deşertului, coaliţia sub egida, să spunem ONU, condusă de SUA, şi-a propus să şi experimenteze, pentru că atunci, în ’90-’91, când a fost acea confruntare, s-au pus noile baze ale armamentului viitorului şi a tehnologiilor de ducere a războiului în viitor. Primul război din Golf a fost cel mai mare poligon de experimente din toate punctele de vedere: şi al sistemelor anti-rachetă, şi al controlului strategic al ferestrelor de oportunitate prin orbirea sateliţilor, tot electronic, şi a manipulării directe asupra liderilor. Saddam a fost trădat în al doilea război de 25 de generali în acelaşi timp. Aceştia au fost controlaţi mental şi apoi cumpăraţi cu câte un milion de dolari fiecare,dar au fost puşi în situaţia de a accepta. Până atunci nu s-a reuşit, în prima etapă.

    S-au experimentat aceste arme psihotronice, tehnologii hi tech, care identificând frecvenţa rezonantă de pe amprenta energetică a masei au putut produce şi transmite acele energii de înaltă frecvenţă care producmodificări ale voinţei, şi de aici a apărut un nou concept: devolitivizarea. Le-a distrus [irakienilor] voinţa de a mai lupta, li s-au produs modificări de percepţie: un soldat american era cât o Godzilla, sau apărea într-o lumină mirifică pe care o interpretau ca fiind o mare deitate. Scenele pe care le-aţi văzut cu aplecări, cu ridicarea armelor a maselor, nu erau ca urmare a luării lor ca prizonieri – fiind înconjuraţi, i-aţi fi văzut încrâncenaţi. Dacă se studiază foarte bine, secvenţă cu secvenţă, chip cu chip, ei aveau o altă înfăţişare. Nu mai erau oameni, erau zombi, mancurtizaţi de acea energie care le-a schimbat comportamentul şi percepţiile.

    Multă vreme după întoarcerea din primul război din Golf , inclusiv ostaşii americani sufereau de un aşa-zis sindrom al Golfului. Au fost destui supramanipulatori care să spună: «Datorită stressului, datorită marii încordări şi a
    atrocităţilor văzute care produc remanenţe în subconştient, el se găseşte aici în America ca într-un teatru…» Nu e adevărat! În momentul în care arma a emis, şi nu a fost unidirecţionată – ea a fost orientată pe suprafaţă din poziţia cosmică – a afectat şi soldaţii americani. Americanii şi-au folosit proprii soldaţi ca şi cobai!
    Despre asta au scris americanii înşişi… Cel mai important articol a fost scris de
    comandantul forţelor australiene, el a demascat toate aceste lucruri, pentru că şi la ei au apărut treburile acestea… De francezi nici nu mai vorbesc. Acum sunt studii complete în academiile militare despre acest subiect.”

    Şi totuşi, potrivit informaţiilor expuse de gen. Chelaru, armele psihotronice sunt folosite din plin şi în afara războiului declarat.

    „Controlul minţii se face în dublu sens: prin identificarea a ceea ce omul
    cunoaşte şi prin reproducerea altor vectori de voinţă pentru a-i modifica atitudinile şi acţiunile.”

    „Nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece. Din păcate populaţiile sunt victime
    sigure. Nu sunt capabile să se apere şi nici nu există sisteme protective care să apere masa civilă. În momentul în care se produce un asemenea atac este ca şi cum dumneata acum ai încerca, eu având această putere, să produci un scut protector anti-iluzionist sau anti-hipnotic.Singura formă de protecţie este pregătirea continuă şi explicarea efectelor acestora omului, pentru a produce autocontrolul în momentul apariţiei indicilor de atac psihotronic, sau indicilor de atac paramental: în primul rând începi să te descoperi zilnic că nu mai reacţionezi la fel la acelaşi tip de stimuli, că nu mai interpretezi la fel de corect propriile dorinţe, că începi să ai renunţări majore şi nu îţi dai seama de ce, că eşti într-o continuă stare de depresie şi îţi vine să-ţi iei lumea-n cap, şi spui: «Nu aşa sunt eu… Mă bucuram de viaţă…»

    Nu-i o mare filozofie să descoperi o populaţie ţintită ca şi obiectiv de masă pentru modificarea comportamentului de grup sau de mulţime.

    Populaţia României de 20 de ani cel puţin este manipulată prin cel mai insidios
    vector de atac mental numit mass media. S-a constatat, şi avem informaţii exacte, nu numai de la noi, că unele produse preluate de către televiziunile noastre pachet şi date pe post au o frecvenţă care depăşeşte rata lui 1/16 sec. În spatele ecranului, sau peste ecran, există o imagine indusă subliminal pe care nu o percepi la nivelul retinei, care percepe secvenţe doar cu o viteză de 1/16. Dacă e mai mare, nu o mai vezi, dacă e mai mică, o vezi secvenţial, pe părţi, ca la
    cinematograf. În clipa în care se merge cu o viteză de 1/100 nu mai vezi nicio imagine, ci o continuă lumină albă. Această lumină albă se transmite prin ecran, dar în realitate prin ea se transmit anumite informaţii pe care le recepţionează subconştientul [...] pentru modificarea atitudinilor, trăirilor şi stării mentale a unei mulţimi.”

    Generalul Chelaru dă în continuare câteva sfaturi românilor pentru a putea face faţă atacurilor psihotronice sistematice la care sunt supuşi.

    „Conform savantului Bruce Lipton, stresul este fundalul pe care agresiunile
    electro-magnetice sau de altă natură funcţionează şi îşi ating obiectivul. Un om nestresat, care e relaxat, care e într-o stare de pozitivitate, prin natura acestei stări el este oarecum protejat. Există tehnici de autoprotecţie printr-o singură deviză: «Cunoaşte-te pe tine însuţi şi crede în tine.»

    Primul lucru: autoenergizarea.
    Oamenii bolnăvicioşi, care se hrănesc prost, cu sisteme imunitare scăzute intră
    în marea masă a victimelor sigure. De aceea sănătatea mentală (cum spuneau vechii daci: «Vindecă sufletul şi mintea pentru a vindeca trupul!») este obligatoriu să fie o politică de stat.”

    Despre faptul că românii sunt insidios atacaţi cu arme psihotronice secrete a avertizat şi generalul Emil Străinu în urmă cu mai mulţi ani.

