Arhive de etichete: Calin Kasper

Ardealul e fruncea!

În 15.04.2015 am vizitat Blajul, fiindcă îmi era dor de Câmpia Libertății, pe care n-o văzusem niciodată. Locuitorii acestui oraș transilvan își numesc urbea cu mândrie “Mica Romă”. O denumire cât se poate de potrivită, fiindcă are și Blajul Vaticanul lui: catedrala mitropolitană greco-catolică ” Sfânta Treime” iar într-o intersecție, nu mă întrebați care, văzui cu coada ochiului statuia lupoaicei alăptând doi prunci.

O mică Romă cam întortocheată, dar am reușit totuși să ajung pe Câmpia Libertății, cea care până la 15 mai 1848 s-a numit ” Ritul grecilor”. Într-o altă lucrare am dat și de o altă denumire, “Râtul grecilor”, dar asta nu are niciun sens. Mica Romă fiind capitala greco-catolicismului, probabil că ortodocșii, câți or fi fost, or fi avut pe câmpul acela vreo bisericuță, de la care să fi derivat denumirea. E doar o deducție logică, care nu trebuie sa fie neaparat și adevărată.

2_Campia_Libertatii

Aici, pe câmpie am fost, din păcate, singurul turist. Am întâlnit doar câțiva bunci cu nepoțeii și vreo doi localnici grăbiți spre treburile lor. Am uitat însă de toate, când, după ce am trecut de cei câțiva brazi de la intrare, am zărit, ridicat pe catarg și fluturând în bătaia vânticelului de primăvară, tricolorul românesc. Aici chiar că nu avea voie să lipsescă! (În loc de verbul ” a flutura” aș fi vrut să folosesc cuvântul mai sugestiv “a fâlfâi”. Una este să fluture și alta să fâlfâie! Dar fiindcă verbul acesta a intrat în jargonul unor analfabeți, primind un sens peiorativ, a trebuit să renunț. Iata cum se sărăcește limba când neghiobii o folosesc aiurea.)

Chiar la capătul “Câmpiei Libertății”, a fost construit un monument, care seamană cu litera grecească Pi, aia de dă dureri de cap școlerilor când trebuie să calculeze lungimea cercului. Aici am avut o mare, o uriașă revelație! Jos, la baza monumentului, un text ne amintește că aici, la 15 mai 1848, la cea de-a doua adunare de la Blaj, 40.000 de țărani împreună cu intelighenția, au strigat pentru prima dată “Noi vrem să ne unim cu Țeara!” Cu care “Țeară”, fiindcă biata de ea nici nu exista la acea oră! Deci ardelenii noștri, pe care unii dintre români, care cred că să fii repezit e o mare calitate și le iau ardelenilor seriozitatea drept tăndăleală și cumpătarea încetineală, au dat glas primii unei adânci nevoi naționale, aceea de a avea o patrie, o Dacoromânie, din care să facă parte și Transilvania.

La această adunare au fost prezenți mulți moldoveni și munteni, precum Alexandru Ioan Cuza, Gheorghe Sion, Alecu Russo, Lascăr Rosetti, Petrache Cazimir, Nicolae Ionescu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Dumitru Brătianu și poate că și alții, pe care istoria nu-i menționează. Rezultatele s-au văzut imediat la moldoveni, care deja în august 1848 introduseseră în “Prințipiile noastre pentru reformarea patriei” unirea ca punct ce trebuia atins, unire la care în martie, în proclamația către domn, nu le-a dat prin cap s-o menționeze. Lecția ardeleană și-a făcut deci efectul. Iar muntenii au învățat și ei de la frații lor ardeleni strategia de a-ți realiza scopurile în ciuda piedicilor puse de neprieteni.

Guberniul maghiar impusese ca adunarea românilor din 15 mai 1848 să fie restrânsă la câțiva reprezentanți ai clerului și puțini “intelighenți” și să fie împărțită confesional: uniții (greco-catolicii), cu mitropolitul Lemeni în frunte, urmau să se adune la Blaj, iar ortodocșii lui Andrei Șaguna, trebuiau să se întâlnească la Sibiu. Lemeni a anunțat adunarea uniților conform cu planul gubernial, dar Șaguna i-a informat pe ortodocsi că Marea Adunare Românească va avea loc tot pe 15 mai, “uitând” însă să precizeze localitatea. Așa că și ortodocșii s-au dus tot la Blaj. Cât de înălțător a fost exemplul celor doi mitropoliți, care, pășind braț la braț pe Câmpia Libertății în uralele miilor de români, au fost deschis această adunare cu adevărat istorică, nici nu se poate povesti.

După ce Cuza a fost ales domn în Moldova iar muntenii, conform planului marilor puteri trebuiau să aleagă alt domn, ei și-au adus aminte de lecția ardeleană și folosind aceeași strategie, l-au ales domn tot pe Cuza. Așa au știut ardelenii să pună umărul la ridicarea românismului! Fiind, așa cum bine zice vorba, fruncea!

În jurul acelui Pi de pe Câmpie, de parcă ar fi fost ridicat în amintirea lui Pitagora, se află panteonul blăjean: două semicercuri, cu busturile unor oameni importanți, precum Micu Klein, Avram Iancu, Gheorghe Barițiu, Bărnuțiu, Aron Pumnu, Papiu Ilarian, cei doi mitropoliți Șaguna și Lemeni, Bălcescu, Cuza, Alecsandri, Kogălniceanu, Eftimie Murgu, Boliac, Costache Negri, Șincai, Petru Maior, Cipariu… ce mai, români tot unul și unul. Mie însă mi-a mers la inimă două busturi de… neromâni. Unul este al lui Stefan Ludwig Roth, scriitor sas, condamnat la moarte și executat de unguri prin mai 1949, ceea ce dovedește aplecarea spre crimă a celor pe care tribunii lui Iancu evitau să-i numească revoluționari, denumindu-i mult mai potrivit, insurgenți maghiari. Un revoluționar adevărat nu poate fi criminal!

Dar, acolo, în panteonul românesc, și-a găsit locul și Petöfi, cel care a luptat de partea insurgenților, pierzâdu-si din cauza asta viața. Acest bust a fost o plăcută surpriză, pentru că el dovedește că românul, structural, a fost și este mai aproape de învățătura creștină decât alții. Suntem, prin acest bust, mult superiori celor care se uită la noi, românii, de sus. Eu îi las să se uite, pentru că știu că putini unguri îi pomenesc numele lui Avram Iancu cu respect. Iar să-i înalțe un bust, cred că poate, doar în mileniul următor. Datorită moralității sale l-a și ajutat Dumnezeu pe Iancu ca din 14 bătălii cu insurgenții, să le câștige pe toate și l-a scos din ghearele lui Hatvani de la Abrud, atunci când insurgenții, încălcând toate promisiunile, i-au arestat pe prefecții Dobra și Buteanu, Iancu scăpând în ultimul moment. Tot din cauza acestei superiorități morale, eu nu știu niciun război, pe care românii să-l fi pierdut în fața ungurilor. Fiindcă războaiele nu se câștigă numai cu armele, așa precum omul nu se hrănește numai cu pâine.

7_Sfanta Treime

Am trecut apoi să vizitez centrul istoric, cu catedrala metropolitană, de pe “piatra” căreia s-au adresat “intelighenții” neamului la adunarea din 30 aprilie 1848, învățând poporul și încurajându-l. Un parc foarte ingrijit, plin de petunii și lalele înflorite, deschidea vederea spre catedrală și clădirile istorice care înconjurau parcul, în formă de patrulater. În dreapta catedralei, o clădire poartă cu mândrie o placă comemorativă: ” La data de 11 octombrie 1754 și-a deschis în această clădire cursurile cea dintâi școală sistematică din țara noastră în care învățământul s-a predat în limba română. – Școala de obște – “Deschisă tuturor și de toate vârstele pentru a se deprinde în cetanie, cântare și scrisoare, nici o plată de la ucenici așteptându-se.” O placă mai mică, sub prima, ne spune că în școala de obște au fost profesori Samuil Micu Clain, Petru Maior și Gheorghe Șincai. O altă plăcuță ne anunță că tot aici și-a desăvârșit studiile teologice scriitorul Ion Agârbiceanu.

În clădirea din stânga catedralei a poposit Mihai Eminescu ca elev, în anul 1866. Placa comemorativă ne spune că a venit aici pentru a cunoaște această parte de țară și a vedea Blajul. Numai că eu nu cred că i-au trebuit lui Eminescu 5 luni pentru asta. Dacă n-o fi venit la Blaj pentru vreo Veronică, putem crede cu temei că a poposit atâta vreme la Blaj cu gândul de a călca pe urmele bunicului său patern, un Iminovici, care a învățat la rândul lui la Școala de obște, din Blaj fiind de loc. De la Blaj Iminovici s-a stabilit în Bucovina. Iată ce-i mai lipsea Ardealului, după ce aici și-au avut dacii capitala și după ce Dragoș-Vodă a descălecat din Maramureș în Moldva iar Negru-Vodă în Valahia. Să facă parte și din genealogia paternă a celui mai mare poet al românilor.

