Arhive de etichete: Miscarea Legionara

Avram Iancu

Avram Iancu a fost nedreptățit toată viața, dar cu mult mai mult, după moarte. Mizeriile, ticălosiile, neadevărurile care s-au spus și scris despre el se pot compara doar cu cele debitate despre Corneliu Zelea Codreanu, cu care Avram Iancu se aseamăna până la confundare. Nici o laudă nu poate sublinia mai bine valoarea unui om, precum o fac ponegrelile.
Iancu a fost un conducător cu carismă, organizator desavârșit, strateg neîntrecut, care a pus în umbră pe toți comandanții militari de pe teatrul de război din Transilvania revoluției din 1848, fie ei austrieci sau maghiari. Cu excepția, poate, a polonezului Bem. Despre aceste mari calități, parțial recunoscute prin însăși mărturia faptelor, s-a scris destul. Și despre omenia cu care a tratat populația civilă maghiară, sunt mărturii venite chiar din rândurile maghiarimii, așa că nici aici nu prea ar mai fi multe de spus.
Dar, despre o calitate de excepție, pe care Dumnezeu i-a hărăzit-o lui Avram Iancu, despre care încă nu s-au făcut mențiuni (poate că-mi fac un păcat, dar oricât am căutat, n-am găsit nici cel mai mic document care să mă convingă că mă înșel), doresc aici și acum să o aduc la lumină. Este vorba despre talentul literar al Iancului.
Ca să mă încredințez, am deschis Istoria Lieraturii Romane de G. Călinescu și după ce am răsfoit-o de 3 ori, n-am găsit nicio referință la Avram Iancu, ca scriitor sau prozator. Am dat acolo peste capitole întregi cu poeți minori și despre poezia măruntă, despre Ion Barac și Mumuleanu, despre C. Conachi, de la care am ciugulit o strofă din galopul calului, cam singurica care se ridica peste dulcegăriile vremii, probabil din cauza … nerăbdării:
Aleargă, suflete, aleargă
La soția ta cea dragă
Ridică de pe picioare,
Orice fel de-nvălitoare
Și spune cu îndrăzneală
C-am să fac mare năvală!

L-am gasit și pe Tudor Vladimirescu printre cei citați de Călinescu, cu proclamația lui, ceea ce mă face să cred că dacă i-ar fi ajuns la … conștiință Avram Iancu sub aspect scriitoricesc, n-ar fi pierdut ocazia de a-i dedica măcar vreo 10 pagini antologice.
Există și o scuză la această necunoaștere, datorită nepăsării și lipsei de interes a românilor. Raportul lui Iancu privind evenimentele din 1848-49, fiind tradus în germană pentru a fi înaintat curții de la Viena, s-a păstrat mult mai bine (și compet) în arhivele austriece decât în cele românești. De asta unii dintre cei interesați de acest Raport, retraducându-l din nou în românește, probabil dupa 1900, au folosit o limbă tehnică, modernă și de aceea seacă. Astfel s-a pierdut tot ce însemna literatură. E ca și cum l-am lua pe Creangă, l-am traduce în germană și apoi l-am retraduce în românește cu limbajul actual, facându-l pe marele humluleștean de ocară.
Desigur că acest Raport este interesant ca informație și Iancu face dovada unei extraordinare memorii, care se întinde pe durata unui an, ținand socoteala datelor calendaristice, numelor de moti, maghiari sau austrieci, locurilor geografice, drumurilor, munților, colinelor, râurilor, numarului morților și al răniților din fiecare bătălie și tabără, a amanuntelor privind conflictele, carele cu sare, slanina și cu pâine capturate de la insurgenții maghiari, ce-a spus Hatvani la Abrud, ce-a spus Kemeni Farcas cand nu mai voia să se bată cu popii, mișcarile lui Dragoș, trimisul lui Kossuth. Deci ca document, Raportul este unul de excepțională valoare.
Acesta mai dezvăluie și caracterul lui Iancu, care nu s-a sfiit să recunoască meritele Legionarilor săi în batăliile purtate, când Vlăduțiu, Simion Balint, Corcheș sau Axente Sever, remarcându-se în anumite lupte, au fost laudați de Iancu fara nicio reținere și cu inimă bună.
Din acest Raport voi alege acum acele fraze care, dupa mine, au o importantă valoare literară. Se va pierde astfel ceva din valoarea epica și documentară. Ar fi trebuit poate să reproduc tot Raportul, dar fiind prea lung, nu vreau să abuzez de răbdarea cititorului. Cine dorește însă, să caute pe internet Raportul și să-l citească cu atenție. Nu există omagiu mai mare fața de Avram Iancu, decât acela de a-i citi Raportul original, un document la fel de important, ca și Cărticica șefului de cuib a lui Zelea Codreanu:
Raportul prefectului Avram Iancu despre faptele cetelor armate românești, în decursul răzbelului cetățean în anii 1848-49
După ce în adunarea de la Blaj din luna septembrie 1848 se determină, ca în puterea dreptului dat tuturor popoarelor monarhiei să se organizeze și garda națională română, pentru a ne apăra contra terorismului maghiar, care devenise cu totul nesuferit, eu mă reîntorsei în muntosul meu ținut, mă așezai cu locuința la Câmpeni și întreprinsei a ridica și organiza garda națională.
Într-aceea, Comitetul de împăcăciune fu confirmat de comandantele general, baron Puchner și când prochemăciunea către popoarele Transilvaniei ieși, se delinie și planul pentru dezarmarea rebelilor. Garda națională, conchemată de mine, era concentrată la Câmpeni, Bistra și Bucium, sub comanda tribunului Corcheș, centurionului A. Bistreanu și vicetribunului Popovici. O altă despărțitură a gardei staționa la Margina. În 21 octombrie (1848) primii o scrisoare către comandantele unei divizii de dragoni, strâmtorați de către maghiari la Huedin, cu acea provocare, să văd cum aș putea scăpa numitul despărțământ din prinsoarea maghiară. Însărcinarea din urmă o executai cu atâta norocire, încât generalul comandante își descoperi a sa mulțumire într-un decret lăudătoriu.
La Abrud, pe când o deputățiune a acelui oraș se ruga pentru o învoire pe cale de pace, eu îi pusei condițiunile și îi dădui 3 zile, timp de socotit. Totodată, am luat măsuri ca să tai toată comunicațiunea acestui oraș cu Aiudul și Zlatna. Orașul primi condițiunile, fu tratat bine și prietenește și până la venirea lui Hatvani, peste o jumătate de an, se bucură de cea mai mare liniște și siguranță sub protecția românilor.
Românii, prea sătui de terorismul maghiar, se sculară fără conducători și, în prunceasca (copilăreasca) lor credință, începu de la sine a dezarma pe maghiari. Aceasta se întâmpla mai vârtos în acele ținuturi unde prefecții nu avuseseră timp a organiza garda națională. Pentru a preîntâmpina vreo dezordine, în coînțelegere cu Buteanu, ordonai acolo pe tribunii Aviron Telechi, Nemes și Cândea, dintre care cei doi din urmă, cu toată blândețea și omeneasca lor purtare către familiile maghiare aristocratice pe care le apăra de orice rea tratare, mai târziu fură uciși tocmai de către acei apărați ai lor.
Pe același timp și încă tocmai pe când negociam cu Abrudul, în 22 octombrie, primii o asemenea știre de la Zlatna. Românii, venind în cete numeroase la acel oraș al cărui locuitori maghiari erau cunoscuți ca cei mai fierbinți ajutători la tendințele maghiare, provocară garda națională maghiară a depune armele. Eu demandai tribunului Iosif Moga ce avea ordinul de a dezarma Offenbaia să-și schimbe mărsul și să meargă la Zlatna să mijlocească o învoire de pace. Acel tribun, fiind tocmai ocupat cu dezarmarea, însărcină pe vicetribunul Clemente Aiuzeanu ca să meargă îndată la Zlatna. Ci pe când acesta se apropia de oraș, catastrofa trecuse peste el.
În 23 octombrie, românii fuseră chemați spre a negocia: apoi se primi condițiunea ca pe cât va curge dezbaterea de învoială, armele să se depuie de ambele părți. Românii depuseră armele fără cel mai mic prepus, încât unii se puseră jos fără nici o grijă, alții iarăși mâncau din merindea ce aveau, într-aceea capii negociau cu maghiarii. Dintre maghiari depuseră armele numai gardiștii din șirurile din nainte iar ceilalți, ca niște perfizi, le ținură între picioare sau dinapoi. Tunurile încă le țineau gata înapoi! Deci pe când românii negociau cu nepăsare, Nemeghyei, consilier de montanistică și comandante al gărzii maghiare, striga dintr-o dată în ungurește „foc“. Maghiarii armați se înieptară (îndreptară) nainte și pușcară hoțește asupra neînarmaților români dintre care mai mulți rămaseră morți, iar ceilalți în prima spaimă o luară la fugă, lasându-și mulți tocmai și armele. Acum însă românii inverșunați, readunându-se foarte numeroși, inflăcărați de mânie și răzbunare, se răped asupra nefericitului oraș. Totodată se răspândi și falsa faimă (știre) că Iancul s-ar apropia cu cetele sale. Gardele maghiare nu putură înfrunta răpegiunea românilor. Orbite de furie, (gardele maghiare) deteră foc topitoriei împărătești, bisericii românești cum și altor case ale românilor, apoi o tuliră din oraș, la o fugă neregulată, iar cu ele se depărtară și o parte însemnată dintre locuitorii maghiari.
Acum se începu o măcelătura înfricoșată în care își aflară moartea mai mulți prunci nevinovați și femei, pentru că furia românilor nu se mai putea reînfrâna; totodată pătrariul mai frumos al orașului, locuit de maghiari, deveni pradă flăcărilor. Soartea gardelor fugare, ca și a celorlalti maghiari care se alăturaseră lângă ele, înca nu fu mai bună. Știrea despre perfidia comandanților maghiari din Zlatna zbură naintea nenorociților. Locuitorii din Presaca și împrejurime au fost și apucat nainte spre a sta într-ajutoriu la frații lor din Zlatna în contra maghiarilor, când iată că-i întâmpină fugarii. Românii îndată și loviră asupra nenorociților și uciseră pe mai mulți din ei. Între maghiarii morți fu și urzitorul catastrofei, consilierul montanistic Nemegyei, însă și alți mai mulți nevinovați, prunci și femei. Acesta e adevăratul curs al catastrofei de la Zlatna. Eu îndata ce aflai de acea întâmplare tristă, alergai spre a lua măsuri ca pe oficialii camerali câti au mai rămas în viață, sa-i duc la Abrud, în siguranță.
Mai departe nu merg, poate doar dacă interesul pentru cele de mai sus va fi suficient de mare. Dar și din acest mic fragment din Raport ne dăm seama că simțul psihologic și logica impecabilă a lui Iancu în descrierea încurcatelor evenimente din munți, egaleaza, dacă nu și întrece, maiestria artistică a lui Negruzzi din celebra nuvelă Alexandru Lăpușneanu. Felul în care Iancu prezintă antitetic comportarea cinstita a orașului Abrud care a înțeles să aleagă pacea, nefiind tulburat 6 luni de nicio neplăcere până ce n-a venit alt ticălos ca să tulbure apele, Imre Hatvani, în antiteza cu comportarea perfidă a gardei maghiare din Zlatna, ne aduc aminte că Iancu era și avocat și știa să mânuiască și argumentele logice cu îndemânare, mai ales că dreptatea era de partea lui. De asemenea, am rămas uimit că Iancu in Raportul lui, folosește perfectul simplu, specific oltenilor și nu greoiul perfect compus, atât de des utilizat în vorbirea curentă din Ardeal. Este sigur că, folosind acest mod verbal, Iancu a imprimat textului dinamismul cerut de viteza cu care se desfășurară evenimentele menționate.