    „România şi populaţia ei sunt până în prezent, de 22 de ani, cu ştirea guvernărilor, un mare poligon de teste secrete, inclusiv în domeniul psihotronic!”
    „În 2005 am demonstrat că cele şapte valuri deinundaţii din România au fost stimulate artificial, lucru confirmat şi de mai multe universităţi străine”, a mai afirmat gen. Străinu într-o emisiune TV. „La ora aceasta noi avem nişte oameni care se ocupă cu lupte psihotronice, servind grupuri de interese autohtone, uneori chiar din afara ţării”, a mai declarat Străinu.

    Şi la nivel internaţional au apărut voci care exprimă adevăruri
    cutremurătoare. Dmitry Fonareff, fost colonel KGB, afirmă în cartea Metacontact: „Nivelul tehnologiilor PSI actuale, cu utilizarea tehnicii computerizate,
    televizate, radio, video, audio face posibilă organizarea nu doar în
    plan individual, ci şi la scară largă, a influenţării la distanţă a
    psihicului şi a fiziologiei oamenilor. Astfel, apare posibilitatea de a
    induce într-un mod neobservabil în creierul uman orice tip de informaţie
    care determină necesităţile, dorinţele, gusturile, părerile, starea de
    confort, modifică voinţa şi personalitatea acestuia.”

    Şi nu sunt puţini aceia care au devenit conştienţi că au fost sau sunt
    încă şoarecii de laborator ai elitei malefice care foloseşte astfel de
    atacuri cumplite. Pe internet se găsesc multe relatări cutremurătoare.
    De exemplu, aici puteţi vedea (în limba engleză) Mărturiile
    victimelor armelor psihotronice (controlului mental) în faţa Comisiei
    Prezidenţiale pentru Studiul chestiunilor Bioetice din SUA, în 2011.
    Aceşti oameni susţin că, fiind atacaţi cu arme psihotronice, trăiesc
    într-o continuă stare de teroare, că nu se pot odihni şi se simt astfel
    torturaţi, că sunt bombardaţi cu stări şi gânduri care nu sunt ale lor,
    că au dureri fizice cumplite, iar lista continuă.

DNA a salvat un pacient de la moarte

1 mesaj

Pe la mijlocul lunii decembrie un prieten mi-a trimis un articol din “Kamikaze”. Cred ca articolul acesta merita sa fie citit, chiar daca nu mai e chiar proaspat. Nu si-a pierdut insa de loc actualitatea.

Ați auzit de medicul cardiolog din Constanța care deunăzi a fost arestat de DNA fiindcă i-a cerut o șpagă de 3.000 de lei unui pacient pe care a refuzat să-l opereze dacă nu primește această sumă. Vă spunem în exclusivitate această poveste care depășește cu mult scenariul filmului Moartea domnului Lăzărescu.

Un bătrân din Constanța, la vreo șaizeci de ani, a fost adus cu ambulanța la spital, în stare critică. A aflat de la medicul cardiolog că trebuie să fie operat cât mai repede, că altfel nu trăiește. Același medic a adăugat că dacă nu primește de la pacient șpagă 3.000 de lei îl lasă să moară. Bătrânul a început să plângă, spunând că are un venit de doar 400 de lei lunar. Medicului cardiolog nu i s-a înmuiat deloc inima de lacrimile pacientului sărac, i-a replicat rece că singurul lucru pe care îl poate face pentru el este să accepte plata șpăgii în două rate. Cătrănit, bătrânul a plecat din spital într-o stare și mai grea. Disperat, s-a dus la DNA. Nu ca să se facă dreptate, nu ca să fie arestat acel medic șpăgar, ci cu o motivație mai simplă: „Vreau să trăiesc, ajutați-mă să trăiesc!“

Procurorul DNA, același care a instrumentat dosarul pentru care Nicușor Constantinescu a fost arestat, a înțeles situația dificilă a denunțătorului și a luat următoarea decizie: i-a oferit 2.000 de lei din fondurile DNA pentru a putea să-i dea medicului șpăgar, ca să-l opereze. Deși era un flagrant delict perfect instrumentat, DNA Constanța nu l-a arestat pe medic, nu a intervenit deloc, lăsându-l să-l opereze pe bătrân. Abia după ce operația a fost făcută și perioada postoperatorie a fost depășită DNA-ul a trecut la pasul doi. I-a oferit pacientului restul de 1.000 de lei, practic a doua rată a șpăgii, iar acesta i-a dat-o mai departe cardiologului. Abia atunci a intervenit DNA-ul și l-a arestat pe medicul corupt.

Partea de-a dreptul emoționantă a poveștii este însă alta. Știți de ce insista bătrânul să trăiască? Omul a avut un fiu care i-a murit. De la acel fiu i-a rămas un nepot, pe care îl crește singur, din cei 400 de lei lunar. „Nepotul are doisprezece ani. Dacă eu mor, moare și el, nu se va descurca singur la vârsta asta. Dar dacă eu trăiesc măcar încă doi ani, deja e mărișor și poate să-și ia viața în mâini. Atât dacă aș mai trăi, doi ani, pentru nepotul meu… De-asta vreau să fac operația.“ Medicul arestat la Constanța nu e doar corupt, ci și un cardiolog fără inimă.

Alexandru Căutiș

P.S. Nu vă dau numele medicului, nu merită, dar vă mai spun că e prieten bun cu șeful C.J. Constanța și că apare într-un dosar al lui Nicușor Constantinescu, ca beneficiar al unui imobil achiziționat ilegal de Consiliul Județean. Ticăloșii primesc răsplată de la ticăloși.

Un om deosebit

Lasă-mi un mesaj

Aceasta postare am luat-o de pe ioncoja.ro, fiindca mi-a placut nu numai scriitura, ci si de eroul acestei povestiri. Atata timp cat tara mai are asemenea oameni, nu e totul pierdut.