Deci, pe un kilometru patrat se găsește atât de multă istorie la Blaj, încât mă și mir cum bietul orășel o mai poate duce în spate și nu se prăbușește sub povara ei.

Adblaj1848

Cu această ocazie mai am de făcut o observație. Există la Muzeul Unirii din Alba Iulia o stampă, intitulată “Adunarea de la Blaj din 15 mai 1848″. Această stampă reprezintă mulțimea românilor adunați în fața catedralei “Sfânta treime”, ceea ce contrazice faptul că ar fi vorba de 15 mai. După mine, stampa redă prima adunare de la Blaj, din 30 aprilie 1848, care a avut loc în fața catedralei metropolitane, care se vede foarte bine în fundal. Cea de-a doua adunare, din 15 mai a avut loc, cum bine se știe, pe Câmpia Libertății, care se află la o jumătate de km. depărtare. În plus, catedralei nu i se poate vedea de pe Câmpie decât spatele și nu fața, așa cum este redată în stampă.

9_Tineti cu poporul

Iar în colțul drept al parcului din fața catedralei, întâlnim din nou un bust de-al lui Simion Bărnuțiu cu un text scurt, dar memorabil, ales din spusele marelui bărbat al neamului: “Țineți cu poporul toți, ca să nu rătciți.”

Avram Iancu, scriitorul

Am primit pe Disqus un mesaj “lăudătoriu” la articolul precedent, despre calitatea literară a Raportului lui Avram Iancu înaintat “gubernatoriului” Transilvaniei, baronul Wolgemuth, în noiembrie 1849, așa că trebuie sa-mi țin promisiunea ce-o făcui, de a continua. De fapt, nu fac altceva decât să folosesc intensiv citarea din raportul de mai sus, excepțional document istoric, psihologic și, nu în ultimul rând, literar. Unele dezacorduri sunt din raport, nu sunt scapari de-ale mele. Am si eu scapari, dar astea nu-mi apartin!

“Numitul sat Măgina, cum și o parte din Cacova fuseră deprădate și arse. Această învingere a maghiarilor le veni ieftină, pentru că credincioșii români nu vrea a se bate în contra soldaților împărătești. Pe când eu mă ocupam cu pacificarea orașelor muntene, un alt despărțământ al oastei mele țărane se măsură în cea dintâi luptă cu honvezii maghiari și câștigă o învingere ilustră la Cricău. Acest despărțământ, ce sta sub comanda viceprefectului Bălaș, a tribunului Bucur, preot din Galda și a bravului locotenent Șăndruc, se așezase la îndată de la începutul operațiunilor belice la numitul sat Cricău.

Tot pe atunci, mai multe companii de honvezi loviră pe neașteptate asupra oastei prefectului Acsențiu Sever care, favorați de o negură groasă, fură siliți să fugă. Patru companii de honvezi îngâmfate de o învingere așa ușor câștigată, se reîntoarseră peste Mureș, apoi la 28 octombrie, se repeziră cu iuțeală asupra cetelor de la Cricău. Românii respinseră asaltul cu bărbăție iar apoi se încinse o luptă de mai multe ore. Un student de la Blaj află o nouă strategie belică. El își împlu sucmanul cu paie și îl puse într-un par de gard. Mai mulți români facură asemenea și așa dintr-o dată se ivi un șir întreg, tot oameni de paie pe care maghiarii prin groasa negură ce ținu până târziu, îi crezură întradevăr români de luptă.

Deci până când maghiarii își prădau pușcăturile mai vârtos împotriva acestor măști, oastea română se formă în coloane de atac, lovi pe maghiari din flanc de două părți deodată și cu mare curaj, încât maghiarii fuseră siliți a o tuli la fugă cu mare stricăciune iar românii îi alungară până la Teiuș.

Precum preoții români credincioși sta sau în fruntea cetelor armate, sau mai preste tot ajuta operațiunile militare cu pericolul vieții lor, așa se întâmplă și cu această ocaziune. Preotul din Mesentea încă căzu în mâinile maghiarilor. Aceștia îl tratară cu pumnii șu cu tăieturi de sabie până ce căzu la pământ mai că fără viață, apoi legându-l cu un ștreang de gât și de un car, îl hățiră de la Aiud la Turda, iar de acolo la Cluj unde-l aruncară într-o temniță și era neapărat să-l spânzure dacă într-aceea nu ajungeau trupele împărătești sub colonelul Urban, care-l scăpară.

În Zlatna primii o scrisoare de la locotenentul Șăndruc, care-mi cerea ajutor proaspăt în contra maghiarilor. care sta să lovească din nou asupra pozițiunii de la Cricău. Dupâ ce îi trimisei cerutul ajutor, am mers la Alba Carolina, unde mă chemase comandantele acelei cetăți. De aici am mers la castrele de la Cricău. Aici căpitanul Gratze mi aduse mandatul ca eu cu cetele țărane să operez asupra Aiudului, Vințului și a Turzii. Noi împăciuirăm Aiudul apoi păsarăm (trecurăm) mai încolo către Vințul de Sus pe care-l aflarăm pe partea lui mai mare dears. De acolo merserăm către Turda unde ne întâmpină o deputațiune a orașului care auzi și primi condițiunile păcii iar noi, din parte-ne, steterăm buni pentru siguranța persoanei și averii lor.

La acest loc simțul de datorință mă  silește a mă declara în privința purtării cetelor armate pe cât timp ținură operațiunile pe malul Mureșului, cu atât mai vârtos, căci de la o parte oarecare se dă pe față o aplecare necumpătată de a defăima pe români la toată ocaziunea. Deși maghiarii pe valea Mureșului iar mai vârtos în ținutul Aiudului săvârșiră cele mai revoltătoare cruzimi, ucideri si aprinderi asupra românilor, totuși aceștia la intrarea lor în acel oraș se purtară atât de omenește. încât nici un locuitor nu avu cel mai mic cuvânt de a se plânge asupra lor. Aceasta trebuie să se însemne spre lauda românilor cu atât mai vârtos, cu cât gardele săsești care fuseseră lăsate acolo la garnizoană se pătară cu cele mai scandaloase fapte de răpiri și prădăciuni încât cârmuitorii numitului oraș se văzură siliți a da la General Komando plânsoare în scris asupra gardelor săsești, iar din contra, purtarea românilor în alăturarea cu a sașilor, o lăudară ca model.

Arderea Vințului încă voiesc alții a o incărca pe spinarea românilor. Ci când sosirăm noi la acel orășel, era, precum observai mai sus, mai de tot ars și părăsit. Căpitanul Gratze se simți îndatorat a raporta că, după o cercetare strânsă ce făcu, orășelul nu s-ar fi aprins de români, ci chiar de maghiari, când aflară de apropierea acestora.

Ci fiindcă oamenii mei erau prea demult depărtați de la casele lor și suferiseră strapațe (strapazieren= a fi obosit, din germană) grele peste măsură, îi concediai pe acasă ca să mai păuseze câteva zile, să se aprovizioneze de trebuincioasa îmbrăcăminte și nutremânt pe (pentru) alte operațiuni. După ce le defipsei (precizai, fixai) ziua și locul readunării, călătorii la Câmpeni și de acolo la Abrud. Aici avui eu cea dintâi întâlnire cu căpitaul Ivanovici care, precât poci prepune, ar fi fost însârcinat a-mi fi de ajutor la comanda cetelor armate ca ofițer pățit (cu experiență). Mă doare însă, că mă văd silit a mărturisi cum că el n-a corespuns chemării sale, precum se va vedea mai jos. Aici se cuvine să deduc și operațiunile cetelor conduse de bravul prefect Buteanu din comitatul Zarand către Huedin. După o luptă scurtă, dușmanul fu respins și alungat. Satul se încinse de flăcări, pentru că paiele din garduri aprinzându-se prin pușcături, suflând și un vânt repede, focul se lăți preste casele din sat. Casele cruțate de foc în acea zi, fuseră aprinse în următoarea, de maghiari. Exemplul îl dete însuși judele curții, tot maghiar din acel sat.

La capătul lui noiembrie, apucai drumul spre munți către Huedin. La 4 decembrie ajunserăm la Săcuiel. Albăcenii și bistranii fuseră postați la satul Rogoșel, ca punct mai însemnătoriu. După aceasta eu mersei la colonelul Losenau la Huedin și îi dădui raport despre calitatea trupei mele. Aici se determină ca eu, în noaptea de 6 spre 7 decembrie, cu trupa mea să lovesc asupra insurgenților așezați la satul Sebeș, dincoace de Lacul Negru, și la o întâmplare când aș reuși a le respinge anteposturile, să mă arunc asupra castrelor (tranșeelor, șanțurilor) lor. Domnul colonel îmi promise că va porni cu coloanele sale de la Huedin pe drumul țării și va infesta pe dușmani.