Invataturile lui Ghinghis-Han

De doua zile recitesc cartea lui Harold Lamb, intitulata Ghinghis-Han. In primul capitol, intitulat „Misterul“, autorul nu mai pridideste cu laudele la adresa marelui mongol care nomad fiind si analfabet, a rasarit din desertul Gobi, declarand razboi popoarelor civilizate ale pamantului, pe care le-a si zdrobit.

Au mai fost distrugatori de civilizatie, precum Atila sau Alaric, dar Marele Mongol nu are egal. Si mai este invaluit si in mister. Un nomad, un cioban, a intrecut in strategie militara pe generalii armatelor a trei imparatii. Un barbar analfabet ce nu stia sa scrie, a intocmit o pravila de legi pentru cincizeci de popoare. Lui Napoleon, stralucitul geniu militar de mai tarziu, nu i se poate uita ca a parasit o armata in Egipt, iar alteia i-au albit ciolanele pe coclaurile Rusiei. Iar la Waterloo…

Imperiul napoleonian, zice mister Lamb, autorul, s-a naruit chiar in timpul vietii sale, codul sau de legi a fost calcat in picioare imediat ce a pierdut tronul iar copilul lui a fost desmostenit inca in timp ce el traia. Doar cu Alexandru cel Mare ar putea fi comparat marele mongol. Si nici asa realizarile lui Ghinghis-Han nu palesc. Ci dimpotriva!

Generalii lui Alexandru au pus stapanire pe regatele lui imediat dupa moartea acestuia, fiul lui fiind constrans sa fuga. Dupa moartea mongolului, fiul sau si-a luat in stapanire teritoriul fara nici o impotrivire si in liniste. Si acest teritoriu se intindea din Coreea pana in Armenia si din Tibet pana la Volga. Kubilai-Han, stranepotul sau, a domnit inca pe o jumatate din imparatie! Cum a fost posibil ca un barbar sa creeze un imperiu din nimic, care sa reziste atat de mult timp si atat de bine eroziunilor? Cei mai mari istorici spun ca asta nu se poate explica, nici intelege. Singura explicatie ramane cea din evul mediu, care spun ca forta devastatoare a armatelor lui Ghinghis-Han consta in faptul ca erau de esenta … draceasca!

Noi, fara a apela la draci, vrem sa explicam acest mister cu ajutorul ratiunii. Sigur ca exceptionala rezistenta fizica a mongolilor, faptul ca puteau sta in sa zile intregi, ca puteau flamanzi o saptamana fara sa le pese, a jucat un mare rol. Dar, asta nu explica misterul. Exista insa si alte explicatii.

In primul rand a fost faptul ca Ghinghis-Han era un comandant drept si care-si tinea cuvantul dat. El si-a tinut promisiunile facute intotdeauna, fiindca la un analfabet ca el, cuvantul dat avea mare greutate. El, cu alte cuvinte, nu era misel! Apoi, a reusit sa adune intr-o singura hoarda toate triburile turco-mongole care pana la el se razboiau unele cu altele. El le-a unit sub acelasi sceptru, aducand linistea in interiorul granitelor imperiului sau.

Apoi, ca sa-si tina hoardelesi mai bine in frau, le-a dat nabadaiosilor lui supusi un cod de legi, numit IASSA. Sa aruncam o privire asupra continutului acestui act normativ a carui nerespectare era pedepsita cu toata asprimea.