Descântec pentru un sat pustiu

Ce-a mai rămas din satul Burtuca

Foarte rar, cred, mai poţi întâlni aşa ceva: să fii atât de
legat de locurile copilăriei, de un sat de mult dispărut, încât să nu
poţi trăi fără el. Dorul acela nedefinit…

Tatăl era pe moarte atunci, în 2002, şi satul era deja pustiu, cufundat sub buruieni şi hăţişuri de păduri, de parcă nimeni n-ar fi trăit acolo vreodată. Coborâseră la oraş, în Lupeni. Tata lucra la mină.
Nu mai apucaseră să meargă în satul acela de munte, ocupaţi cu treburi
şi griji pământeşti. Dar mereu vorbeau, povesteau, îşi aminteau împreună
de clipele frumoase de-atunci. Şi tot amânau să urce. „Poa­te săptămâna
viitoa­re”, ziceau. Mereu săptă­mâna viitoare…
Dar acum, tatăl era pe moarte. Într-o zi de mai, pe când stăteau amândoi în­tr-un balcon de bloc, bătrâ­nul a zis cu glas mai încet, tainic parcă: „Toată mun­ca
mea îi acolo, în deal… Toată viaţa mea… S-o ales prafu’ de tot. Îmi
pare rău de toată viaţa mea…”. Cu­vintele astea l-au cutre­mu­rat pe
fiu. Bătrânul nu mai vorbise niciodată aşa. Nu obişnuia să se tânguie,
să spună că-i pare rău de ceva din trecut. Era un om tare, ca de stâncă.
Vorbea rar, niciodată despre sine, des­pre trăirile lui. Nu lăsa să se
vadă necazul, mai ales în prezenţa copiilor. Pe toate le ţinea înăuntru,
cu încăpăţânare şi demnitate. Câteva zile a stat pe gânduri fiul, acum
bărbat, în vârstă de aproape 55 de ani. Ce să facă… Şi-n cele din
urmă, a hotă­rât că trebuie să urce iarăşi acolo, în locul unde s-a
născut.

Merele lui Dumnezeu

Cât de repede pot pune stăpânire ruina şi buruiana peste un sat părăsit, peste o casă de ţară nelocuită… Nimeni n-ar crede: doar câţiva ani. Iar ei fuse­seră dintre
ultimii care părăsiseră aşeza­rea, fiindc-o iubeau şi nu-i lăsa inima.
Plus că veneau la fiecare sfârşit de săp­tă­mână, primeneau casa,
curăţau pomii, îngrijeau grădina… Bunicul lui nu-şi lăsase casa până
de curând, îndârjit să moară în ea, pe pat, privind pe fereastră munţii.
Acum, totul era paragină. A fost nevoie de doar cinci-şase ani de
nelo­cui­re totală… Cu greu a putut răzbi până acolo, prin spini şi
bălării înalte. Abia mai recunoştea drumul. Într-un târziu, a văzut Casa
ieşind dintre ierburi… Gar­durile căzuseră. Geamurile, sparte de
vânt. Ploua prin acoperiş, zidurile erau rănite de ruină. Când a deschis
uşa, s-au risipit şoarecii prin încăperi. Pe dulăpior, o lampă veche,
mare, frumoasă – la lumina ei, seara, rostea bunica basme vechi şi
înspăimântătoare. Dar cel mai tare l-a uluit cuptorul. S-a uitat la el,
din pragul uşii, ca para­lizat. Un fel de panică zice că a trăit…
Cup­torul spart, izbit parcă cu barosul, din loc în loc, numai găuri.
Şi, brusc, i-a venit în memorie mirosul de pâine. Pâinea aceea din care
rupeau cu toţii, împreună, la ceasul serii… „Atunci mi-am spus că nu
se poate aşa ceva. Când m-am uitat la cuptor, parcă mi-or dat
lacrimile”, zice astăzi Emil Părău, fiul lui Si­mion Părău, nepotul lui
Simion şi strănepo­tul lui Avram. După numai câteva zile, a luat cu el o
echipă de zidari şi lucrători la pădure. Imediat au început munca.
Curăţat curtea, reparat gardul, schimbat acoperişul… „Hai, hai!” le zicea,
mereu înfipt între ei. Noaptea dormea în aceeaşi cameră cu muncitorii,
pe nişte saltele, iar în zori, era primul care se trezea. Totul trebuia
să arate la fel ca înainte. Târ­naţul prelung, grinzile vopsite-n
cafeniu, la fel ca lemnul uşii şi-al ferestrelor… A adus nişte
spe­cialişti în făcut chirpiciul, „cu lut, paie, balegă de cal” şi a
tencuit pereţii pe dinafară, întocmai cum arătau ei în vremea
copilăriei. Înăuntru, laviţele, blidele, icoa­nele… Şi mai ales
cuptorul. Alb, colţuros, exact cum şi-l amintea. S-a dus în cimitir, la
mormântul bunicilor. Crescuseră pe el salcâmi. A cu­răţat totul, a pus
flori. Co­piii lui, pe atunci mici – nu poate să uite – vopseau amândoi
gardul mormân­tului. A înfipt cruce nouă, de piatră. După o lună-două,
i-a spus tatălui său rămas în oraş: „Auzi, ta­tă… Ştii ce? N-ai vrea
să dăm şi noi o fugă pe la noi pe aca­să?…”.