În 6 decembrie mă reîntorsei la Săcuiel. Aici mi se raportă cum că rebelii ar fi demăndat (cerut) în satul Vișag pentru ziua următoare ca la 400 de pâini și alte de ale mâncării, și că anteposturile noastre așezate la Rocoșel ar sta gata a se înfrunta cu ei dacă ar voi a intra în sat. Ziua de 6 decembrie o defipsesem pentru a cunoaște pozițiunile dușmane și a ne pregăti pentru noaptea ce urma, pe când în aceeași zi, pe la 10 ore înaintea amiezii, primii un curier de la Rogoșel cu știrea cum că albăcenii și bistranii s-ar fi pus în mișcare către Vișag spre a se înfrunta cu trupa maghiarilor ce venise pentru ale mâncării. Eu îndată mă aruncai pe cal și însoțit de câțiva călăreți alergai spre numitul sat însă mai întâi provocai pe căpitanul Ivanovici ca, după ce nu puteam ști numărul trupei cercătoare, să pornească cu trupa întreagă și cu soldații regulați pe urma mea în marș iute.

În distanță de un pătrar de oră de la locul bătăliei, mă întâmpină un alt curier cu știrea plăcută cum că românii au sfărâmat cu totul trupa maghiară cercătoare. Apoi vizitai locul pe care zăceau 35 de insurgenți morți și numai 4 sau 5 scăpară cu fuga. Noi avurăm doi răniți mai ușor. Cu această ocaziune se arătară, între alții, mai curajoși și bravi, Matei Filip, om de 70 de ani din satul Albac, care mai nainte servise în armata împărătească și înaintase la șarjă de feldvebel. Acesta fiind comandantele albăcenilor în acea lovire, provocase pe ofițerul insurgenților a depune armele. Acesta însă, în loc să se dea (preda), comandă “foc”; atunci un alt comandant de români, tot albăcean, anume Ispas ochi pe ofițerul maghiar și cu o pușcătură, îl răsturnă la pământ până ce soldații săi nu avuseră timp a pușca a doua oră. Prin aceasta trupa maghiară veni în dezordine. Încă un alt albăcean, anume Alexie, neavând nici pușcă, se știu apropia prin viclenie de 12 honvezi, smânci pușca de la unul din ei, îl trânti cu aceeași, și se întoarse neatins la trupa sa.

Peste puțin sosi și trupa în frunte cu căpitanul Ivanovici și află ceea ce se întâmplase. Iar eu avizai pe colonelul Losenau de rezultatul bătăii. Acum noi la satul Vișag lăsasem pe scărișoreni ca să apere pasul către Bologa, apoi cu toată cealaltă trupă merserăm către Vârful lui Trăiniș. Anteposturile dușmane se retrăseseră la apropierea noastră, din culme, mai în jos, la șes. După ce sosirăm la Trăiniș, observai (arătai) căpitanului Ivanovici că atacul în acea noapte nu s-ar mai putea face, pentru că acum era deja seara și nu avusesem timp de a întreprinde o recunoaștere a pozițiunilor; dușmanii încă apucaseră a se păzi prea bine, atât în urmarea luptei sus descrise, cât și prin retragerea anteposturilor; prin urmare, eu nu mai puteam arunca trupa în pericolul unei bătăi nocturne, pe locuri necunoscute, cu un dușman prea bine armat. Deci eu determinai amânarea acestei loviri pentru una din următoarele nopți, avizai despre aceasta și pe colonelul Losenau aratandu-i temerile mele. Cu toate acestea, căpitanului Ivanovici îi cășunase a îndupleca pe trupa mea, ca și peste voia mea să încerce un asalt de noapte, însă el nu reuși. După aceasta, eu mă trăsei la odihnă.”

Avram Iancu

Avram Iancu a fost nedreptățit toată viața, dar cu mult mai mult, după moarte. Mizeriile, ticălosiile, neadevărurile care s-au spus și scris despre el se pot compara doar cu cele debitate despre Corneliu Zelea Codreanu, cu care Avram Iancu se aseamăna până la confundare. Nici o laudă nu poate sublinia mai bine valoarea unui om, precum o fac ponegrelile.
Iancu a fost un conducător cu carismă, organizator desavârșit, strateg neîntrecut, care a pus în umbră pe toți comandanții militari de pe teatrul de război din Transilvania revoluției din 1848, fie ei austrieci sau maghiari. Cu excepția, poate, a polonezului Bem. Despre aceste mari calități, parțial recunoscute prin însăși mărturia faptelor, s-a scris destul. Și despre omenia cu care a tratat populația civilă maghiară, sunt mărturii venite chiar din rândurile maghiarimii, așa că nici aici nu prea ar mai fi multe de spus.
Dar, despre o calitate de excepție, pe care Dumnezeu i-a hărăzit-o lui Avram Iancu, despre care încă nu s-au făcut mențiuni (poate că-mi fac un păcat, dar oricât am căutat, n-am găsit nici cel mai mic document care să mă convingă că mă înșel), doresc aici și acum să o aduc la lumină. Este vorba despre talentul literar al Iancului.
Ca să mă încredințez, am deschis Istoria Lieraturii Romane de G. Călinescu și după ce am răsfoit-o de 3 ori, n-am găsit nicio referință la Avram Iancu, ca scriitor sau prozator. Am dat acolo peste capitole întregi cu poeți minori și despre poezia măruntă, despre Ion Barac și Mumuleanu, despre C. Conachi, de la care am ciugulit o strofă din galopul calului, cam singurica care se ridica peste dulcegăriile vremii, probabil din cauza … nerăbdării:
Aleargă, suflete, aleargă
La soția ta cea dragă
Ridică de pe picioare,
Orice fel de-nvălitoare
Și spune cu îndrăzneală
C-am să fac mare năvală!