Furtul si adulterul nu erau tolerate, fiind pedepsite cu moartea. La fel se pedepsea furtul unui cal! Neascultarea copiilor fata de parinti, a fratelui mai mic fata de cel mai mare, lipsa de incredere a barbatului in sotia sa, sau neajutorarea saracului de cel bogat, lipsa de respect a sublaternului fata de comandantul sau, primeau pedepse aspre. Despre betie, unul din cele mai raspandite vicii ale mongolilor, IASSA le da voie mongolilor sa se imbete de cel mult trei ori pe luna. Dar, ar fi bine sa nu se imbete de loc! Zicea mai departe actul normativ. O alta slabiciune a mongolilor era teama de traznet. In desertul Gobi, lipsit de copaci, traznetul facea ravagii, inducand in cei ce traiau acolo o teama irationala. Cand tuna, multi mongoli se aruncau in lacuri si in fluvii, inecandu-se. IASSA, pe timp de furtuna, le interzicea sa se atinga de apa. IASSA oprea totodata pe mongol sa se lase cuprins de furie. El, mongolul, trebuia sa aiba inima buna tot timpul!

Cu sodomitii, spionii, tradatorii, martorii mincinosi sau cei care recurgeau la magia neagra, IASSA era necrutatoare: moartea! Iar prima lege din IASSA suna pentru urechile noastre extrem de … cunoscuta: „Se porunceste tuturor oamenilor sa creada intrun singur Dumnezeu, facatorul cerului si al pamantului, singurul datator de bogatii si saracie, de moarte si viata si a carui putere peste cele lumesti este fara sfarsit.“ Dar porunca asta nu era urmata de pedepse, pentru ca codul acesta tintea trei lucruri: supunere fata de han, unirea hoardelor intr-una singura si starpirea raului din radacina. Cu alte cuvinte, IASSA era si un cod moral care aducea printre nomazi reguli de comportare aspre, cu care nici azi nu ne-am rusina, daca ar fi aplicate.

La mongoli, daca nu era prins supra faptului, nimeni nu avea dreptul sa acuze un om de o fapta, daca acesta nu-si recunostea vina. Si e de mirare ca la acest popor barbar, constiinta ajunsese atat de avansata, incat istoria a pastrat exemple numeroase cand faptasii si-au recunoscut faptele, desi unele din ele le aducea pedeapsa capitala.

Din aceste cateva randuri, observam un fapt ce nu poate sa nu ne uimeasca. Marele hanat mongol, format din barbari si ciobani analfabeti, se conduceau dupa un cod moral de exceptie. Rezumand, ajungem la concluzia ca la mongoli, legea onoarei, disciplinei, educatiei, ajutorului, alaturi de credinta intr-un singur Dumnezeu, de respectarea cuvantului dat, a grijii de a nu fi misel si spiritul de jertfa erau nu numai cunoscute, ci si la mare pret.

Dar, cea mai mare uimire il cuprinde pe cel care are idee de ce inseamna doctrina legionara. Fiindca IASSA nu este altceva decat o varianta mongola a „Carticelei sefului de cuib“ legionar, adica a doctrinei legionare a lui Corneliu Codreanu. Si care cuprinde aproape cuvant cu cuvant, invataturi comune!

Aceasta a fost „misterul“ victoriilor hoardelor lui Ghinghis-Han asupra dusmanilor sai, niste regate si imparatii putrede, cu o viata decazuta si impregnata de egoism si inegalitate. Deci, daca o doctrina identica cu cea legionara a putut face din niste analfabeti si niste barbari invingatorii lumii, nu am exagerat de loc atunci cand am afirmat de nenumarate ori in articolele mele anterioare, ca doctrina legionara este una victorioasa, contra oricaror dusmani ai poporului roman. Insusindu-ne codul de comportare legionar, care, dupa cum vedem, are antecedente in istorie, poporul roman va ajunge pe acele culmi de virtute si de moralitate, incat nu va mai avea de ce sa se teama de nimeni. Afara de traznet si de Dumnezeu.

Organizarea albinelor

Apicultura romaneasca se mandreste cu cartea lui Constantin L. Hristea, cel care a scris masiva si bine doumentata lucrare „Stuparitul“, ( 733 de pagini). In editia a III-a, aparuta in aprilie 1947, la pagina 18, autorul prezinta cateva caracteristici ale organizarii cuiburilor de albine si furnici, care fac parte din ordinul hymenopterelor:

„-  Mai toate hymenopterele au o minunata organizatie a muncii, fiecare faurind o anumita lucrare, dupa varsta ce-o are, trecand din functie in functie, incepand cu cele mai grele pentru ca, spre batranete sa le ramana cele mai usoare si care le cer sfortari mai reduse…

- Simtul cooperatiei e de asemenea foarte dezvoltat in organizatia lor. Cine, facand stramutare de faguri primitivi si legati cu sfoara de Manila, n-a vazut cum albinele rod fir cu fir, o scot afara pe urdinis si, cat e firul de lung, cateva din ele se insira de-a lungul lui, il prind cu falcutele si, ca la o comanda, deodata 4-5 isi iau zborul, ducand departe firul, caruia, de sus, ii dau drumul deodata si se intorc din nou, la aceasta ordonata si unita munca?

- Educatia tineretului, la diferite specii din ordinul Hymenopterelor e prea bine cunoscuta. Ea e preocuparea celor batrane, care invata pe tineret toate muncile si se manifesta mai ales la albinele domestice…

- Spiritul de sacrificiu al individului pentru colectivitatea e minunat si-l poseda toate hymenopterele. Un musuroi de furnici, zgandarit la suprafata, face sa iasa intraga armata de la fund, iar viespile si albinele isi apara pana la moarte stupul si cuibul lor.“

Iata cum niste fiinte aflate pe o scara inferioara de dezvoltare, au reusit prin organizare dupa anumite principii, sa ajunga la o viata sociala bogata, care cunoaste diviziunea muncii si anumite reguli sociale, pe care le respecta cu strictete fiecare membru al cuibului. In aceata organizare sta extraordinara lor capacitate de a rezista intemperiilor si dusmanilor de toate felurile.

Uimitoare este insa asemanarea dintre cuiburile de furnici si albine si doctrina legionara, care isi desavarsea activitatea si educatia in … cuiburile legionare. Cand un cuib depasea numarul de 12 membri, aparea fenomenul de „roire“ ca la albine, legionarii desprinsi din cuibul-mama infiintand alte cuiburi noi. Citind cele de mai sus si luand cele 6 legi din „Carticica sefului de Cuib“, pe care Capitanul le-a impus ca obligatorii legionarilor, observam cu mirare ca 4 din aceste legi legionare sunt respectate si de albine. Legea muncii, educatiei, disciplinei si ajutorului sunt permanent prezente in viata albinelor. Doar legea tacerii si onoarei, specific omenesti, lipsesc.

Iata inca un motiv de a ne readuce cu recunostinta in memorie figura Capitanului, care cu genialitatea lui a dezvoltat doctrina legionara, asezand-o pe anumite principii valabile nu numai in societate, dar unele din ele si in natura. Daca aceasta doctrina ar fi insusita macar de jumatate dintre romani, alaturi de credinta noastra ortodoxa si de spritul de jertfa, forta spirituala dobandita ne-ar situa pe una din treptele cele mai inalte de civilizatie cuoscute la nivel planetar, patria noastra ar deveni ca soarele sfant de pe cer iar alte popoare ne-ar privi cu admiratie si ar putea chiar lua exemplu de la noi.

Dar cu femeile ce-ati avut?