300 de hectare de fericire

Iulie, 2002. Erau mai mulţi acolo, neamuri, ve­cini, oameni ce părăsiseră de
mult satul, încă de pe vremea „industrializării” de după război. Nu se
mai întorseseră de atunci ni­cio­dată. Emil Părău i-a adus, pe
cheltuiala lui. Îşi sprijinea tatăl, ţinându-l de braţ, când au urcat pe
uliţă, prin grădină. „S-o ales prafu’… De ce m-ai adus? Mai bine să
nu văd. Prafu’ s-o ales…”, zicea, urcând, abia târându-şi paşii. Iar
când a ajuns în faţa casei, „o stat un pic şi-o făcut ochii mari şi n-o
zis nimica. Pe urmă s-o dus şi o dat ocol, prin curte, prin spatele
casei, o văzut pomii văruiţi, totul aranjat, o altă cruce pe care am
încrustat tot neamul, de la străbunici până la noi. Era scrisă şi mama
mea Ilina, săraca, care s-o stins în ’90. S-o uitat la cruce, o citit.
Pe ur­mă s-o dus iarăşi în faţa casei şi iarăşi s-o uitat. Cineva, un
fost vecin, i-o zis: «No, ce zici, domnu’ Părău?» El, care tot timpul
comenta, că n-ai făcut aia, n-ai făcut aia, care nu lăuda niciodată pe
nimeni direct, stătea în faţa casei şi se uita, cu ochii ăia mari. Nu
pot să uit: mai că dădea să plân­gă. Tata. Un om care ni­cio­dată nu-şi
arăta emoţiile… Şi-o zis: «As­ta, cred, şi lu’ Dum­nezeu îi
place…»”.
Pe urmă, când bătrânul s-a îmbol­năvit, i-a adus mere. Le
cumpăra din piaţă, alese, mici, „cât mai pădureţe”. I le aducea
tatălui, care stătea întins pe patul de spital şi îi spunea că sunt mere
din livada lor, din munţi. Tatăl nu mai putea mânca, trăia doar prin
per­fuzii. Dar lua mărul acela în palmă, îl privea şi zâmbea. „Asta,
cred, şi lu’ Dumne­zeu îi place…”, a fost vorba lui, până la moarte.
Iar Emil Părău crede că tatăl său a murit împăcat. De atunci, a făcut un
jurământ: „Cât oi trăi eu, o să am grijă de casa aia!…”. În vara
anului 2003, în curtea lui Emil Părău a apărut un vecin, numit Ţic. Zice
sfios:
– Milule, eu n-o să mai vin pe aici. Îi numa’ buru­iană,
singurătate, mi-i urât. Nu mai pot să le lucru. Nevasta mi-i bolnavă la
Petroşani. N-ai vrea tu să-mi cumperi pământul şi casa?
– Da’ ce să fac cu ele? a întrebat Emil, uimit de aşa propunere.
Crucea din faţa casei lui Aron, ridicată de Emil Părău

– Nu ştiu, faci şi tu… fân.
– Da’ nu-i păcat să vinzi pământu’ lu’ moşu’ tău, care-o muncit şi s-o chinuit atâta pă el? Dai tu pămân­tu’ bătrânilor, măi?
–
Nu ştiu, Milule, da’ eu nu mai pot. Îi prea departe, tăt satu’ ăsta-i
numa’ bălării. N-ai un vecin, cu care să te-ajuţi… Nu mai pot, zău.
– Bine măi. No, cât cei pă ele?
– Na, eu zic o sută zece milioane. Da-i cam mult, aşa-i? a zis, ridicând ochii ruşinat, temându-se de un refuz.
I-a 130 de milioane, „ca să fie omu’ mulţumit”. Pentru 20 de hectare. I
s-a părut puţin. Prea puţin, pentru 20 de hectare „din satul lui”.
Decât să vină altul şi să îl cumpere? Să-şi facă nu ştiu ce hotel sau
vile de vacanţă? Peisajul acela, lumea copilăriei cui rămâ­neau?… Apoi
a venit altul, şi altul, şi altul… Vecinii lui îşi vindeau satul,
bucată cu bucată. „N-ai vrea să iei şi de la mine, Milule?…”. Tuturor
le-a dat mai mult decât cereau, zicând: „Lasă, să fie de sufletu’
lu’…” Şi numea vreun bunic, ori un părinte de-al respecti­vu­lui, pe
care-l ştia din copilărie. Până la urmă, a cum­părat întreg satul.
Risipit pe un vârf de munte, de la un capăt la altul al privirii. A
făcut rost de bani şi a luat totul. Aproape trei sute de hectare. Vreo
cincizeci de gospodării cu pământuri uriaşe, atâtea câte erau în vremea
copilăriei sale. Cel mai mult a cheltuit cu refa­cerea uliţelor, cu
amenajarea pământurilor, a păşunilor. Tufişuri, lăstărişuri, bălării…
Un efort financiar uriaş. Acum, fiecare grădină e îngrijită, iarba
tunsă, aproape gazon, de parcă oamenii ar mai trăi încă acolo. În
scur­tă vreme va reface şi casele, şi şurile, chiar şi pe cele din care
n-a mai rămas decât vreun rest de temelie, ascuns prin hăţişuri
sălbatice. Şi nu le va reface ori­cum, ci exact cum au fost înainte.
Nici mai rustice, nici mai moderne. Aşa cum le-a avut omul. În felul
acesta, îi va avea pe toţi alături. Emil Părău e astăzi stăpân peste un
sat imens, cu păduri, ape, păşuni, grădini, case, dar mai ales cu
superbele lui privelişti spre Mun­ţii Metaliferi, din Apuseni, sau spre
Munţii Orăştiei, cu cetăţile dacice. Îţi trebuie, cred, vreo două-trei
zile, ca să-i străbaţi toate pământurile. Cândva, până nu de mult, se
numea satul Burtuca. Astăzi nu mai există pe absolut nici o hartă din
lume.

Secretul lui Emil Părău

Stau în maşină alături de Emil Părău. Mergem spre satul lui, spre „secretul” lui din munţi, aşa cum îi place să spună. De ce a făcut toate astea? De ce şi-a
răscum­părat întreg satul părintesc întins pe atâtea pământuri? Poate că
a făcut-o şi pentru strămoşii săi? Nu zice nu. Să nu li se şteargă
urmele, numele, casele… Dar a făcut-o, mărturiseşte, şi pentru sine.
Inscripţia de pe troiţa pusă de Emil Părău la intrarea în Roşia
„Da, pentru mine. Eu în locul ăla mă… încarc. Îi matca mea. Nu ştiu cum să
spun. Sunt pământuri dacice, cu putere, pământuri de strămoşi. O să
vedeţi… O să simţiţi, poate…”. Şi-mi mai zice că mai are şi alte
vise cu pământurile acelea. O să mi le destăinuie, dar mai târziu, când
ajungem… S-a mai scris în „Formula AS” despre Emil Părău. Unul
dintre cei mai apreciaţi oameni de afaceri din Valea Jiului, patronul
smerit ca un copil, cunoscut mai de­grabă pentru faptele sale de
binefacere, fiindcă a dat sute de locuri de muncă bine plătite oamenilor
din ţinut, fiindcă ajută constant alţi aproape o mie de ne­voiaşi ce-l
pomenesc în rugăciuni, fiindcă a renăscut staţiunea turistică de la
Straja, în munţii Vâlcanului, ridicând acolo o mânăstire, totul numai pe
banii lui. Multe se ştiu despre el. A sprijinit o mulţime de alte
mânăstiri şi biserici din Oltenia sau Ţara Haţegului. Dar foarte puţini
ştiu despre „nebunia” asta a lui, de a cumpăra un sat întreg fără
oameni. Satul părintesc. Până să cumpere tot şi să cureţe pământurile,
n-a spus nimic, nici celor din familie. Nici copiilor, nici neves­tei,
ca nu cumva să-l mustre pe ce dă el banii. Până n-a fost totul gata, n-a
spus. Abia apoi i-a adus pe toţi în Paradis.