L-am gasit și pe Tudor Vladimirescu printre cei citați de Călinescu, cu proclamația lui, ceea ce mă face să cred că dacă i-ar fi ajuns la … conștiință Avram Iancu sub aspect scriitoricesc, n-ar fi pierdut ocazia de a-i dedica măcar vreo 10 pagini antologice.
Există și o scuză la această necunoaștere, datorită nepăsării și lipsei de interes a românilor. Raportul lui Iancu privind evenimentele din 1848-49, fiind tradus în germană pentru a fi înaintat curții de la Viena, s-a păstrat mult mai bine (și compet) în arhivele austriece decât în cele românești. De asta unii dintre cei interesați de acest Raport, retraducându-l din nou în românește, probabil dupa 1900, au folosit o limbă tehnică, modernă și de aceea seacă. Astfel s-a pierdut tot ce însemna literatură. E ca și cum l-am lua pe Creangă, l-am traduce în germană și apoi l-am retraduce în românește cu limbajul actual, facându-l pe marele humluleștean de ocară.
Desigur că acest Raport este interesant ca informație și Iancu face dovada unei extraordinare memorii, care se întinde pe durata unui an, ținand socoteala datelor calendaristice, numelor de moti, maghiari sau austrieci, locurilor geografice, drumurilor, munților, colinelor, râurilor, numarului morților și al răniților din fiecare bătălie și tabără, a amanuntelor privind conflictele, carele cu sare, slanina și cu pâine capturate de la insurgenții maghiari, ce-a spus Hatvani la Abrud, ce-a spus Kemeni Farcas cand nu mai voia să se bată cu popii, mișcarile lui Dragoș, trimisul lui Kossuth. Deci ca document, Raportul este unul de excepțională valoare.
Acesta mai dezvăluie și caracterul lui Iancu, care nu s-a sfiit să recunoască meritele Legionarilor săi în batăliile purtate, când Vlăduțiu, Simion Balint, Corcheș sau Axente Sever, remarcându-se în anumite lupte, au fost laudați de Iancu fara nicio reținere și cu inimă bună.
Din acest Raport voi alege acum acele fraze care, dupa mine, au o importantă valoare literară. Se va pierde astfel ceva din valoarea epica și documentară. Ar fi trebuit poate să reproduc tot Raportul, dar fiind prea lung, nu vreau să abuzez de răbdarea cititorului. Cine dorește însă, să caute pe internet Raportul și să-l citească cu atenție. Nu există omagiu mai mare fața de Avram Iancu, decât acela de a-i citi Raportul original, un document la fel de important, ca și Cărticica șefului de cuib a lui Zelea Codreanu:
Raportul prefectului Avram Iancu despre faptele cetelor armate românești, în decursul răzbelului cetățean în anii 1848-49
După ce în adunarea de la Blaj din luna septembrie 1848 se determină, ca în puterea dreptului dat tuturor popoarelor monarhiei să se organizeze și garda națională română, pentru a ne apăra contra terorismului maghiar, care devenise cu totul nesuferit, eu mă reîntorsei în muntosul meu ținut, mă așezai cu locuința la Câmpeni și întreprinsei a ridica și organiza garda națională.
Într-aceea, Comitetul de împăcăciune fu confirmat de comandantele general, baron Puchner și când prochemăciunea către popoarele Transilvaniei ieși, se delinie și planul pentru dezarmarea rebelilor. Garda națională, conchemată de mine, era concentrată la Câmpeni, Bistra și Bucium, sub comanda tribunului Corcheș, centurionului A. Bistreanu și vicetribunului Popovici. O altă despărțitură a gardei staționa la Margina. În 21 octombrie (1848) primii o scrisoare către comandantele unei divizii de dragoni, strâmtorați de către maghiari la Huedin, cu acea provocare, să văd cum aș putea scăpa numitul despărțământ din prinsoarea maghiară. Însărcinarea din urmă o executai cu atâta norocire, încât generalul comandante își descoperi a sa mulțumire într-un decret lăudătoriu.
La Abrud, pe când o deputățiune a acelui oraș se ruga pentru o învoire pe cale de pace, eu îi pusei condițiunile și îi dădui 3 zile, timp de socotit. Totodată, am luat măsuri ca să tai toată comunicațiunea acestui oraș cu Aiudul și Zlatna. Orașul primi condițiunile, fu tratat bine și prietenește și până la venirea lui Hatvani, peste o jumătate de an, se bucură de cea mai mare liniște și siguranță sub protecția românilor.
Românii, prea sătui de terorismul maghiar, se sculară fără conducători și, în prunceasca (copilăreasca) lor credință, începu de la sine a dezarma pe maghiari. Aceasta se întâmpla mai vârtos în acele ținuturi unde prefecții nu avuseseră timp a organiza garda națională. Pentru a preîntâmpina vreo dezordine, în coînțelegere cu Buteanu, ordonai acolo pe tribunii Aviron Telechi, Nemes și Cândea, dintre care cei doi din urmă, cu toată blândețea și omeneasca lor purtare către familiile maghiare aristocratice pe care le apăra de orice rea tratare, mai târziu fură uciși tocmai de către acei apărați ai lor.
Pe același timp și încă tocmai pe când negociam cu Abrudul, în 22 octombrie, primii o asemenea știre de la Zlatna. Românii, venind în cete numeroase la acel oraș al cărui locuitori maghiari erau cunoscuți ca cei mai fierbinți ajutători la tendințele maghiare, provocară garda națională maghiară a depune armele. Eu demandai tribunului Iosif Moga ce avea ordinul de a dezarma Offenbaia să-și schimbe mărsul și să meargă la Zlatna să mijlocească o învoire de pace. Acel tribun, fiind tocmai ocupat cu dezarmarea, însărcină pe vicetribunul Clemente Aiuzeanu ca să meargă îndată la Zlatna. Ci pe când acesta se apropia de oraș, catastrofa trecuse peste el.
În 23 octombrie, românii fuseră chemați spre a negocia: apoi se primi condițiunea ca pe cât va curge dezbaterea de învoială, armele să se depuie de ambele părți. Românii depuseră armele fără cel mai mic prepus, încât unii se puseră jos fără nici o grijă, alții iarăși mâncau din merindea ce aveau, într-aceea capii negociau cu maghiarii. Dintre maghiari depuseră armele numai gardiștii din șirurile din nainte iar ceilalți, ca niște perfizi, le ținură între picioare sau dinapoi. Tunurile încă le țineau gata înapoi! Deci pe când românii negociau cu nepăsare, Nemeghyei, consilier de montanistică și comandante al gărzii maghiare, striga dintr-o dată în ungurește „foc“. Maghiarii armați se înieptară (îndreptară) nainte și pușcară hoțește asupra neînarmaților români dintre care mai mulți rămaseră morți, iar ceilalți în prima spaimă o luară la fugă, lasându-și mulți tocmai și armele. Acum însă românii inverșunați, readunându-se foarte numeroși, inflăcărați de mânie și răzbunare, se răped asupra nefericitului oraș. Totodată se răspândi și falsa faimă (știre) că Iancul s-ar apropia cu cetele sale. Gardele maghiare nu putură înfrunta răpegiunea românilor. Orbite de furie, (gardele maghiare) deteră foc topitoriei împărătești, bisericii românești cum și altor case ale românilor, apoi o tuliră din oraș, la o fugă neregulată, iar cu ele se depărtară și o parte însemnată dintre locuitorii maghiari.
Acum se începu o măcelătura înfricoșată în care își aflară moartea mai mulți prunci nevinovați și femei, pentru că furia românilor nu se mai putea reînfrâna; totodată pătrariul mai frumos al orașului, locuit de maghiari, deveni pradă flăcărilor. Soartea gardelor fugare, ca și a celorlalti maghiari care se alăturaseră lângă ele, înca nu fu mai bună. Știrea despre perfidia comandanților maghiari din Zlatna zbură naintea nenorociților. Locuitorii din Presaca și împrejurime au fost și apucat nainte spre a sta într-ajutoriu la frații lor din Zlatna în contra maghiarilor, când iată că-i întâmpină fugarii. Românii îndată și loviră asupra nenorociților și uciseră pe mai mulți din ei. Între maghiarii morți fu și urzitorul catastrofei, consilierul montanistic Nemegyei, însă și alți mai mulți nevinovați, prunci și femei. Acesta e adevăratul curs al catastrofei de la Zlatna. Eu îndata ce aflai de acea întâmplare tristă, alergai spre a lua măsuri ca pe oficialii camerali câti au mai rămas în viață, sa-i duc la Abrud, în siguranță.
Mai departe nu merg, poate doar dacă interesul pentru cele de mai sus va fi suficient de mare. Dar și din acest mic fragment din Raport ne dăm seama că simțul psihologic și logica impecabilă a lui Iancu în descrierea încurcatelor evenimente din munți, egaleaza, dacă nu și întrece, maiestria artistică a lui Negruzzi din celebra nuvelă Alexandru Lăpușneanu. Felul în care Iancu prezintă antitetic comportarea cinstita a orașului Abrud care a înțeles să aleagă pacea, nefiind tulburat 6 luni de nicio neplăcere până ce n-a venit alt ticălos ca să tulbure apele, Imre Hatvani, în antiteza cu comportarea perfidă a gardei maghiare din Zlatna, ne aduc aminte că Iancu era și avocat și știa să mânuiască și argumentele logice cu îndemânare, mai ales că dreptatea era de partea lui. De asemenea, am rămas uimit că Iancu in Raportul lui, folosește perfectul simplu, specific oltenilor și nu greoiul perfect compus, atât de des utilizat în vorbirea curentă din Ardeal. Este sigur că, folosind acest mod verbal, Iancu a imprimat textului dinamismul cerut de viteza cu care se desfășurară evenimentele menționate.

Invataturile lui Ghinghis-Han

De doua zile recitesc cartea lui Harold Lamb, intitulata Ghinghis-Han. In primul capitol, intitulat „Misterul“, autorul nu mai pridideste cu laudele la adresa marelui mongol care nomad fiind si analfabet, a rasarit din desertul Gobi, declarand razboi popoarelor civilizate ale pamantului, pe care le-a si zdrobit.

Au mai fost distrugatori de civilizatie, precum Atila sau Alaric, dar Marele Mongol nu are egal. Si mai este invaluit si in mister. Un nomad, un cioban, a intrecut in strategie militara pe generalii armatelor a trei imparatii. Un barbar analfabet ce nu stia sa scrie, a intocmit o pravila de legi pentru cincizeci de popoare. Lui Napoleon, stralucitul geniu militar de mai tarziu, nu i se poate uita ca a parasit o armata in Egipt, iar alteia i-au albit ciolanele pe coclaurile Rusiei. Iar la Waterloo…

Imperiul napoleonian, zice mister Lamb, autorul, s-a naruit chiar in timpul vietii sale, codul sau de legi a fost calcat in picioare imediat ce a pierdut tronul iar copilul lui a fost desmostenit inca in timp ce el traia. Doar cu Alexandru cel Mare ar putea fi comparat marele mongol. Si nici asa realizarile lui Ghinghis-Han nu palesc. Ci dimpotriva!

Generalii lui Alexandru au pus stapanire pe regatele lui imediat dupa moartea acestuia, fiul lui fiind constrans sa fuga. Dupa moartea mongolului, fiul sau si-a luat in stapanire teritoriul fara nici o impotrivire si in liniste. Si acest teritoriu se intindea din Coreea pana in Armenia si din Tibet pana la Volga. Kubilai-Han, stranepotul sau, a domnit inca pe o jumatate din imparatie! Cum a fost posibil ca un barbar sa creeze un imperiu din nimic, care sa reziste atat de mult timp si atat de bine eroziunilor? Cei mai mari istorici spun ca asta nu se poate explica, nici intelege. Singura explicatie ramane cea din evul mediu, care spun ca forta devastatoare a armatelor lui Ghinghis-Han consta in faptul ca erau de esenta … draceasca!

Noi, fara a apela la draci, vrem sa explicam acest mister cu ajutorul ratiunii. Sigur ca exceptionala rezistenta fizica a mongolilor, faptul ca puteau sta in sa zile intregi, ca puteau flamanzi o saptamana fara sa le pese, a jucat un mare rol. Dar, asta nu explica misterul. Exista insa si alte explicatii.

In primul rand a fost faptul ca Ghinghis-Han era un comandant drept si care-si tinea cuvantul dat. El si-a tinut promisiunile facute intotdeauna, fiindca la un analfabet ca el, cuvantul dat avea mare greutate. El, cu alte cuvinte, nu era misel! Apoi, a reusit sa adune intr-o singura hoarda toate triburile turco-mongole care pana la el se razboiau unele cu altele. El le-a unit sub acelasi sceptru, aducand linistea in interiorul granitelor imperiului sau.

