Real şi ficţiune în romanul „Pui de ţigan”

Eroul principal al romanului Pui de ţigan, Ion Ciolan, este un personaj care pare coborât din basme, deoarece este eminamente pozitiv, cu puţine părţi negative. După ce a citit manuscrisul, Sora mea  mi-a şi reproşat acest fapt.

M-am întrebat şi eu după aceea ce-am scris, un roman ancorat în realitate, sau basme pentru copiii preşocolari. Analizând subiectul, am ajuns la concluzia că majoritatea covârşitoare a povestirilor sunt în întregime sau măcar în esenţialitatea lor reale. Ştiu exact când, cum, în ce împrejuare şi cine a fost eroul acelor întâmplări adevarate, care au constituit ulterior substanţa romanului.

Geamurile-directorului-Ligner

Geamurile clasei prin care fugeam de la şedinţele de pionieri, acum 49 de ani. Pe atunci era trotuar pe lângă zid.

Astfel, în clasa a 5-a sau a 6-a ne-a fost prezentată o planşă de către profesorul de geografie Fluieraş, cea cu beduinii. Eu am fost singurul din clasă care a remarcat urmele de şenile pe nisip, pentru că nu am bătut degeaba coclaurile! Ştiam să recunosc chiar şi urmele de căprioară, de mistreţ sau de câini. Urmele unui amărât de tractor erau pentru mine floare la ureche!

Iar la şedinţele de pionieri din clasa a 6-a, pe când învăţam la şcoala de lângâ policlinica sighişoreană, îmi făcea mare plăcere să nu particip, sărind pe geam. Aşa am aterizat odată chiar în faţa directorului adjunct Ligner.

Altă dată, pe la 10 ani, umblând pe Dealurile Şaeşului, am fost încolţit de câinii unei stâni. Ca un făcut, nici un copac prin apropiere. M-am aşezat cu faţa în jos, pe pământ, cu mâinile la urechi şi cu inima cât un purice. Am simţit cum un câine m-a mirosit pe la urechi, dar m-a lăsat în pace, până ce ciobanul a reuşit să ajungă la mine şi să alunge câinii. Atunci mi-a spus că am avut mare noroc, puteam s-o păţesc urât de tot.

Întâmplarea cu ţeava de la WC turtită cu ciocanul şi transformată în stropitoare s-a petrecut chiar în liceul nostru când eram prin clasa a 11-a, prin 1968.

Mai erau puține zile până la bacalaureat, în jur de 1 iunie 1970, când am fost chemat la o şedinţă foarte importantă. Nimeni nu ne-a spus despre ce era vorba, dar ajuns la sala Sander de sub Turnul cu Ceas din Sighisoara, am văzut un microfon spânzurat de tavan. Securitatea înregistra, harnică, tot ce urma să se discute acolo.
A fost pus în discuţie colegul meu de clasă, Zolog Dan, care ar fi scris o scrisoare la Europa Liberă, lucru pentru care a şi fost exclus de la bacalaureat în sesiunea din iunie. Cât şi alţii, cu vini mai mari sau mai mici. Eu am fost singurul din toată mulțimea aceea de elevi care a luat cuvântul în apărarea colegilor mei, dar nu am fost lăsat să termin de vorbit.

Pe când lucram la Uzina Dacia la Piteşti, am avut un coleg la compartimentul investiţii, pe nume Podaru. Acesta, când pleca acasă, se ducea direct la cârciumă, unde, zicea el, afla toate noutăţile şi, başca, se mai şi cultiva. Ca să o dovedească, venea în fiecare dimineaţă cu câte o poveste. Eu fiind singurul care arăta interes, s-a obişnuit să-şi deşarte desaga cu poveşti în curtea mea. Într-o dimineaţă vine Podaru radiind de fericire şi mă întreabă dacă ştiu de ce ţin femeile picioarele în “V”. Fiindcă eu, nepriceputul, tăceam, am primit răspunsul: Ca să nu iasă plugul din brazdă!

Într-o vară, venit în concediu la Sighişoara, am dat de Lucian Niţu, un prieten, care tocmai primise vizita unui prieten bucureştean, Daniel Voinea. Amândoi se cunoscuseră în lagărul de la Negotin, din Iugoslavia, unde s-au împrietenit. Daniel picta dumnezeieşte şi a pictat un tablou cu un cneaz sârb pe care l-a dat cadou comandantului lagărului. Le-am ascultat câteva ore poveştile şi rememorările, regretând că nici unul din ei nu s-a apucat să scrie o carte pe tema asta. Dacă n-au făcut-o ei, am scris-o eu, fiindcă era păcat să se piardă asemenea exerienţe de viaţă. În vara lui 2012, când m-am întâlnit cu Lucian la Sighișoara, mi-a povestit că mereu e oprit de fete pe stradă, care-l întreabă când mai vine Daniel pe la el. Daniel când vine, vine la Lucian, fetele acelea fiind doar victime colatarale, cum s-ar putea spune.