Piramidele dacilor

Ne apropiem acum de „ţara” cea înaltă a lui Emil Părău. De aici, de la
Ardeu, spre munţi, se simte el cel mai bine. Mă uit la chipul său –
aproape tot timpul zâmbeşte, ca un flăcău, omul ăsta pur şi simplu a
întinerit, n-ai zice că are mai mult de vreo 30 de ani. Îmi arată
culmile, ca nişte piramide ascuţite, împădu­rite, îmi vorbeşte de daci,
ca despre nişte bunici de mai ieri, îmi explică „pe viu”, de ce n-au
putut fi ei cuceriţi niciodată, fiindcă trăiau pe vârfurile acestor
piramide, unde îşi făceau cetăţile şi cultivau grânele. „Uitaţi-vă,
Cetăţuia Ardeului: ce con perfect! Dacii i-or retezat vârful şi acolo
şi-or fă­cut cetatea. Na, pe unde să urci, să-i cuce­reşti?!…”. Aşa au
fost toate „conu­rile” acestea dimprejur, locuite când­va de daci, aşa
sunt şi cele din satul lui: de necucerit. Emil Părău ar vrea ca satul
lui să nu fie cucerit nicio­dată.
Ştie totul despre dacii de-aici. A finanţat cărţi şi cercetări, îmi arată gura unei peşteri prin care tre-ceau călare prin muntele Cetăţuii, până în partea cealaltă, sau locurile unde s-au găsit mari co­mori. Ne oprim des, el vorbeşte cu
bătrânii, cu oamenii locului, toţi îl ştiu şi-l preţuiesc şi se bu­cură.
Dincolo de Bal­şa, începe tărâmul satelor părăsite. Buneştiul,
altă­dată mare, acum complet pustiu. Se văd casele, şu­rile năruite,
superba bise­ricuţă de lemn în para­gină… Galbina, Mada, Oprişeşti,
Techereu – doar câţiva locuitori. Ro­şia, chiar la poalele Bur­tucii, un
sat cândva plin de oameni, acum e pus­tiu. Emil Părău a făcut un
monument mare, la in­trarea în sat, cu Iisus păs­tor. „Sa­tul Roşia.
Bine aţi venit. Dumnezeu să fie cu tine” scrie pe el, deşi în sat nu mai
trăieşte de mult absolut ni­meni. Prin mijlocul lui trece un pârâu cu
apă de cu­loare roşie.

Plimbare printre „vecini”

Dar dacă aceste aşezări goale încă mai figurează în acte, în evidenţele
primăriei, satul lui Emil Părău, pur şi simplu, nu mai există.
Aron şi stupii lui de albine făcuţi din lut, ca pe timpul dacilor
L-a înghiţit istoria, uitarea, în doar câteva zeci de ani. Însă călăuza mea
îl ştie, loc cu loc, ar putea vorbi zile întregi despre fiecare casă şi
istoria ei, chiar dacă din multe n-au rămas decât nişte temelii
răscolite de vânt. „Uite-aco­lo, la pru­nul ăla, e Lina Trichii. De aici
începe satul”, zice, păşind încet pe uliţă, contem­plând totul cu
ace­eaşi melan­colie bucuroasă în priviri. „Altădată era acoperită cu
paie. Lina era o fe­meie săracă, dar ajuta pe mulţi oa­meni, fără să
ceară nici un ban… Da, Lina, biata de ea… Din­coace îi a lu’
Cu­culeasa – Cucu ăsta o fost un om foarte bogat, slaaab, înalt,
fălos… Uite ce casă faină avea, pe asta o re­fac prima, am adus şi
muncitori, sunt acolo, înăuntru. Ailal­tă-i mai slăbuţă, a lu’ Utan,
ăsta n-avea avere, fiu-său o fugit în Ame­rica, îi ziceau
«Ame­ricanu»… Aici îi a lu’ Ţic Ioan, alt bogat – no uita­ţi-vă, ce
casă albă, înaltă, avea. Dincolo, mai sus, îi a lu’ Liţă a lu’ Gherghi.
Când şi-o făcut el casa, nu era drum. Totul o adus bie­tul om în
spinare, cu măgarii, cu carul cu boi. Vă daţi seama?… Şi-o fost casă
mare, de piatră, domnoasă. N-o puteţi vedea. Că n-o rămas decât numai
câteva ziduri sparte, în pădure. Dar sunt unele din care nu mai îi decât
temelia. A lui Bibăr­ţoaia, a lui Boca Adam… Temelia, atât. E trist.
Dar eu le ţin minte exact, pe toate. Şi-o să le fac tot aşa cum o fost
înainte. Ba o să-l aduc şi pe om acolo, sau pe co­piii lui. Să o vadă,
să se bucure şi să-şi amintească…”.
Pe măsură ce emoţia creşte, Emil Părău vorbeşte cu accent tot mai puternic ardelenesc. Se întoarce cu vorbele în anii copilăriei. Venerează casele astea, de parcă ar fi toate nişte case memoriale. Povesteşte cu dragoste despre fiecare vecin, ca şi cum ar face biogra­fia unor mari personalităţi, pe care le-a
cunoscut, sau chiar a unor fiinţe supraomeneşti, din alte lumi. Îmi zice
de unul Adam Jurcă, care acum vreo 30-40 de ani s-a întâlnit cu un
câine cu glas de om, un „moroi”, îmi arată temelia casei morarului
Dionisie, zis Bogatu, pentru că într-adevăr era un om vrednic, foarte
bogat, dar toţi din neamul lui au murit straniu; el însuşi, „Bogatu”, a
fost ucis pentru avere, tăiat cu toporul, chiar de nevasta, fiica şi
ginerele său… Apoi, casa blân­dului şi înţeleptului bătrân Ţic Ioan,
care, când mer­gea cu oile în păşunat, mereu purta cu dânsul o sticlă de
oţet de mere cu miere, din care le punea copiilor câte puţin în apa
rece de izvor pe care-o beau, „pentru sănătate”, iar lor li se părea că
apa aceea e cea mai gustoasă apă din lume…