Apoi, ca sa-si tina hoardelesi mai bine in frau, le-a dat nabadaiosilor lui supusi un cod de legi, numit IASSA. Sa aruncam o privire asupra continutului acestui act normativ a carui nerespectare era pedepsita cu toata asprimea.

Furtul si adulterul nu erau tolerate, fiind pedepsite cu moartea. La fel se pedepsea furtul unui cal! Neascultarea copiilor fata de parinti, a fratelui mai mic fata de cel mai mare, lipsa de incredere a barbatului in sotia sa, sau neajutorarea saracului de cel bogat, lipsa de respect a sublaternului fata de comandantul sau, primeau pedepse aspre. Despre betie, unul din cele mai raspandite vicii ale mongolilor, IASSA le da voie mongolilor sa se imbete de cel mult trei ori pe luna. Dar, ar fi bine sa nu se imbete de loc! Zicea mai departe actul normativ. O alta slabiciune a mongolilor era teama de traznet. In desertul Gobi, lipsit de copaci, traznetul facea ravagii, inducand in cei ce traiau acolo o teama irationala. Cand tuna, multi mongoli se aruncau in lacuri si in fluvii, inecandu-se. IASSA, pe timp de furtuna, le interzicea sa se atinga de apa. IASSA oprea totodata pe mongol sa se lase cuprins de furie. El, mongolul, trebuia sa aiba inima buna tot timpul!

Cu sodomitii, spionii, tradatorii, martorii mincinosi sau cei care recurgeau la magia neagra, IASSA era necrutatoare: moartea! Iar prima lege din IASSA suna pentru urechile noastre extrem de … cunoscuta: „Se porunceste tuturor oamenilor sa creada intrun singur Dumnezeu, facatorul cerului si al pamantului, singurul datator de bogatii si saracie, de moarte si viata si a carui putere peste cele lumesti este fara sfarsit.“ Dar porunca asta nu era urmata de pedepse, pentru ca codul acesta tintea trei lucruri: supunere fata de han, unirea hoardelor intr-una singura si starpirea raului din radacina. Cu alte cuvinte, IASSA era si un cod moral care aducea printre nomazi reguli de comportare aspre, cu care nici azi nu ne-am rusina, daca ar fi aplicate.

La mongoli, daca nu era prins supra faptului, nimeni nu avea dreptul sa acuze un om de o fapta, daca acesta nu-si recunostea vina. Si e de mirare ca la acest popor barbar, constiinta ajunsese atat de avansata, incat istoria a pastrat exemple numeroase cand faptasii si-au recunoscut faptele, desi unele din ele le aducea pedeapsa capitala.

Din aceste cateva randuri, observam un fapt ce nu poate sa nu ne uimeasca. Marele hanat mongol, format din barbari si ciobani analfabeti, se conduceau dupa un cod moral de exceptie. Rezumand, ajungem la concluzia ca la mongoli, legea onoarei, disciplinei, educatiei, ajutorului, alaturi de credinta intr-un singur Dumnezeu, de respectarea cuvantului dat, a grijii de a nu fi misel si spiritul de jertfa erau nu numai cunoscute, ci si la mare pret.

Dar, cea mai mare uimire il cuprinde pe cel care are idee de ce inseamna doctrina legionara. Fiindca IASSA nu este altceva decat o varianta mongola a „Carticelei sefului de cuib“ legionar, adica a doctrinei legionare a lui Corneliu Codreanu. Si care cuprinde aproape cuvant cu cuvant, invataturi comune!

Aceasta a fost „misterul“ victoriilor hoardelor lui Ghinghis-Han asupra dusmanilor sai, niste regate si imparatii putrede, cu o viata decazuta si impregnata de egoism si inegalitate. Deci, daca o doctrina identica cu cea legionara a putut face din niste analfabeti si niste barbari invingatorii lumii, nu am exagerat de loc atunci cand am afirmat de nenumarate ori in articolele mele anterioare, ca doctrina legionara este una victorioasa, contra oricaror dusmani ai poporului roman. Insusindu-ne codul de comportare legionar, care, dupa cum vedem, are antecedente in istorie, poporul roman va ajunge pe acele culmi de virtute si de moralitate, incat nu va mai avea de ce sa se teama de nimeni. Afara de traznet si de Dumnezeu.

Organizarea albinelor

Apicultura romaneasca se mandreste cu cartea lui Constantin L. Hristea, cel care a scris masiva si bine doumentata lucrare „Stuparitul“, ( 733 de pagini). In editia a III-a, aparuta in aprilie 1947, la pagina 18, autorul prezinta cateva caracteristici ale organizarii cuiburilor de albine si furnici, care fac parte din ordinul hymenopterelor:

„-  Mai toate hymenopterele au o minunata organizatie a muncii, fiecare faurind o anumita lucrare, dupa varsta ce-o are, trecand din functie in functie, incepand cu cele mai grele pentru ca, spre batranete sa le ramana cele mai usoare si care le cer sfortari mai reduse…

- Simtul cooperatiei e de asemenea foarte dezvoltat in organizatia lor. Cine, facand stramutare de faguri primitivi si legati cu sfoara de Manila, n-a vazut cum albinele rod fir cu fir, o scot afara pe urdinis si, cat e firul de lung, cateva din ele se insira de-a lungul lui, il prind cu falcutele si, ca la o comanda, deodata 4-5 isi iau zborul, ducand departe firul, caruia, de sus, ii dau drumul deodata si se intorc din nou, la aceasta ordonata si unita munca?

- Educatia tineretului, la diferite specii din ordinul Hymenopterelor e prea bine cunoscuta. Ea e preocuparea celor batrane, care invata pe tineret toate muncile si se manifesta mai ales la albinele domestice…

- Spiritul de sacrificiu al individului pentru colectivitatea e minunat si-l poseda toate hymenopterele. Un musuroi de furnici, zgandarit la suprafata, face sa iasa intraga armata de la fund, iar viespile si albinele isi apara pana la moarte stupul si cuibul lor.“

Iata cum niste fiinte aflate pe o scara inferioara de dezvoltare, au reusit prin organizare dupa anumite principii, sa ajunga la o viata sociala bogata, care cunoaste diviziunea muncii si anumite reguli sociale, pe care le respecta cu strictete fiecare membru al cuibului. In aceata organizare sta extraordinara lor capacitate de a rezista intemperiilor si dusmanilor de toate felurile.

Uimitoare este insa asemanarea dintre cuiburile de furnici si albine si doctrina legionara, care isi desavarsea activitatea si educatia in … cuiburile legionare. Cand un cuib depasea numarul de 12 membri, aparea fenomenul de „roire“ ca la albine, legionarii desprinsi din cuibul-mama infiintand alte cuiburi noi. Citind cele de mai sus si luand cele 6 legi din „Carticica sefului de Cuib“, pe care Capitanul le-a impus ca obligatorii legionarilor, observam cu mirare ca 4 din aceste legi legionare sunt respectate si de albine. Legea muncii, educatiei, disciplinei si ajutorului sunt permanent prezente in viata albinelor. Doar legea tacerii si onoarei, specific omenesti, lipsesc.

Iata inca un motiv de a ne readuce cu recunostinta in memorie figura Capitanului, care cu genialitatea lui a dezvoltat doctrina legionara, asezand-o pe anumite principii valabile nu numai in societate, dar unele din ele si in natura. Daca aceasta doctrina ar fi insusita macar de jumatate dintre romani, alaturi de credinta noastra ortodoxa si de spritul de jertfa, forta spirituala dobandita ne-ar situa pe una din treptele cele mai inalte de civilizatie cuoscute la nivel planetar, patria noastra ar deveni ca soarele sfant de pe cer iar alte popoare ne-ar privi cu admiratie si ar putea chiar lua exemplu de la noi.

Dar cu femeile ce-ati avut?

Dusmanii Miscarii Legionare au incercat in fel si chip sa justifice cumplitele prigoane, pretinzand ca ar fi fost o miscare paramilitara violenta, care reprezenta un pericol la adresa ordinii si „institutiilor statului“. Desigur, unul din nenumaratele neadevaruri vanturate in jurul Miscarii. Pentru ca daca punem intrebarea „ Dar cu femeile legionare ce-ati avut?“ nici un raspuns logic si coerent nu mai poate fi dat. Fiindca bestialitatea cu care au fost schingiuite si ucise, nu poate fi justificate cu nici un argument. Cu absolut nici unul!

Un fragment din Memoriile lui Nicolae Nita, „Martirii ne vegheaza din ceruri“ ne prezinta patimirile de neinchipuit ale Nicoletei Nicolescu, sefa cetatuilor pe tara (Cetatuile erau organizatiile femeilor legionare), o apropiata de-a Capitanului, care, in perioadele cand Codreanu trebuia sa stea ascuns, facea curierat, ducand ordinele Capitanului la organizatiile legionare.