Dusmanii Miscarii Legionare au incercat in fel si chip sa justifice cumplitele prigoane, pretinzand ca ar fi fost o miscare paramilitara violenta, care reprezenta un pericol la adresa ordinii si „institutiilor statului“. Desigur, unul din nenumaratele neadevaruri vanturate in jurul Miscarii. Pentru ca daca punem intrebarea „ Dar cu femeile legionare ce-ati avut?“ nici un raspuns logic si coerent nu mai poate fi dat. Fiindca bestialitatea cu care au fost schingiuite si ucise, nu poate fi justificate cu nici un argument. Cu absolut nici unul!

Un fragment din Memoriile lui Nicolae Nita, „Martirii ne vegheaza din ceruri“ ne prezinta patimirile de neinchipuit ale Nicoletei Nicolescu, sefa cetatuilor pe tara (Cetatuile erau organizatiile femeilor legionare), o apropiata de-a Capitanului, care, in perioadele cand Codreanu trebuia sa stea ascuns, facea curierat, ducand ordinele Capitanului la organizatiile legionare.

„…Câteva luni mai apoi, aflasem de sfârsitul tragic al Nicoletei Nicolescu, Comandantã Legionarã, Sefa Cetãtuilor de Fete pe tarã. Arestatã împreunã cu multe alte camarade din Cetãtui în 1938, fusese schingiuitã în beciurile Prefecturii Politiei Capitalei luni de-a rândul, în chipul cel mai crud. Roata mortii se învârtea sârguincios; vesti tragice soseau din tara întreagã despre cei cuminecati în credinta lor pe drumul cu Arhangheli.

Si, într’una din zilele lunii Iulie, vestea uciderii Nicoletei si cruzimile la care a fost supusã în ultimele clipe de viatã ale ei, strãbãtu ca fulgerul toatã suflarea româneascã. Secretul acestei tragedii, n’a putut fi pãstrat. Pânã si brutele asasine s’au cutremurat de zelul de neînvins al credintei Nicoletei.Intr’o celulã dela subsolul Prefecturii, cu oasele zdrelite, cu pieptul tãiat mãcelãreste ca sã i se ia viata grabnic, eroina îi înfruntase aprig pe temnicerii si schinjuitorii ei, refuzând sã moarã repede, asa cum sperau ei. Incã mai respira si cutitele negre banditesti, cu lame groase, îi sfârtecau trupul încãpãtânat sã rãmânã pe viata asta, încãpãtânat sã mai respire încã, pânã la ultimul strop de viatã. Imagine dantescã de care gâzii cei fiorosi s’au îngrozit… Aruncatã apoi pe podeaua unei camionete-dube, între lopeti si târnacoape îngropãtoare de alte vieti tinere în pãdurea Pantelimon, fusese transportatã la Crematoriu.

- Nu moare mã! Nu moare!… Nu vrea sã moarã!…

In spatele Crematoriului, masina se opri. Undeva mai pe dreapta, o usã dosnicã ce duce în incintã. Mecanicul de serviciu Ion Cerchez o deschise:

- Actele de…

- Care acte? -îi tãie repezit întrebarea unul din agenti. N’are nevoie dã ele un’ sã duce… Carã-te…

- Da, dar stiti, corpul trebuie înregistrat…

- S’a fãcut de delegatii Prefecturii: Siguranta Statului. Stim noi ce trebuie… Carã-te de-aici…

Pus în fata autoritãtilor “statului”, mecanicul deschise larg usa si se dã într’o parte, lãsându-i sã intre – vrând-nevrând – pe cei doi asasini: Pavel Patriciu, Comisarul Prefecturii de Politie din Bucuresti si agentul Iuliu Horvath.

Sacul atârna greu… Rosit de sângele pierdut al victimei, l-au apucat cu grije de colturi, sã nu se murdãreascã, si au intrat în Crematoriu, cotind la stânga, pe culoarul palid luminat.

- Stai asa!… Las-o jos cã m’am pãtat. Sã schimb mâna…

Sacul fu trântit pe podeaua de beton, ca o povarã apãsãtoare si, în cãdere, gura legatã i se deschise. Capul Nicoletei se revãrsã înafarã, la viatã parcã. Horcãia în sânge încercând sã respire si ochii priveau straniu la cele trei personagii, înmãrmurite la vederea ei încã în viatã… Era aproape de ora 23…

Putin mai apoi, în cuptorul cu nr. 1, rezervat permanent victimelor legionare, focul o cuprinse, în gemete apocaliptice de durere. Refuza, refuza sa moarã, parcã în ciuda cãlãilor…

Dintr’odatã, nu se mai auzi nimic. Se fãcu liniste, o liniste mormântalã si apãsãtoare… Pe obrazul mecanicului de la Crematoriu, Ion Cerchez, se prelinse pe nesimtite o lacrimã si încercã iute sã si-o ascundã cu mâna.

- A murit!… Ai vãzut?!… Ti-am spus eu…

Din cosul cuptorului cu nr. 1, fumul albãstrui se rãspândeste ca o perdea subtire deasupra orasului cufundat în noapte, vestind miselia cea mare… O viatã de cruciatã se stinsese în flãcãri, pe rug… Din cer, stropi de ploaie încep sã se reverse deasupra pãmântului ca la o comandã si trãznetele lui Dumnezeu încep sã biciuie vãzduhul cu fulgerãri mânioase; dar focul iudelor, ascuns, pâlpâie neatins corpul martirei…

Sfatul miselnic, uneltit si hotãrît de putere împotriva tineretului crestin legionar, osândea hoteste la moarte. Rodul de aur al Tãrii, pãsea pe drumul spinos al calvarului si mântuirii Neamului…“

Am fost, sunt si voi fi legionar!

Dumitru Bordeianu, legionarul trecut prin inchisorile comuniste, ale carui memorii intitulate „Din mlastina disperarii“ sunt un document cutremurator referitor la regimul inchisorilor comuniste, l-a cunoscut personal pe Gioga:

„Parizianu Gheorghe, zis Gioga, era un aromân din Bulgaria, venit cu familia în tară după cedarea Cadrilaterului. Am fost colegi de an la Facultatea de Medicină din Iasi, unde mi l-a prezentat Moisiu. Atunci l-am cunoscut bine si am lucrat cu el, până la arestarea lui, la 15 mai 1948. Îl iubeam si aveam toată admiratia pentru curajul, puterea lui de sacrificiu, precum si pentru felul de a se atasa de camarazii lui. Era numit „omul de granit”… Gioga a fost cel mai rezistent camarad pe care l-am întâlnit în închisoare.

Aflasem că fusese arestat la 15 mai, si aveam toată convingerea că de la Gioga nici un anchetator nu va scoate nimic. Şi într-adevăr, de când fusese arestat si până la începutul lui iulie, bătăusii n-au putut scoate nimic de la el. Tot corpul lui, din cap până în tălpi, era numai o rană. În ziua când am aflat despre el, călăii îl băgaseră în etuvă la temperatură ridicată, doar-doar vor reusi să-l facă să vorbească.“

Unii dintre legionari, ajunsi in fata celor care-i interogau, ca sa nu fie siliti sa-si deconspire camarazii si unii poate ca sa-si si usureze propria soarta, cautau sa-si ascunda sau sa minimalizeze activitatea legionara pe care au desfasurat-o. Gioga Parizianul, contrar acestora, spunea mereu, raspicat si cu multa convingere, cand era intrebat despre activitatea lui legionara ca „Am fost, sunt si voi fi legionar!“. Aceasta declaratie, repetata cu indaratnicie in fata calailor si tortionarilor din inchisoarea Suceava la fiecare interogatoriu, i-a scos din minti pe cei ce credeau ca pot, odata cu sfarmarea oaselor, sa distruga orice caracter sau credinta. Convingerea lui Gioga ca va putea ramane legionar toata viata jignea profund profesionalismul celor care-si facusera crez din „reeducarea“ prin bataie si schingiuiri. Vazand ei ca nu reusesc cu Gioga nimic, oricat l-au batut si torturat, unuia din ei i-a venit o idee diabolica. L-au luat pe Gioga si l-au introdus intr-o etuva de deparazitare.