Pe Marius l-am cunoscut la un prieten. Bucureştean get-beget, s-a aciuat prin Austria la o familie, unde fata gazdei s-a îndrăgostit de el. De dragul lui a învăţat şi româneşte. Am auzit-o şi eu cum vorbea, cu accent atât de simpatic, încât era o prezenţă tare agreabilă. Tatăl ei l-a luat într-o zi de guler pe Marius, spunându-i ca nu cumva să se lege de fica lui, că e de rău, ceea ce Marius, băiat bun, a şi făcut. După un timp, tatal fetei s-a îmbolnăvit grav, Marius fiind cel care-l ridica din pat, fiindcă mama şi fata nu aveau atâta putere. După un timp, tatăl i-a spus fetei lui că Marius e un băiat deosebit şi că n-ar face rău să se mărite cu el, dacă şi el vrea.

În armată am avut un camarad pe nume Dănău Pepile, oltean din Târgu Jiu, cum se prezenta el de prima oară. Dacă-l luai la bani mărunţi, mai adăuga: locuiesc la 20 de kilometri în spatele gării. Ei, în toamna lui 1975, la Lipova, am auzit de la el povestea cu „Strânge-te-ar mă-ta între craci” şi „Povestea cu talpa lată”.

Casa lui nea Ilie din Uilac

Casa lui Nea Ilie Tenea din Uilac

Ackinger era un şofer care lucra la Intreprinderea de Vase Emailate Sighişoara. Era sas, dar avea apucături de român şugubăţ. Era de prin Şaeş şi colinda toată ţara cu o dubiţă. Acasă avea o soţie casnică şi câţiva copilaşi. Şi lui îi umbla gândul să fugă, dar nevasta, care nu voia să rămână singură, l-a ameninţat că sună la miliţie dacă nu-şi bagă minţile-n cap. Odată, ciuful îi spune că la noapte o sa fugă. Femeia sună la miliţie, toate organili intră-n alarmă prelungită, dar Akinger nicăieri. Pe cănd miliţia şi securitatea din Sighişoara zumzăiau ca un cuib de viespi zgândărit, vine un “colaborator” de pe la Sovata şi, când aude din ce cauză se agitau epoleţii, le spune să se liniştească, fiindcă Ackinger e cu o pupăză la Motel la Bălăuşeri.

Mălâncrav e un cătun uitat de lume din judeţul Sibiu, dar aproape de Sighişoara. De acolo au fugit o grupă de ţărani saşi, plecaţi la o cooperativă înfrăţită din Banat, care avea ogoare învecinate cu graniţa. Aceştia au înşelat vigilenţii grăniceri români cu o combină căreia i-au pus o cărămidă pe acceleraţie. Capul răutăţilor ar fi fost un ţigănuş… pardon, un Ghiocel de Copşa Mică, care fiind dat înapoi, a mai condus un transport de saşi peste fâşie. Astfel a început să se spună că Serviciul de Paşapoarte de la Sibiu s-ar fi mutat la …Mălâncrav!

Biserica Albesti

Biserica din Albeşti-Târnava

Pe vremea când lucram la Service Dacia Sighişoara, prin 1982, au început să se vadă dinspre linia ferată ridicându-se mândre, noile ziduri ale bisericii din Albeşti. Fiindcă am fost pe loc entuziasmat de ceea ce vedeam, am început să mă interesez îndeaproape de… mersul lucrării. L-am cunoscut şi pe preot, care a înebunit tot satul, făcând organele locale de toată ruşinea. Când era pictura interioară aproape pe sfârşite, am vizitat şi eu biserica, prilej cu care am avut discuţia cu pictorul cel tânâr care privea niţel cruciş.

 Am scris aceste exemple aşa cum mi-au venit în mint,e fără să iau mansucrisul la frunzărit, pentru că bănuiesc că am convins şi pe cel mai necredincios Toma că nu spun poveşti.

Vedeţi deci ce uşor este să scrii o carte. Stai cu urechea ciulită la ce povesteşte unul şi altul, te mai freci şi tu un pic de viaţă, bagi sama să nu scapi plugul din brazdă şi pac!, gata romanul! 

Trebuie doar să ai puţintică răbdare şi să aduni poveştile ca pe prune. Eu chiar aşa am şi făcut: le-am adunat timp de 50 de ani!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>