Meşterind în ograda casei
Asta îi place lui cel mai mult: lucrurile simple. Oa­menii cu trai simplu.
Pădurea, poveştile, singurătatea. Să cutreiere solitar toţi munţii
ăştia, pe care-i ştie ca-n palmă. La şapte ani, mergea cu oile, trăia
mai mult cu ciobanii. I-a fost dragă ciobănia, încă de mic. Aşa că acum,
la ce s-a gândit Emil Părău? Dacă tot a cumpărat satul ăsta, ce-ar fi
să-şi ia şi oi? Avea prea mult fân de pe munţi, sute de clăi, n-avea ce
face cu el. Prin 2004, s-a dus la târg la Pui, acolo toată lumea vindea,
nimeni nu cumpăra. Doar el. Şi-a luat la început vreo două sute de oi,
mai mult „de drag”, la preţuri foarte mici. Acum are… patru mii! Doar o
mie sunt aici, dea­­supra satului – mân­ză­rile – restul le paş­te în
alte stâni de pe piscurile Retezatului. Brânza pe care a bote­zat-o
„Bure­bis­ta” e una din cele mai curate şi bune din Ar­deal, iar
ma­gazinul său din Lupeni nu poate face faţă cere­ri­lor. „Numai aşa
poţi câştiga bani fără să ai insomnii. Doar dacă faci ceea ce-ţi
pla­ce”, zice Emil Părău, la masa din faţa stânei sale, în timp ce
frânge o cea­pă, o bagă în sare, apoi ia cu mâna o bucată de caş.
Mân­căm balmoş, urdă, „brân­ză de caş” făcută după reţete moştenite de
la daci. Înfulecăm cu pof­tă, împreună cu cei 12 cio­bani, toţi la
ace­eaşi masă, şi râdem, şi ne uităm la munţi şi po­ves­tim, şi avem
toată dra­gostea unii pentru alţii şi tot timpul din lu­me. Într-adevăr,
avea drep­tate Emil Părău: în locul ăsta, parcă e „ce­va”. Ce­va ca o
pu­tere binefăcă­toare…

O comoară: viaţa ca acum o mie de ani

Aveam să îl cunosc, spre seară, şi pe ultimul supra­vieţuitor al satului,
singurul care n-a vrut nicicum să-şi părăsească pământul bătrânilor.
Singurul locuitor! Un încăpăţânat, care-a ţinut morţiş să stea pe loc,
să-şi „lucre glia”, în imperiul de hăţişuri şi buruieni.
Căruţă nouă, în aşteptarea unui stăpân
Aron Truţă ne aştepta în poar­tă, cu părul lui alb, ţepos, privind atent în
jos, spre curba uliţei. Îi zice lui Emil Părău că „ştia” că va veni azi,
deşi n-avea de unde să ştie, fiindcă nu-l anunţase nimeni, nu are
telefon, ni­mic. Iar prietenul său, care nu mai fu­se­se acolo de vreo
două luni, con­firmă: omul ăsta, Aron, are într-ade­văr o „putere a
presimţirii”, ştiind me­reu, cu ceva vreme înainte, cine vine la dânsul,
exact la ce oră, totul. Îl „simte” pe om de la distanţă, ba reu­şeşte
chiar să îl şi „cheme”, cu puterea gândului său. Are 76 de ani şi e
sin­gur. De multă vreme n-a coborât nici până la prăvălia din comună, de
la Balşa. Zice că nu are nevoie. Pe toate le are aici. Pământul
cultivat cu de toate, legume, „poame” la discreţie, lapte de la animale,
pâine din cuptor, miere din stupi, ierburi de leac. E incredibil ce
poţi vedea înăuntrul acestei gospodării singuratice: unelte vechi,
aceleaşi ca acum mii de ani. Îşi ară pământul cu plugul de lemn, făcut
de el însuşi, până-n toate încheieturile. Are foale de fierărie, o
mulţime de scule rudimentare de cioplit lemnul. Şi-a făcut singur sania,
carul cu roţi de lemn, îmi arată toate părţile lui, „ruda”, „loitrea”,
„dricul”, „butucul”, „obia­da”, „leuca”, „proţapul”, „piscul”,
zicându-mi că toate uneltele acestea-s „lăsate de la daci”, că le găseai
în toate gospodăriile din satul ăsta părăsit, chiar şi acum câţiva ani,
înainte ca toată lumea să plece. Iar oamenii le foloseau, zi de zi,
doar pe acestea, refuzând orice-i modern…
Asta e marea comoară a lui Emil Părău. Ultimul său plan „secret”. După ce va reface aceste case, vrea să le umple cu oameni. Oameni care trebuie să se îmbrace ţărăneşte, să aibă grijă fiecare de casa lui, să ţină plugul, să cultive
grâu şi porumb, să cosească fâ­nul, la fel ca altădată. Măcar pentru
câteva săptămâni. Pot fi oameni de-ai locului, urmaşi ai celor care au
trăit aici cândva, doar dacă-s gospodari şi vor să trăiască româneşte,
la fel ca părinţii lor. Nici o pensiune sau vilă modernă nu se va face
vreodată pe pământurile sale. Niciodată grătare, muzici asurzitoare.
Aici, în mun­ţii lui, nimeni nu intră cu aşa ceva, oricât ar plăti. În
ultima vreme, s-a gândit şi la turişti. Dar la turiştii care vor
altceva, mulţi sunt înnebuniţi după asemenea locuri, unde să se poată
întoarce în timp o mie de ani, la acea viaţă simplă, în armonie şi
linişte, pe care poate mulţi au pierdut-o. Vor fi vecini, fiecare
familie la casa ei. Vor primi câte o vacă, să aibă grijă de ea, câteva
oi din turmă. Vor putea merge la clacă, la măsuratul oilor, vor putea
învăţa să cosească sau să facă clăi. N-are cum să nu-ţi placă aşa ceva,
crede Emil Părău, dacă intri în „armonia” vieţii unui sat. Un poet,
acest „om de afaceri”. Nu-i place deloc să îi zici aşa. Ştie că nu va
câştiga mulţi bani din „secretul” său, căci şi cheltuie­lile de
întreţinere sunt foarte mari. Dar i-ar plăcea să vadă iarăşi satul plin.
Asta e „nebunia” lui. Oameni îmbrăcaţi ţărăneşte. Fiecare la casa lui.
Şi străini care, poate, vor duce-n lumea largă povestea unui biet sat
românesc, dispărut, de undeva din Munţii Apuseni. Vor pleca de aici şi
poate vor spune mai departe po­vestea lui Cucu, a lui Liţă a lu’
Gherghi, a lui Bogatu… A lui Ţic…
***