Hainele detinutilor erau deparazitate intr-o etuva cu abur supraincalzit, in care, toti parazitii asunsi prin cutele hainelor, precum purecii, paduchii, plosnitele, precum si ouale lor, erau distrusi cu abur fierbinte. Intr-o astfel de instalatie l-au introdus tortionarii pe Gioga, dand drumul la abur si lasand aparatul sa-si faca ciclul complet. Cand l-au scos din etuva mai mult mort decat viu, cu carnea oparita si rosu ca un rac, politrucii si tortionarii l-au intrebat pe Gioga, in bataie de joc, daca mai are ceva de zis. Adunandu-si toate puterile, bravul machidon avea sa le raspunda ticalosilor:

„Am fost, sunt si voi fi legionar!“

M-am saturat de minciuni!

MOTA-MARIN-6Spatiul german abunda de lucrari care se refera la miscarea legionara. Pe nemti se pare ca-i intereseaza modelul romanesc, care a reusit sa-i intreaca in disciplina si organizare pe ei, campionii  disciplinei.

Asa ca am intrat pe Amazon.de si am puricat toate cartile care se refereau la Legiune. Am eliminat imediat pe cele unde in descriere apareau cuvintele antisemitism, nazism sau organizatie criminala, fiindca n-aveam de gand sa arunc bani pe niste carti care mi-ar fi ridicat sagele la cap. Asa ca m-am decis pentru cartea lui Claudio Mutti, profesorul Italian indragostit de Romania, dar si de Legiune. Drept pentru care, din dragoste pentru Capitan, avea sa invete limba romana. Claudio Mutti a devenit cel mai mare specialist, recunoscut pe plan mondial, privitor la istoria legionara. Cartea pe care am ales-o, ca sa-mi crut sistemul circulator, se numeste, pe nemteste, “Mircea Eliade und die Eiserne Garde”. Suna cam zgronturos, dar mie imi place titlul italian: Mircea Eliade e la Guardia die Ferro! Alt titlu Italian, care ma face sa trepidez de bucurie, este: Il Capo di cuib! (Carticica sefului de cuib!) Italienii, din respect pentru Legiune, au preluat cuvantul romanesc cuib, lasandu-l netradus! Frumos omagiu adus lui Codreanu!

Primind eu cartea prin posta in cateva zile, m-am apucat sa citesc cu lupa, inclusiv introducerea sau cele cateva randuri insailate pe coperta din spate datorate, probabil, editorului german. Deja in primele 7 randuri am avut atat motive de bucurie, cate si de profunda revolta. Iata traducerea acestor 7 randuri:

“Nu exista o mai adanca exprimare a sufletului romanesc”. Cu astfel de cuvinte exaltate s-a exprimat filozoful Vasile Lovinescu, atunci cand s-a referit, in anul 1997, la Legiunea Arhanghelului Mihail, acea organizatie politico-spirituala, care a fost infiintata de Corneliu Zelea Codrenu in anul 1927 si care, la zeci de ani dupa ce a fost innecata in sange, este prezentata de istorici ca cea mai radicala si mai fascista miscare care a existat vreodata.

Deci pana si nemtii, cei atat de putin perspicace in a descifra sensurile istoriei, au remarcat  uriasa diversiune care s-a tesut in jurul Miscarii Legionare!

Aceasta minciuna este usor de combatut. Atat de usor, incat nici n-ar merita sa ne ocupam cu ea, daca n-am sti ca unii dintre romanii nostri o vor crede. Apoi, cum sa acceptam sa se spuna despre Legiune, care este “cea mai profuda exprimare a sufletului romanesc” ca a fost cea mai fascista orgaizatie din Europa? Asa ca, vom lua la rand principalele miscari nationaliste dinainte de WW2 si le vom compara cu Legiunea:

Partidul Crucilor cu Săgeţi maghiar a fost un partid care a fost la putere în Ungaria între 15 octombrie 1944 şi ianuarie 1945. În patru luni partidul lui Szalasi a reuşit să înfiinţeze ghetoul din Budapesta şi să extermine circa 80.000 de evrei din Ungaria şi Transilvania cedată. Organizaţia a fost pe drept condamnată de Tribunalul din Nürnberg şi interzisă.

Ustaşa croată a comis masacre asupra civililor: sârbi, evrei, ţigani, pe care i‑au exterminat cu sânge rece. Organizaţia lui Ante Pavelic a înfiinţat lagărul de exterminare Jasenovac la 100 de kilometri sud‑est de Zagreb, unde şi‑au găsit sfârşitul 90.000 de victime. Mişcarea a fost, desigur, interzisă.

Hlinka slovacă a colaborat cu Germania nazistă şi, printre alte isprăvi, a deportat evrei la Auschwitz. A fost, pentru colaboraţionism şi antisemitism, interzisă şi ea.

Mişcarea „Rex“ a lui Leon Degrelle a colaborat şi ea cu naziştii, organizând o brigadă valonă care a luptat sub flamura SS contra ruşilor. În 1936, Degrelle se întâlneşte cu Mussolini şi Hitler, primind pentru mişcarea lui suport financiar (2 milioane de lire şi 100.000 de mărci.) Degrelle acceptase chiar grade în ierarhia SS, lucru care i‑a adus condamnarea la moarte în Belgia. Asta nu l‑a împiedicat să moara de batranete în 1994 în Spania. Mişcarea rexistă a fost şi ea pusă la index de Tribunalul din Nürnberg pentru nazism şi colaboraţionism.

Ei, şi acum vine Mişcarea Legionară la rând! Ce acuzaţie i s‑ar potrivi? Colaboraţionism? Păi Horia Sima a fost invitat la cancelarie (la Hitler în audienţă) şi el, Sima, a chiulit! (Foarte urât gest, mai ales din partea unui profesor!) Apoi, la rebeliune, armata germană a ţinut parte lui Antonescu. Iar legionarii din exilul german au fost închişi în lagăre la Dachau, Buchenwald, Rostock. Antisemitism? Da de unde! Au fost la putere patru luni, în care legionarii n‑au ucis niciun evreu. Am văzut ce‑a reuşit organizaţia Crucilor cu Săgeţi maghiare tot în patru luni! Deci, nici antisemitismul nu li se potriveşte. Ce‑ar mai fi putut fi? Genocid? Crime contra umanităţii? Au pus pacea lumii în pericol? Nazism? Uite că, deşi răuvoitorii au spus că salutau cam ca naziştii, n‑au fost consideraţi nici nazişti, nici fascişti, nici criminali. Cu toate că din Tribunalul de la Nürnberg făcea parte şi un judecător sovietic! Ce le‑ar mai fi pus pielea pe băţ legionarilor, dacă ar fi fost după el!

Mişcarea Legionară, cu până la un milion de membri, n‑a făcut crime, n‑a exterminat evrei, în timp ce ustaşii cu o mie sau două de membri au avut 90.000 de victime, deci de vreo 40 de ori mai mult decât numărul lor. Dacă şi legionarii ar fi avut aceeaşi sete de sânge, ar fi trebuit să‑şi treacă pe răboj vreo 40 de milioane de victime. Deci, Mişcării Legionare nu i se poate reproşa că s‑ar fi abătut de la doctrina ei, pură şi luminoasă. Iar dacă un tribunal ca cel de la Nürnberg, care a fost înfiinţat nu să facă dreptate ci „să pedepsească în mod corespunzător şi fără întârziere“ nu i‑a condamnat, cu ce drept vin toti nechematii sa afirme lucruri neadevarate despre Miscare? Cum putea fi Miscarea Legionara caracterizata ca cea mai radicala si mai fascista miscare care a existat vreodata, de vreme ce, in 4 luni cat a fost la putere, n-a ucis niciun evreu?