„…Câteva luni mai apoi, aflasem de sfârsitul tragic al Nicoletei Nicolescu, Comandantã Legionarã, Sefa Cetãtuilor de Fete pe tarã. Arestatã împreunã cu multe alte camarade din Cetãtui în 1938, fusese schingiuitã în beciurile Prefecturii Politiei Capitalei luni de-a rândul, în chipul cel mai crud. Roata mortii se învârtea sârguincios; vesti tragice soseau din tara întreagã despre cei cuminecati în credinta lor pe drumul cu Arhangheli.

Si, într’una din zilele lunii Iulie, vestea uciderii Nicoletei si cruzimile la care a fost supusã în ultimele clipe de viatã ale ei, strãbãtu ca fulgerul toatã suflarea româneascã. Secretul acestei tragedii, n’a putut fi pãstrat. Pânã si brutele asasine s’au cutremurat de zelul de neînvins al credintei Nicoletei.Intr’o celulã dela subsolul Prefecturii, cu oasele zdrelite, cu pieptul tãiat mãcelãreste ca sã i se ia viata grabnic, eroina îi înfruntase aprig pe temnicerii si schinjuitorii ei, refuzând sã moarã repede, asa cum sperau ei. Incã mai respira si cutitele negre banditesti, cu lame groase, îi sfârtecau trupul încãpãtânat sã rãmânã pe viata asta, încãpãtânat sã mai respire încã, pânã la ultimul strop de viatã. Imagine dantescã de care gâzii cei fiorosi s’au îngrozit… Aruncatã apoi pe podeaua unei camionete-dube, între lopeti si târnacoape îngropãtoare de alte vieti tinere în pãdurea Pantelimon, fusese transportatã la Crematoriu.

- Nu moare mã! Nu moare!… Nu vrea sã moarã!…

In spatele Crematoriului, masina se opri. Undeva mai pe dreapta, o usã dosnicã ce duce în incintã. Mecanicul de serviciu Ion Cerchez o deschise:

- Actele de…

- Care acte? -îi tãie repezit întrebarea unul din agenti. N’are nevoie dã ele un’ sã duce… Carã-te…

- Da, dar stiti, corpul trebuie înregistrat…

- S’a fãcut de delegatii Prefecturii: Siguranta Statului. Stim noi ce trebuie… Carã-te de-aici…

Pus în fata autoritãtilor “statului”, mecanicul deschise larg usa si se dã într’o parte, lãsându-i sã intre – vrând-nevrând – pe cei doi asasini: Pavel Patriciu, Comisarul Prefecturii de Politie din Bucuresti si agentul Iuliu Horvath.

Sacul atârna greu… Rosit de sângele pierdut al victimei, l-au apucat cu grije de colturi, sã nu se murdãreascã, si au intrat în Crematoriu, cotind la stânga, pe culoarul palid luminat.

- Stai asa!… Las-o jos cã m’am pãtat. Sã schimb mâna…

Sacul fu trântit pe podeaua de beton, ca o povarã apãsãtoare si, în cãdere, gura legatã i se deschise. Capul Nicoletei se revãrsã înafarã, la viatã parcã. Horcãia în sânge încercând sã respire si ochii priveau straniu la cele trei personagii, înmãrmurite la vederea ei încã în viatã… Era aproape de ora 23…

Putin mai apoi, în cuptorul cu nr. 1, rezervat permanent victimelor legionare, focul o cuprinse, în gemete apocaliptice de durere. Refuza, refuza sa moarã, parcã în ciuda cãlãilor…

Dintr’odatã, nu se mai auzi nimic. Se fãcu liniste, o liniste mormântalã si apãsãtoare… Pe obrazul mecanicului de la Crematoriu, Ion Cerchez, se prelinse pe nesimtite o lacrimã si încercã iute sã si-o ascundã cu mâna.

- A murit!… Ai vãzut?!… Ti-am spus eu…

Din cosul cuptorului cu nr. 1, fumul albãstrui se rãspândeste ca o perdea subtire deasupra orasului cufundat în noapte, vestind miselia cea mare… O viatã de cruciatã se stinsese în flãcãri, pe rug… Din cer, stropi de ploaie încep sã se reverse deasupra pãmântului ca la o comandã si trãznetele lui Dumnezeu încep sã biciuie vãzduhul cu fulgerãri mânioase; dar focul iudelor, ascuns, pâlpâie neatins corpul martirei…

Sfatul miselnic, uneltit si hotãrît de putere împotriva tineretului crestin legionar, osândea hoteste la moarte. Rodul de aur al Tãrii, pãsea pe drumul spinos al calvarului si mântuirii Neamului…“

Am fost, sunt si voi fi legionar!

Dumitru Bordeianu, legionarul trecut prin inchisorile comuniste, ale carui memorii intitulate „Din mlastina disperarii“ sunt un document cutremurator referitor la regimul inchisorilor comuniste, l-a cunoscut personal pe Gioga:

„Parizianu Gheorghe, zis Gioga, era un aromân din Bulgaria, venit cu familia în tară după cedarea Cadrilaterului. Am fost colegi de an la Facultatea de Medicină din Iasi, unde mi l-a prezentat Moisiu. Atunci l-am cunoscut bine si am lucrat cu el, până la arestarea lui, la 15 mai 1948. Îl iubeam si aveam toată admiratia pentru curajul, puterea lui de sacrificiu, precum si pentru felul de a se atasa de camarazii lui. Era numit „omul de granit”… Gioga a fost cel mai rezistent camarad pe care l-am întâlnit în închisoare.

Aflasem că fusese arestat la 15 mai, si aveam toată convingerea că de la Gioga nici un anchetator nu va scoate nimic. Şi într-adevăr, de când fusese arestat si până la începutul lui iulie, bătăusii n-au putut scoate nimic de la el. Tot corpul lui, din cap până în tălpi, era numai o rană. În ziua când am aflat despre el, călăii îl băgaseră în etuvă la temperatură ridicată, doar-doar vor reusi să-l facă să vorbească.“

Unii dintre legionari, ajunsi in fata celor care-i interogau, ca sa nu fie siliti sa-si deconspire camarazii si unii poate ca sa-si si usureze propria soarta, cautau sa-si ascunda sau sa minimalizeze activitatea legionara pe care au desfasurat-o. Gioga Parizianul, contrar acestora, spunea mereu, raspicat si cu multa convingere, cand era intrebat despre activitatea lui legionara ca „Am fost, sunt si voi fi legionar!“. Aceasta declaratie, repetata cu indaratnicie in fata calailor si tortionarilor din inchisoarea Suceava la fiecare interogatoriu, i-a scos din minti pe cei ce credeau ca pot, odata cu sfarmarea oaselor, sa distruga orice caracter sau credinta. Convingerea lui Gioga ca va putea ramane legionar toata viata jignea profund profesionalismul celor care-si facusera crez din „reeducarea“ prin bataie si schingiuiri. Vazand ei ca nu reusesc cu Gioga nimic, oricat l-au batut si torturat, unuia din ei i-a venit o idee diabolica. L-au luat pe Gioga si l-au introdus intr-o etuva de deparazitare.

Hainele detinutilor erau deparazitate intr-o etuva cu abur supraincalzit, in care, toti parazitii asunsi prin cutele hainelor, precum purecii, paduchii, plosnitele, precum si ouale lor, erau distrusi cu abur fierbinte. Intr-o astfel de instalatie l-au introdus tortionarii pe Gioga, dand drumul la abur si lasand aparatul sa-si faca ciclul complet. Cand l-au scos din etuva mai mult mort decat viu, cu carnea oparita si rosu ca un rac, politrucii si tortionarii l-au intrebat pe Gioga, in bataie de joc, daca mai are ceva de zis. Adunandu-si toate puterile, bravul machidon avea sa le raspunda ticalosilor:

„Am fost, sunt si voi fi legionar!“

Nostradamus despre romani

Intr-o analiza Stratfor privind prioada 2015-2025 analistii institutiei prevad o dezagregare a Rusiei si unirea Republicii Moldva cu Romania. In asemenea analize n-am nicio incredere, pentru ca ele nu sunt in stare sa prevada nici macar o criza financiara care se va produce peste o luna. Dar, au existat oameni cu darul dumnezeiesc de a scruta viitorul. In anul 2002 am cumparat o carte intitulată „Mesajul lui Nostradamus către români”, de Vlaicu Ionescu, romanul care a descifrat atat de bine mesajele lui Noastradamus, incat a prevazut cu vreo 20 de ani mai inainte, destramarea URSS in iunie 1991.Mai întâi insa, m‑am întrebat dacă Nostradamus e chiar aşa de mare precum se spune. Poate a scris şi el la plezneală câteva catrene care s‑au adeverit şi gata, a apărut marele profet al lumii. Necredincios, deşi nu mă cheamă Toma, m‑am apucat să caut dovezi. Am găsit până la urmă catrenul care m‑a convins că omul nostru îşi merită pe deplin renumele.