Pe pragul casei bătrâneşti refăcute Deocamdată, o casă deja a refăcut-o: a lui. Mă uit la cei doi prieteni vechi, cum
stau pe prispă şi poves­tesc, unde a stat cutare sau cutare, care al cui
a fost, cum a petrecut în viaţă, arătând cu mâna spre anumite locuri
din munţi. Asta fac de fiecare dată, când apare Emil Părău în sat: stau
împreună la o masă şi-ncearcă să-şi amintească, uneori până noaptea
târziu, la lumina opaiţului, cum a fost cândva. Vor să scrie poate, cine
ştie, un fel de istorie a satului, a fiecărei case şi familii. De aceea
vorbesc: ca să nu uite. Doar ei doi, în munţi, singurii supravieţuitori
ai unei lumi dispărute. Lui Aron, această preschimbare a aşezării din
ultimii ani i se pare „o minune”. A fost părtaş la ea, a fost martor. „O
minune”, aşa zice. Emil nu poate zice asta. O mi­nune i se pare faptul
că s-a născut aici, în acest Paradis. O minune, poate, şi că cei doi
băieţi ai săi, Alin şi Do­rin, au urmat tot această cale, fără ca el
să-i oblige vreo­dată. Căsătoriţi, primul are 27 de ani, al doilea 26,
dintr-o săptămână, jumătate stau doar pe pământul părintesc. Umblă prin
păduri, dorm sub cerul liber, ştiu locurile ca-n palmă. Zic că n-ar mai
pleca de aici. Co­sesc, fac fânul, muncesc braţ la braţ cu ceilalţi
lucră­tori, fără ifose de copii de bani gata. Ei se ocupă şi de oi,
fiindcă le place, au ciobănia în sânge, le place aceas­tă viaţă de om
liber şi stăpân şi sunt convinşi că vor să aibă grijă de pământuri, mai
departe. Le place. Pur şi simplu le place. Jură că nici ei, nici copiii
lor, n-ar putea să înstrăineze aceşti munţi, niciodată.
Asta e, pentru Emil, cea mai mare minune şi bucurie a vieţii. Feciorii săi. În
spatele casei părinteşti, este un păr enorm, care încă dă rod. Se zice
despre el că ar fi cel mai mare şi mai bătrân păr din partea locului.
Sute şi sute de ani. O minune a supravieţuirii. Bunicului său i-a zis
străbunicul că tot aşa l-a prins. Face nişte pere mici, arămii şi dulci,
cum nu mai cresc nicăieri în împrejurimi. Cele mai bune pentru pus la
uscat. Când satul era plin, toţi oamenii se urcau în el şi luau pere. Le
băgau în cuptor, ca să aibă pe iarnă fructe uscate. Mirosea tot satul,
toamna, a pere. Mireasma aia, plutind peste case… Mireasma perelor din
marele copac al lui Avram, tatăl lui Simion, bunicul lui Simion,
străbunicul lui Emil, stră-străbunicul lui Alin şi Dorin Părău şi aşa
mai departe, în veci.

Bogdan Lupescu

 

t

Camile lui Suleiman si steagurile negre

Lasă-mi un mesaj

De ceva vreme am ajuns la concluzia ca nu mai exista evenimente fara importanta, toate par sa aiba un rost si un sens. Important este ca sa le pricepem asa cum sunt ele si nu cum vor unii sau altii. Pentru asta e nevoie de trei lucruri: informatie, logica si psihologie. Unde aceste conditii nu sunt indeplinite, prinde dezinformarea si manipularea. Acestea pot sa apara doar pe terenuri desertice, unde judecata sanatoasa e mai rara decat apa. Si cum teoria are valoare doar daca are aplicatii practice, voi da doua exemple recente, pe care le pun la rastalmacit:

Prima poveste

In editia online a ziarului Cotidianul, a fost postata pe 29 septembrie informatia urmatoare:

http://www.cotidianul.ro/israelul-inapoiaza-unui-palestinian-doua-camile-fugite-din-calea-bombardamentelor-248138/

Armata israeliană a recuperat şi a înapoiat cele două cămile ale unei familii de beduini din Fâşia Gaza, după ce patrupedele fugiseră în toiul operaţiunilor militare, transmite AFP.

Presa israeliană scrie că armata a întreprins o adevărată operaţiune pentru a recupera cămilele, după ce proprietarul lor, Suleiman al-Mesmanri, a arătat că a contactat autorităîile de mai bine de o lună în acest scop, însă degeaba. “Am fugit de acasă din cauza bombardamentelor, iar când am revenit, după încetarea focului, am crezut că mi-au murit cămilele”, spune el.

Potrivit presei israeliene, cămilele ar fi reuşit să pătrunda pe teritoriul israelian în momentul în care barierele de securitate au fost deschise, pentru a permite o incursiune a trupelor israeliene.

La solicitarea palestinienilor, comandantul grupului de coordonare dintre armata israeliană şi oficialii palestinieni a decis că această problemă ar trebui rezolvată. Cămilele au fost reperate pe teritoriul israelian, au fost prinse şi apoi reintroduse în Gaza, cu înştiinţarea militarilor israelieni şi a militanţilor palestinieni, astfel încât să nu se ajunge la un incident din cauza unei neînţelegeri.

“Eu astăzi nu am un acoperiş deasupra capului, iar ei îmi vorbesc de o operaţiune umanitară, pentru că mi-au adus cămilele. Dar cămilele au fugit tocmai pentru că le-a fost frică de bombardamentele care au distrus casa”, spune nemulţumit al-Mesmari. Cămilele au fost evaluate la circa 6.000 de euro, potrivit armatei. Potrivit ONU, ultimul conflict din Gaza s-a soldat cu moartea a 2.200 de palestinieni şi a 70 de israelieni, dintre care 66 de militari.