Doctrina legionara va iesi invingatoare

De mai multe ori, si poate nu destul de des, am scris despre doctrina legionara, pe care o consider singura capabila ca sa ne salveze de lucraturile dusmanilor vazuti si nevazuti pe care neamul si Tara Romaneasca ii are, as zice, dintotdeauna. Este doctrina salvatoare, fiindca este singura care a dovedit ca ne poate asigura izbanda, ceea ce s-ar materializa printr-o tara stabila, puternica si prospera, cu un nivel de trai acceptabil si cu politicieni cinstiti si dedicati intereselor tarii. Adica, o tara ca soarele sfant de pe cer.

Mai intai insa, sa ne dumirim cum a reusit Corneliu Zelea Codreanu sa puna bazele acestei doctrine, fiindca o asemenea intuitie nu este departe de genialitate. Trebuia sa primeasca ajutor de undeva, de sus! Dar, in acelasi timp, e nevoie sa te ajuti si singur! Iata un gand de-al lui Codreanu, exprimat in lucrarea lui „Pentru legionari“: „Ne-am dat seama cã totul se reduce la cunoasterea inamicilor si cã în momentul în care noi, românii, îi vom cunoaste, îi vom învinge.“ Deci , Codreanu s-a apucat el insusi sa studieze actiunile inamicilor. Dar, acele forte pe care Codreanu incepuse tocmai sa le studieze, au intrat in actiune, dandu-i prilejul sa le cunoasca nemijlocit ticalosia, prin arestarile si abuzurile impotriva unor copii, care intr-o gradina plantau rosii! Purtati prin tot Iasul la pas, cu Codreanu in catuse, ca sa-i vada cine trebuie, prefectul Manciu voia sa arate finantatorilor lui ca-si merita argintii! In urma acestei nedreptati, Codreanu s-a prabusit sufleteste. Iata ce marturiseste el in aceeasi lucrare autobiografica, „Pentru Legionari“:

„Eu eram zdrobit sufleteste. Mi s-au nãruit toate planurile. Am lãsat în voia sortii cãrãmidãria si am plecat cu primul tren în Bucovina la Câmpulung. De acolo, pe cãrãrile înverzite, m-am ridicat încet în munte, ducând poveri în suflet, durerile umilintei de ieri si chinurile nelãmuririi pentru ziua de mâine. Pare cã nu mai aveam nici un prieten în lume în afarã de muntele acesta: Rarãul, cu schitul de pe el. Sus, m-am oprit la aproape 1.500 m înãltime. Privesc peste munti si peste dealuri la sute de kilometri, dar nici o priveliste nu-mi putea alunga dinaintea ochilor privelistea infamiei si umilirii la care am fost expus, alãturi de tinerii mei camarazi . Plânsul lor îl auzeam si acum si mã durea.

Se însereazã! Nici o tipenie de om. Numai copaci si vulturi care tipã la stânci.

Cu mine nu am decât sumanul si o pâine. Mãnânc putinã pâine si beau apã dintr-un izvor care serpuieste printre pietre. Îmi adun lemn cu lemn si-mi fac un adãpost. O colibã. Aici în aceastã locuintã am rãmas o lunã si jumãtate. Putina hranã de care aveam nevoie, mi-o aduceau ciobanii de la stâna lui mos Piticaru.  Stãteam pe gânduri si-mi era rusine sã mã dau jos printre oameni. Oare ce pãcate voi fi fãcut de mi-a trimis Dumnezeu aceastã nenorocire pe cap, tocmai acum când voiam sã încep un plan asa de mare si frumos?“

Acum trebuie sa dam un ocol, ca sa ne aducem aminte ce rol a jucat muntele in desavarsirea spirituala a omului:

Moise, profetul cel mai apropiat de Tatăl Ceresc din Vechiul Testament, a avut întrevederea cu Dumnezeu după ce a urcat pe Muntele Sinai şi a ţinut post 40 de zile. Apoi a primit tabla cu cele zece porunci de la Domnul. Isus Hristos s‑a schimbat la faţă pe muntele Taborului, atunci când glasul dumnezeiesc a cuvântat: „Acesta este fiul meu preaiubit!“, în prezenţa profeţilor Moise şi Ilie. Iar Părintele Arsenie Boca, când a fost trimis în 1939 la muntele Athos de mitropolitul Bălan, s‑a rugat mult la Maica Preacurată să‑i dea şi lui un duhovnic, care să‑l conducă pe căile credinţei celei fără de prihană. Şi mult s‑a rugat părintele într‑o pădure, până ce Maica Sfântă s‑a îndurat de el şi l‑a dus pe un munte înalt, unde l‑a dat ucenic Sfântului Serafim de Sarov, mort la 1833. Aici în post negru, tăcere şi mare umilinţă a deprins multe taine ale acestei lumi şi a celeilalte, nevăzute. Când s‑a întors de la Athos, Părintele Arsenie era deja Om Ales: ştia să citească gândurile semenilor, faptele trecute şi viitoare, putea să comunice prin puterea gândului cu apropiaţii lui, era în stare să parcurgă în câteva secunde sute de kilometri iar dacă voia, porţile săreau din ţâţâni iar lacătele se deschideau singure în faţa lui. Adică se schimbase şi el la faţă. Si Corneliu Codreanu a petrecut pe munte 40 de zile, in post, tacere si mare umilinta. O fi avut si de el mila Maica Preacurata? Tot ce se poate, fiindca deja in mintea lui incoltise „un plan mare si frumos”.

Care putea fi planul cel mare si frumos al lui Codreanu? El a studiat, dupa cum o spune singur, metodele pe care le-au aplicat evreii in Romania, de au reusit in putini ani sa ajunga stapani pe bunurile tarii. Una din sursele lui de informatii a fost lucrarea lui Nicolae Paulescu, intitulata „Spitalul, Cahalul, Talmudul si Francmasoneria”. In aceasta carte gasim informatii interesante, care intaresc convingerea ca modelul dupa care a fost organizata Legiunea are la baza exceptionala organizare a cahalelor evreieisti. Iata cateva afirmatii ale lui Paulescu despre Cahale:

1. Dintre slujbașii Cahalului, unii formează un tribunal, „Bet-Din”, chemat să judece conflictele ce se ivesc printre ovrei, care, sunt astfel scutiți să alerge la tribunalele creștinilor. Acest tribunal este pus sub autoritatea Cahalului. De altfel, el este condus de haham, care este și șeful Cahalului.

2.În heder-ul superior (scoala superioara evreiasca) se învață Talmudul, precum și codul Șulhan-Aruk, care cuprinde legislația Statului ovreiesc. Aceia care au trecut prin această școală înaltă, de­vin „moreni” și singuri, au dreptul la vot în Comunita­tea ovreiască.

3. Cahalul are finanțe ca orice stat bine organizat. Veniturile statului ovreiesc se împart în ordinare și extra­ordinare. Printre veniturile ordinare, numărăm:

a) - impozitul pe chirii, strânse de la proprietarii ovrei;

b) - un impozit, care seamănă cu patenta și care este plătit de jidanii ce exercită diferite meșteșuguri;

c) - impozitul pe moșteniri;

d) - impozitul pe carnea cușer, tăiată de ha­hami.