Profeţiile lui Nostradamus au apărut în anul 1555, pe vremea când pe tronul Franţei domnea regele Henric al II‑lea, a cărui soţie era Caterina de Medici. Nostradamus câştigase deja mai dinainte prin unele previziuni împlinite un renume de oracol, de asta a fost invitat la curtea regelui la Paris, în anul 1556. Aici Nostradamus avea să prevestească reginei Caterina că toţi cei patru fii ai ei aveau să ajungă regi, dar a omis cu grijă să‑i spună că tronul ocupat va fi unul şi acelaşi, cel al Franţei, iar următorul fiu va deveni rege abia după moartea prematură a precedentului fiu. A fost primit şi de rege, pe care astrologul curţii l‑a făcut atent asupra catrenului 35 din Profeţii, recomandându‑i să se ferească de duelurile cavalereşti, din care poate să i se tragă moartea.

Le lyon jeune le vieux surmontera

En champ bellique par singulier duelle:

Dans cage d’or les yeux luy crevera,

Deux Classes une, puis mourir, mort cruelle.

 

Leul cel tânăr îl va învinge pe cel bătrân

Pe câmpul de bătaie, în singular duel:

Într‑o cuşcă de aur o să‑i crape ochii

Din cauza unei aşchii frânte.

Apoi va muri de moarte crudă.

În ziua de 29 iunie a anului 1559, regele uită de recomandarea astrologului şi‑l provoacă la duel, într‑un turnir organizat cu prilejul căsătoriei surorii lui Margueritte cu ducele de Savoia, pe tânărul conte de Montgomery, care refuză mai întâi lupta. Dar regele nu‑l slăbeşte şi‑i porunceşte să încalece şi să accepte duelul cu el. Coiful şi viziera armurii regelui erau din aur. La ultimul asalt, când lăncile li s‑au izbit cu forţă, lancea lui Montgomery s‑a frânt şi o aşchie a trecut prin viziera regelui, înfigându‑i‑se în orbita unui ochi. Regele avea să moară în chinuri groaznice în urma acestei răni.

Pentru mine prorocirea asta a fost suficient de convingătoare. Nu poţi face o astfel de previziune la nimereală. Nostradamus era convins că istoria este o piesă de teatru regizată de Tatăl Ceresc, care se desfăşoară după un scenariu dinainte pregătit şi care putea fi cunoscut înainte de ridicarea cortinei, cu condiţia sa ai legături cu cerul. Vlaicu Ionescu a demonstrat în lucrarea lui că Nostradamus s‑a ocupat constant de spaţiul românesc. Unul dintre catrenele identificate de el că ar face referire la românii din timpurile noastre spune:

Le changement sera fort dificle:

Cite, province au change gain fera:

Coeur hau, rudent mis, chasse lui habile,

Mer, terre, peuple son etat changera.

 

Schimbarea va fi foarte dificilă:

Cu prilejul schimbării se vor câştiga oraşe şi provincii:

Cel cu inimă înaltă, înţeleaptă, va fi alesul iar cel viclean va fi gonit,

Pământul apele şi oamenii ţării se vor schimba în bine.

Ce ne spune Nostradamus prin acest catren? Mai întâi, că trecerea noastră la un nivel spiritual înalt va fi deosebit de dificilă, ceea ce înseamnă că va fi şi îndelungată. Asta nu este o surpriză. Cărarea ştim de la Hristos că este îngustă şi plină cu bolovani. Ne mai spune că cu ocazia schimbării va avea loc şi o întregire a ţării. Am văzut cum prin decădere morală ni s‑a luat România Mare. Ca s‑o redobândim, e nevoie de redresare morală pe toate liniile. Ţara nu este numai un spaţiu geografic ci e cu mult mai mult. Ea reprezintă conştiinţa colectivă a neamului. Cum e turcul şi pistolul. Cum e neamul, aşa şi patria. Un neam pipernicit nu poate avea o ţară ca soarele de pe cer. Şi din ce se piperniceşte, tocmai de aia mai pierde câte o bucată din ea.

Probabil că Nostradamus face referire la unirea cu Republica Moldova. Unirea nu va fi posibilă decât atunci când ne vom schimba sufleteşte. În ce fel? Simplu. Să ne deschidem inima şi să‑i ajutăm pe cei de lângă noi aflaţi în necaz, să fim disciplinaţi, să muncim cu drag, să nu fim mişei şi nici lacomi, să iubim adevărul. Adică tot ce scrie la Cărticică. Iar pentru cei care aşteaptă cu mâinile încrucişate clipa în care cel viclean va fi alungat, le putem spune că vor aştepta mult şi bine, fiindcă pentru ca acest lucru să se înfăptuiască, este nevoie de contribuţia fiecăruia atât la înălţarea neamului cât şi prin înălţarea spirituală a propriei fiinţe.

Deci unirea Repblicii Moldva cu Romania nu va depinde de Rusia, indiferent daca se va dezagrega sau nu, ci numai de noi, romanii. Lupta se va da pe terenul moralei si al credintei. O lupta cu tine insusi, cu mult mai grea decat contra oricarui alt adversar.

Ia mai jucati-va, ma, si-n curte!

Romania_UnitaDe curand mi-a fluturat pe la urechi o vorba mare: Partidul Romania Unita este ultima speranta a romanilor! Ca sa ma conving daca vorba asta este indreptatita sau nu, am dat o raita pe pagina lor de Facebook. Mie-mi plac partidele si politicienii care au curajul sa apara pe FB pentru ca acolo ai dreptul la comentarii si poti sa-ti spui liber parerea despre una, despre alta.

Ajungand eu deci pe pagina lor de FB, am dat de un Logo interesant: O harta a Romaniei cu Moldova de peste Prut alaturi, ceea ce simbolizeaza intradevar „Unire“. Iar in prim-plan, un portret de-al lui Vlad Tepes trecut prin Photoshop, ca sa i se accentueze incruntatura, ceea ce ar vrea sa simbolizeze „Dreptatea“ in stil Dracula, adica foarte aspra!

Am intrat apoi in „materie“, ca sa vad ce le poate pielea cu adevarat. Prima data mi-au cazut ochii pe o petitie intitulata „Salvati padurile“ in care se propuneau doua articole mari si late:

1) Interzicerea exporturilor de masa lemnoasa bruta si

2) Pedeapsa cu inchisoare de la 5 la 10 ani a celor care nu respecta primul articol.

Asta mi-a adus aminte de bancul cu cele doua televiziuni chinezesti de prin anul 1970. Pe programul 1 vorbea Mao-Tze-Dun. Plictisiti de vorbaria acestuia, chinezii schimbau pe programul 2, unde unul, care agita o bata, spunea, bineinteles pe chinezeste, telespectatorilor reclacitranti: Intoarce-te pe programul 1!

Inaintea mea semnasera petitia asta 750 de persoane. Eu am fost al 751-lea. Am semnat-o fiindca intra in principiile mele si acela de a sustine orice initiativa pozitiva, oricat de prost initiata ar fi ea. Insa, am postat si un comentariu, prin care ii sfatuiam pe tinerii care au infiintat acest partid sa faca propuneri pe care sa le supuna mai intai dezbaterii publice. Asa ar fi putut intocmi o petitie care sa nu semene cu un banc rasuflat din anul 1970. Fiindca eu sunt de parere ca la o astfel de intreprindere, era necesara consultarea publica. Le-am spus in comentariul meu ca interzicerea exporturilor nu este suficienta, pentru a „salva padurile“. Fiindca multe din aceste paduri au devenit deja niste cioate hidoase, pe niste coaste de dealuri care se cer impadurite. Am facut in acest sens doua propuneri. Pentru orice arbore taiat sa fie obligat taietrorul sa plateasca plantarea a 10 puieti. Plata se va face la Ocolul Silvic iar de plantare raspunde padurarul respectiv, care poate plati cativa romani ca sa faca munca de impadurire. O alta propunere a fost aceea de a militariza padurarii. Eu stiu de copil ca orice padurar are o pusca. De ce s-o foloseasca numai la branconaj sau sa tina cu ea de sase cand mafia padurilor taie la ras arborii care ne-au mai ramas? Sa fie cu totii trecuti la Ministerul Apararii, sa fie sub jurisdictia Tribunalului Militar si sa-si foloseasca pusca contra tuturor acelora care taie arbori ilegal. Sunt sigur ca sa-r fi adunat si alte propuneri valoroase, facute de specialisti in domeniu, dar tinerii care conduc acest partid au vrut sa-si scoata pieptul inainte si sa arate ce desptepti sunt ei. Eu am invatat in Germania un lucru: ca trei prosti, daca conlucreaza intre ei armonios, pot face mai mult decat un destept! Asa ca aceasta petitie, departe de a „salva padurile“, este o incercare nereusita, incompleta si nedemocratica de a rezolva problemele tarii in mod individualist, cu scopul de a aduna aderenti si nu de a se implica cu adevarat in rezolvarea problemelor tarii.