(R.C.)Publicat Luni, 29 septembrie 2014

Deci camilele bietului beduin ajung pe teritoriul israelian. Ele sunt bineinteles identificate si se cam stia de unde au putut veni. Dar a trebuit sa intervina Comandantul grupului de coordonare, ca ele sa fie date inapoi pagubasului, ramas nu numai fara camile, dar si fara casa si gospodarie. Dar odata cu inapoierea camilelor, i s-a adus la cunostinta ca ele nu i-au fost inapoiate cu umilinta, asa cum ar fi facut oricine, dupa ce a produs altuia pagube irecuperabile, ci in urma unei extraordinare „Operatii umanitare“.  Apoi, toata presa israeliana a titrat cu litere groase, subliniind fapta de neimaginat pentru ea, de a da inapoi doua camile deselate unui amarat de arab.

Totdeauna cand vrei sa intelegi pe altul, trebuie sa stii cum gandeste el, adica sa-i stii psihologia. In documentarile mele legate de Miscarea Legionara, am dat de o carte a lui Nicolae Paulescu, pe care o cunostea bine Corneliu Zelea Codreanu. Aceata carte se numeste „Spitalul, coranul, talmudul, cahalul si francmasoneria“. In acea carte Paulescu, care a fost in acelasi timp un mare savant, aminteste de unele pasaje din Talmud, (unii care stiu ce vorbesc o considera chiar cartea de capetenie a evreilor talmudisti, mult mai importanta decat Vechiul Testament), pasaje care in secolul XVII-lea au fost scoase din Talmudul tiparit, dar care, spune Paulescu, au fost mai departe predate prin viu grai copiilor de evrei. Unele din aceste invataturi sunau cam asa:

„Dumnezeu a dat iudeilor putere asupra averii și a vieții tuturor popoarelor”

„Este permis să despoi pe un ne-evreu.“

„Este oprit să dai goiului un lucru pe care dânsul l-a pierdut. Cel ce dă unui goi obiectul pierdut, nu va găsi iertare înaintea lui Dumnezeu”

„Este oprit să împrumuți pe goimi, fără camătă”.

Privind lucrurile prin ceea ce scria Paulescu, intelege oricine de ce a durat atat de mult ca sa fie luata decizia de a-i da inapoi arabului animalele pierdute.

Nicolae Paulescu a fost cel care a descoperit printre primii efectele antidabetice ale extractului de pacreas, totusi premiul Nobel pentru descoperirea insulinei au luat-o doi caadieni. Acesta a fost pretul pe care a trebuit sa-l plateasca, pentru ca a indraznit sa scoata din negura uitarii lucruri despre talmud, cahal si francmasonerie, ceea ce a deranjat profund Oculta Mondiala. Daca nu credeti, incercati sa ridicati o statuie, sa botezati o strada, sau sa-l faceti cetatean de onoare al unui oras oarecare din Romania pe marele savant Nicolae Paulescu. Imediat o sa sara de fund in sus unul si altul, care se pare ca dicteaza mersul lucrurilor in tara asta si o sa vedeti ca am dreptate.

A doua poveste

De ziua nationala a Romaniei, cativa maghiari au arborat steaguri negre la coltul caselor lor. Asta pe mine nu m-a mirat. Stiu de copil ca unii dintre maghiari sunt iredentisti si au idei revizioniste. Mai stiu insa ca acestia sunt doar o minoritate.

Maghiarii sunt singurul neam dupa stiinta mea care si-au legat ziua nationala de o infrangere. Daca istoria lor e saraca in victorii, iar alea, cate au fost, fiind obtinute de comandanti straini de neamul lor (Corvin, Basta, Bem) si deci neputand fi luate in considerare, ce puteau face bietii oameni? Sa ramana fara zi nationala nu se putea, asa ca a fost buna si o infrangere. In ziua de 15 martie 1849, 12 generali si un colonel, fosti comandanti ai armatelor „revolutionare“ maghiare, au fost executati la Arad de austrieci. Probabil pentru „hainire“ fata de imperiul habsburgic. Putem deci intelege de ce in capul unor maghiari ziua de 15 martie este nu numai zi nationala ci este si o zi de doliu. Ce fac ei si cate steaguri negre pun de ziua lor sau a noastra, nu e treaba mea si nici nu ma intereseaza. Pe mine ma intereseaza cu totul altceva.

Ma intereseaza faptul ca un idiot de prefect, dupa ce a aflat de steagurile negre, a declarat ca va deschide o ancheta. In baza carei legi vrea nenorocitul acela sa actioneze? Ca doar nu este nici una, care sa interzica steagurile negre cand ai tu chef sa le arborezi. O sa-i rada ungurii in nas. Ii vor spune ca tin dolul dupa pisica care tocmai le-a murit. (Dar, acel prefect sunt sigur ca nu-si va misca tartita de la biroul lui. Asta a fost doar praf aruncat in ochii prostilor. Simte si el, cu simturile lui de batracian naparlit, ca ii fuge scaunul de sub fund si vrea sa se arate si el activ. Daca avea demintate, si-ar fi dat demisia imediat ce a aflat ca mii de romani au fost privati de dreptul constitutional de a vota de guvernul din care face si el parte). Asa ca, domnule prefect, e vremea sa-ti faci bagajele, nu esti bun sa ne reprezinti interesele.

Am mai aflat ca acei ticalosi de comandanti erau de fapt niste criminali, conducatorii unei armate care in numele „libertatii, fraternitatii si egalitatii“ au ras de pe fata pamantului 300 de sate romanesti, ucigand 40.000 de romani, printre care si 100 de preoti. Pe noi romanii n-ar trebui sa ne intereseze cate steaguri pun maghiarii de ziua nationala a Romaniei, ci cate steaguri negre punem noi de ziua lor nationala. Pe 15 martie in fiecare an ar trebui arborate mii, zeci de mii de steaguri negre pe la casele romanilor, in amintirea celor 40.000 de victime nevinovate, care au pierit de mana „revolutionarilor“ criminali.