4. Cahalul are autoritate abso­lută asupra ovreilor pe care îi guvernează.

Pentru ca să oblige pe jidovi să se supună la decizi­ile sale, el recurge, împotriva îndărătnicilor, la mai multe mijloace de constrângere. În caz de infracțiuni puțin grave, Cahalul poate să osândească, pe un ovrei, să-și piardă dreptul de morein până ce se va supune. El poate, de asemenea, să decreteze confiscarea averii jidovului nesu­pus, – bunăoară, zestrea unei femei vinovate. Dar mijlocul cel mai drastic de constrângere, este excomunicarea, - care se aplică jidovului ce „dis­prețuiește pe un haham, ce nesocotește Talmudul sau vorbele rabinilor, ce-și vinde pământul unui nejidan, ce jură în contra coreligionarilor înaintea unui tribu­nal neovreiesc, etc…”.

Excomunicarea are două grade: ea este mică sau mare. În primul grad sau Niddui, excomunicatul tre­buie să trăiască izolat și separat de ceilalți, – de care să stea despărțit, cel puțin de patru coți. El nu poate să se apropie decât de nevastă și de copii. În timpul excomunicării, nu îi este permis să se spele, nici să se tundă. Dacă moare, judecătorul cere să i se pună o piatră pe sicriu, ca să arate că mortul ar fi meritat să fie ucis cu pietre, fiindcă nu s-a pocăit și a fost dat afară din comunitate. De altfel, nimeni nu trebuie să-l plângă sau să-i însoțească cadavrul, – nici măcar rudele lui.

Niddui-ul durează 30 de zile; dar poate să se pre­lungească timp de 60 de zile și chiar 90 de zile, dacă excomunicatul nu s-a îndreptat. Dar dacă nici atunci nu se observă vreo ameliorare, Niddui poate fi urmat de Cherem. Marea excomunicare sau Cherem este echiva­lentă cu moartea civilă; și într-adevăr, ovreiul în contra căruia s-a pronunțat Cheremul, este ca mort între vii. El este exclus din comunitate, din havre, din Sina­gogă și din toate func­țiile Cahalului.

Nimeni nu mai poate să comunice cu el, nici să locuiască cu el, nici mă­car să-i închirieze o odaie. Dacă în trei zile nu se supune, Bet-Din îi vinde toată averea mobilă și imobilă primului cumpărător ce se prezintă și prețul este vărsat în tezaurul Cahalului. Excomunicarea Cheremului este pronunțată, cu mare solemnitate, în prezența a cel puțin zece mar­tori. Se aprind făclii, se sună din trâmbițe și se pro­nunță, asupra păcătosului, afurisenii înspăimântă­toare.

Sa vedem acum analogia dintre aceaste norme ale Cahalului si organizarea Miscarii Legionare:

1) Si Legiunea aveau un tribunal care judeca cazurile de incalcare a codului de comportare al Miscarii, bine precizat de „Carticica sefului de cuib“. Legionarul Stelescu, datorita multiplelor abateri de la codul de comportare al legionarului cat si prin incalcarea legamantului depus la intrarea in Legiune, a fost judecat de un „tribunal legionar“, condus de avocatul Ion Banea, care l-a exclus pe acesta din randul Miscarii. Lui Stelescu i s-au imputat defaimarea Legiunii prin minciuni si denigrarea Capitanului, prin afirmatii precum ca „ar fi avut ceva cu Lupeasca!“, prin refuzul de a plati o parte din diurna sa ca parlamentar la caseria Miscarii, dar si fiindca planuise uciderea Capitanului prin otravire!  Deci, a fost facut pe drept „cherem“!

2) In comunitatile de evrei nu au toti drept de vot! Asta o sa-i determine pe adeptii democratiei sa faca ochii mari! Fiindca in Romania nu auzi altceva decat de consolidarea democratiei si a statului de drept! Democratia si statul de drept sunt o marfa de export pe care unii, care nu ne sunt prieteni, ni le baga pe gat. Daca vrei sa ai succes, dai democratia la o parte! In nicio armata din lume nu exista democratie. Ce-ar fi daca ordinele comandantului ar fi supuse la vot? Uitati-va la partidele „democratice“. Nici unul nu este in stare sa ia o decizie in favoarea romanilor. Si atunci, nu e mai bine sa renuntam si la ele si la democratie? Legiunea nu a fost partid niciodata, pentru ca nu a avut statut. „Statutul“ Legiunii l-a expus Corneliu Codreanu, in 2 minute, atunci cand a infiintat „Legiunea Arhanghelului Mihail“ in fata „vacarestenilor“, camarazii lui din inchisoare:

„Astăzi, Vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ioan Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează: LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli.“

3. Si Miscarea Legionara a avut buget. Fiecare legionar contribuia, dupa puteri, cu bani la caseria legiunii. Codreanu a instituit regula ca parlamentarii legiunii, care primeau 30.000 de lei retributie pe luna, sa-si pastreze doar 8 mii de lei, iar restul sa-l depuna la caseria Legiunii. Singurul care, dupa un timp, a refuzat sa mai plateasca, a fost Stelescu. Legiunea mai primea donatii de la oameni cu stare, care erau admiratori ai Miscarii, dar si prin actiuni precum strangerea fierului vechi si, ulterior, infiintarea comertului legionar.

4. In Legiune autoritatea Capitanului era si mai absoluta ca in sanul Cahalelor. Dar spre deosebire de Cahale, unde autoritatea era mostenita, in Legiune ea avea la baza admiratia si dragostea legionarului fata de cel care, in toate, respecta cel mai strict codul de comportare legionar: Capitanul! Disciplina era de fier, dar autoimpusa. Orice legionar putea sa paraseasca oricand legiunea, era doar scris la Carticica (Carticica sefului de cuib) si anume, atunci cand nu mai credea in idealurile ei! Cand nu se mai putea identifica cu telurile Legiunii! Si atunci, daca puteai sa iesi din legiune oricand voiai, unde este totalitarismul Miscarii?

O carte interesanta, scris de Ben Dan si intitulata „Spionul din desert” prezinta viata si moartea spionului evreu Eli Cohen. Fiindca autorul face si o incursiune in istoria Mossad-ului, celebru serviciu de informatii evreiesc, care s-a remarcat prin extraordinare actiuni, cum ar fi furtul bombei atomice de la … americani, sau identificarea si aducerea criminalului nazist Eichmann din Argentina in Israel, ca sa fie judecat. Ce principii stau la baza acestui serviciu de informatii am aflat din cartea mai sus mentionata:

Orice agent Mossad, are un salariu care nu este exagerat de mare. Un sef de compartiment din serviciu secret israelian primea la data scrierii cartii 530 dolari americani. Nu banul trebuia sa fie motivatia agentului Mossad, ci patriotismul si spiritul de sacrificiu. Isser Harrel, celebrul sef al Mossad-ului, avea sa spuna clar ce se cerea de la un agent Mossad: sa fie cinstit, loial, (bineinteles fata de Mossad) si… sa fie patriot! Ati mai auzit azi in Romania pe cineva sa spuna ca, de exemplu, ca sef al serviciilor secrete, trebuie pus un patriot? Sau cuvantul asta este deja interzis in Romania? In Mossad nu erau acceptati decat evrei, ceea ce garanta dragostea de tara. In Legiune nu erau primiti decat numai romani, din aceleasi ratiuni! Nici legionarului nu i se cerea altceva decat i se cere unui agent Mossad. Iata ce spune Legea legionara a disciplinei: fii disciplinat legionar, căci numai aşa vei învinge. Urmează‑ţi şeful şi la bine, şi la greu. Iar legea muncii suna asa: Munceşte. Munceşte în fiecare zi. Munceşte cu drag. Răsplata muncii să‑ţi fie nu câştigul, ci mulţumirea că ai pus o cărămidă la înălţarea Legiunii şi la înflorirea României. Dar legea cea mai importanta a agentului Mossad este Legea tacerii, care la Legionari este descrisa astfel: vorbeşte puţin. Vorbeşte ce trebuie. Vorbeşte cât trebuie. Oratoria ta este oratoria faptei. Tu făptuieşte; lasă pe alţii să vorbească.