Dar, daca sunt tineri si se cred niste Feti-Frumosi, asta e un pacat al tineretii, pe care, poate, l-au depasit in initiativele urmatoare. Asa ca am mai analizat o alta propunere de-a lor, luata tot la intamplare. Cum vor tinereii nostri sa scape politica romaneasca de coruptie? Nici mai mult nici mai putin ca la 10 membri corupti, un partid sa fie desfiintat! Am ramas pur si simplu stupefiat de primitivismul propunerii. Adica un partid, cu un milion de membri, si unul de buzunar, ca Partidul Romania Unita, care nu cred ca are cu mult peste 10 membri, sa poata fi comparate prin simpla numarare a coruptilor? Nu sunt jurist, dar e o ineptie sa pedepsesti un partid pentru coruptii sai, in loc sa-i pedepsesti pe coruptii insasi cu toata asprimea. De ce un partid cu 9 corupti sa fie socotit „onorabil“ si unul cu 10 sa fie desfiintat? Unde este logica? Probabil au uitat-o la groapa cu nisip, odata cu galetusa si lopatica. Eu ma asteptam, privindu-l pe Vlad Tepes mai incruntat decat il stiam eu din cartile de istorie, ca tinereii nostri sa propuna pedepasa cu moartea pentru coruptii din sferele inalte ale politicii. Dar asa, la ce l-au mai pus pe Vlad Tepes pe Logo-ul lor? Ca sa vina sa ne spuna ca partidul lor acepta pana la 9 corupti intr-un partid politic?

Mi-a venit pe limba sa le spun: Mai copii, ia mai duceti-va si jucati-va si-n curte! Ca sa intelegeti indemnul acesta cum trebuie, ma simt obligat sa va spun tot bancul:

„Niste nebuni trebuiau transportati cu avionul de la o localitate la alta. Nebunii iau loc in avion, iar insotitorul langa pilot, in cabina. In timpul zborului, avionul incepe sa se clatine. Pilotul il trimite pe insotitor sa vada ce se intampla: „Joaca prinsa“, zice insotitorul, cand revine langa pilot. Dupa un timp, avionul se inclina periculos pe o parte. „Acum joaca ascunsa“ zice insotitorul, linistit. Dupa un timp, avionul incepe sa vibreze din toate incheieturile. Pilotul, speriat, il trimite pe insotitor sa-i linisteasca pe nebuni. Dupa ce acesta revine la locul lui, pilotul astepta din moment in moment sa se mai intample vreo nefacuta, dar liniste persista chiar si dupa ce a trecut o jumatate de ora. Foarte mirat, l-a intrebat pe insotitor ce-a facut, de a reusit sa-i linisteasca pe nebuni. Insotitorul a raspuns ca a deschis doar usa si le-a spus: „Mai, ia mai jucati-va si-n curte!“

M-am saturat de minciuni!

MOTA-MARIN-6Spatiul german abunda de lucrari care se refera la miscarea legionara. Pe nemti se pare ca-i intereseaza modelul romanesc, care a reusit sa-i intreaca in disciplina si organizare pe ei, campionii  disciplinei.

Asa ca am intrat pe Amazon.de si am puricat toate cartile care se refereau la Legiune. Am eliminat imediat pe cele unde in descriere apareau cuvintele antisemitism, nazism sau organizatie criminala, fiindca n-aveam de gand sa arunc bani pe niste carti care mi-ar fi ridicat sagele la cap. Asa ca m-am decis pentru cartea lui Claudio Mutti, profesorul Italian indragostit de Romania, dar si de Legiune. Drept pentru care, din dragoste pentru Capitan, avea sa invete limba romana. Claudio Mutti a devenit cel mai mare specialist, recunoscut pe plan mondial, privitor la istoria legionara. Cartea pe care am ales-o, ca sa-mi crut sistemul circulator, se numeste, pe nemteste, “Mircea Eliade und die Eiserne Garde”. Suna cam zgronturos, dar mie imi place titlul italian: Mircea Eliade e la Guardia die Ferro! Alt titlu Italian, care ma face sa trepidez de bucurie, este: Il Capo di cuib! (Carticica sefului de cuib!) Italienii, din respect pentru Legiune, au preluat cuvantul romanesc cuib, lasandu-l netradus! Frumos omagiu adus lui Codreanu!

Primind eu cartea prin posta in cateva zile, m-am apucat sa citesc cu lupa, inclusiv introducerea sau cele cateva randuri insailate pe coperta din spate datorate, probabil, editorului german. Deja in primele 7 randuri am avut atat motive de bucurie, cate si de profunda revolta. Iata traducerea acestor 7 randuri:

“Nu exista o mai adanca exprimare a sufletului romanesc”. Cu astfel de cuvinte exaltate s-a exprimat filozoful Vasile Lovinescu, atunci cand s-a referit, in anul 1997, la Legiunea Arhanghelului Mihail, acea organizatie politico-spirituala, care a fost infiintata de Corneliu Zelea Codrenu in anul 1927 si care, la zeci de ani dupa ce a fost innecata in sange, este prezentata de istorici ca cea mai radicala si mai fascista miscare care a existat vreodata.

Deci pana si nemtii, cei atat de putin perspicace in a descifra sensurile istoriei, au remarcat  uriasa diversiune care s-a tesut in jurul Miscarii Legionare!

Aceasta minciuna este usor de combatut. Atat de usor, incat nici n-ar merita sa ne ocupam cu ea, daca n-am sti ca unii dintre romanii nostri o vor crede. Apoi, cum sa acceptam sa se spuna despre Legiune, care este “cea mai profuda exprimare a sufletului romanesc” ca a fost cea mai fascista orgaizatie din Europa? Asa ca, vom lua la rand principalele miscari nationaliste dinainte de WW2 si le vom compara cu Legiunea:

Partidul Crucilor cu Săgeţi maghiar a fost un partid care a fost la putere în Ungaria între 15 octombrie 1944 şi ianuarie 1945. În patru luni partidul lui Szalasi a reuşit să înfiinţeze ghetoul din Budapesta şi să extermine circa 80.000 de evrei din Ungaria şi Transilvania cedată. Organizaţia a fost pe drept condamnată de Tribunalul din Nürnberg şi interzisă.

Ustaşa croată a comis masacre asupra civililor: sârbi, evrei, ţigani, pe care i‑au exterminat cu sânge rece. Organizaţia lui Ante Pavelic a înfiinţat lagărul de exterminare Jasenovac la 100 de kilometri sud‑est de Zagreb, unde şi‑au găsit sfârşitul 90.000 de victime. Mişcarea a fost, desigur, interzisă.

Hlinka slovacă a colaborat cu Germania nazistă şi, printre alte isprăvi, a deportat evrei la Auschwitz. A fost, pentru colaboraţionism şi antisemitism, interzisă şi ea.

Mişcarea „Rex“ a lui Leon Degrelle a colaborat şi ea cu naziştii, organizând o brigadă valonă care a luptat sub flamura SS contra ruşilor. În 1936, Degrelle se întâlneşte cu Mussolini şi Hitler, primind pentru mişcarea lui suport financiar (2 milioane de lire şi 100.000 de mărci.) Degrelle acceptase chiar grade în ierarhia SS, lucru care i‑a adus condamnarea la moarte în Belgia. Asta nu l‑a împiedicat să moara de batranete în 1994 în Spania. Mişcarea rexistă a fost şi ea pusă la index de Tribunalul din Nürnberg pentru nazism şi colaboraţionism.

Ei, şi acum vine Mişcarea Legionară la rând! Ce acuzaţie i s‑ar potrivi? Colaboraţionism? Păi Horia Sima a fost invitat la cancelarie (la Hitler în audienţă) şi el, Sima, a chiulit! (Foarte urât gest, mai ales din partea unui profesor!) Apoi, la rebeliune, armata germană a ţinut parte lui Antonescu. Iar legionarii din exilul german au fost închişi în lagăre la Dachau, Buchenwald, Rostock. Antisemitism? Da de unde! Au fost la putere patru luni, în care legionarii n‑au ucis niciun evreu. Am văzut ce‑a reuşit organizaţia Crucilor cu Săgeţi maghiare tot în patru luni! Deci, nici antisemitismul nu li se potriveşte. Ce‑ar mai fi putut fi? Genocid? Crime contra umanităţii? Au pus pacea lumii în pericol? Nazism? Uite că, deşi răuvoitorii au spus că salutau cam ca naziştii, n‑au fost consideraţi nici nazişti, nici fascişti, nici criminali. Cu toate că din Tribunalul de la Nürnberg făcea parte şi un judecător sovietic! Ce le‑ar mai fi pus pielea pe băţ legionarilor, dacă ar fi fost după el!

Mişcarea Legionară, cu până la un milion de membri, n‑a făcut crime, n‑a exterminat evrei, în timp ce ustaşii cu o mie sau două de membri au avut 90.000 de victime, deci de vreo 40 de ori mai mult decât numărul lor. Dacă şi legionarii ar fi avut aceeaşi sete de sânge, ar fi trebuit să‑şi treacă pe răboj vreo 40 de milioane de victime. Deci, Mişcării Legionare nu i se poate reproşa că s‑ar fi abătut de la doctrina ei, pură şi luminoasă. Iar dacă un tribunal ca cel de la Nürnberg, care a fost înfiinţat nu să facă dreptate ci „să pedepsească în mod corespunzător şi fără întârziere“ nu i‑a condamnat, cu ce drept vin toti nechematii sa afirme lucruri neadevarate despre Miscare? Cum putea fi Miscarea Legionara caracterizata ca cea mai radicala si mai fascista miscare care a existat vreodata, de vreme ce, in 4 luni cat a fost la putere, n-a ucis niciun evreu?