Dar, Codreanu, preluand organizarea de la Cahale, a facut un lucru extraordinar: a increstinat Doctrina Legionara, aducand-o in comuniune cu Invataturile lui Isus. Iata ce spun legile Ajutorului si Onoarei: ajută‑ţi fratele căzut în nenorocire. Nu‑l lăsa. Mergi numai pe căile indicate de onoare. Luptă, nu fi niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decât să învingi printr‑o infamie, mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei. Iata cum este descrisa viata cuibului, care este nucleul organizatiei legionare: „Cuibul adunat este o biserică. Intrând în cuib, te dezbraci de toate chestiunile mărunte şi închini o oră gândurile tale curate Patriei. Ceasul de şedinţă al cuibului este ceasul Patriei. Armonia deplină trebuie să rezulte nu numai din prietenia celor adunaţi, dar mai ales din comunitatea idealului lor. Acolo, în cuib, se vor înălţa rugăciuni lui Dumnezeu pentru biruinţa Legiunii, se vor cânta cântecele trimise de Legiune, se va vorbi despre cei morţi: martiri, eroi căzuţi pentru Legiune şi camarazii morţi în credinţa legionară, prieteni, părinţi, bunici şi strămoşi, rechemându‑se duhurile lor.”

Aceasta increstinare a Miscarii este factorul care asigura superioritatea doctrinei legionare fata de orice alta doctrina. Succesele de neinchipuit ale Legiunii, care nu numai ca a crescut ca Fat-Frumos, ajungand in 10 ani la sute de mii de adepti, dar a castigat in disciplina, organizare, maturitate atat de mult, incat a bagat groaza in dusmani. Acestia, recunoscand ca impotriva acestei doctrine nu se poate lupta, au facut tot ce le-a stat in putinta ca sa denigreze Miscarea Legionara si pe conducatorii ei. Apoi, nereusind in actiunile lor, au trecut la exterminarea conducatorilor legiunii, transformand statul roman intr-un stat criminal!

Si daca mai sunt cititori neconvinsi de cele de mai sus, sa le dau inca un motiv de meditatie: In anul 1944 doi tineri evrei, membri ai organizatiei teroriste pe care cartea lui Ben Dan, editia germana, o numeste „Stern-Gruppe”, Elijahu ben Zuri si Eliahu Hakim, au ucis in Cairo pe lord Moyne, probabil ambasador sau atasat al ambasadei engleze, pentru ca sa-i pedepseasca pe englezi ca limitasera numarul evreilor care doreau sa emigreze spre Palestina. Acestia au fost prinsi si torturati de politia egipteana, dar nu si-au tradat complicii. Au fost ulterior condamnati la moarte prin spanzuratoare si executati. Si acum, urmeaza o fraza uimitoare a autorului Ben Dan: „Cei doi Eliahu, care intre timp au devenit figuri legendare ale istoriei statului Israel…” Deci doi criminali, care au ucis un om vinovat doar pentru ca era englez, au devenit figuri legendare ale statului Israel!!! Si atunci, intreb si eu, ca prostul, de ce n-ar fi si Nicadorii si echipa lui Miti Dumitrescu, care au ucis doi criminali dovediti, unul mai mic, Duca, care avea 6 legionari pe constiinta si unul mai mare, Armand Calinescu, pe al carui raboj fusesera trecute, pana cand a fost pedepsit, sute de crime? N-avem noi mai multe motive decat evreii ca sa-i consideram pe acesti adevarati martiri „figuri legendare” ale romanilor? Si nu sunt acei evrei care tuna si fulgera impotriva legiunii niste jalnici impostori, care n-au nici cea mai mica indreptatire morala sa ne spuna noua, romanilor, care sunt „figurile legendare” pe care avem dreptul sa le introducem in istoria noastra?

Legionarul Stefan Logigan

De curand am citit o carte intitulata „Garda de fier a Romaniei. Un legionar isi aminteste“ scrisa de Stefan Logigan. Cartea a fost publicata in 1996 de F.A. Herbig Verlagsbuchhandlung München si a aparut, evident, in limba germana. Cred ca in spatiul romanesc nici nu se stie despre aceasta carte, care are peste 500 de pagini. Din acest volum am ales cateva pagini in traducere proprie fiindca aduce cateva elemente importante privind istoria Legiunii:

In timpul guvernului national-legionar, Stefan Logigan, camarad cu state vechi in Miscare, a primit sarcina sa organizeze pe langa primaria Bucurestiului un serviciu care sa vegheze la stabilitatea preturilor prin piete si magazine, sa preintampine specula si ilegalitatile economice. Era deci un om cu o oarecare influenta. Iata cateva intamplari din acest volum:

„ Cu putine zile inainte de Craciun (1940), primesc vizita unei doamne necunoscute, care s-a prezentat cu numele de Gheorghiu, fiind totodata sora ofiterului de politie Sava Dumitrescu, pe care l-am cunoscut cu putine zile inainte la sediul politiei din Bucuresti. Femeia a inceput sa povesteasca, plangand, ca sotului ei a fost arestat, cu acuzatia ca in anii 1938 si 1939 ar fi incalcat legea si ar fi brutalizat legionari aflati in arestul politiei. Intr-o noapte a fost ridicat de doi legionari si inchis in subsolul sediului politiei bucurestene, unde a fost batut cu brutalitate. Nimeni nu stie pentru ce si cat timp va mai fi retinut. Ea mi-a adus aminte ca in vara lui 1936, la Sinaia, sotul ei, ca politist, s-a purtat corect cu mine iar in timpul arestarii mele din anul 1938 a avut o purtare omeneasca si plina de intelegere. Ea m-a rugat sa-l ajut, fiindca e nevinovat. Fratele ei, Sava Dumitrescu, i-a spus ca daca vreau, cu siguranta pot sa-i ajut. N-am vrut s-o refuz, dar din principiu nu eram adeptul acestui fel de interventii, mai ales ca nu stiam pentru ce era acuzat. In acelasi timp, mi-era cunoscut ca legionari facuti peste noapte, arestau des oameni nevinovati si se purtau cu ei brutal. Ma simteam insa moral raspunzator pentru soarta acestui om, care la vremea lui, s-a dovedit de omenie si de ajutor. I-am promis femeii ca voi incerca sa fac ceva, dar nu-i puteam garanta ca voi avea succes.

A doua zi m-am dus la sediul politiei capitalei sa-l caut pe Sava Dumitrescu. Dar nici el nu stia pentru ce fusese arestat cumnatul lui. El mi-a dat sfatul sa nu merg la seful politiei, acesta fiind foarte ocupat, ci la Stefan Sova, cel care avea toate dosarele detinutilor. Acesta era jurist de meserie si avea functia de adjunct al sefului politiei. Noi ne cunosteam inca din 1937, de la Casa Verde, unde el, in conducerea Legiunii fiind, participa la planificarea strategiilor legionare. Sova era cunoscut in toata Legiunea pentru modul corect si plin de intelegere cu care actiona. M-am dus la biroul lui si n-am fost silit sa astept prea mult, pana ce am fost primit. Ca intotdeauna, s-a purtat prietenos cu mine si a cerut imediat actele lui Gheorghiu, pe care le-a rasfoit cu multa atentie. Actiunea juridica nu fusese inca incheiata, dar motive pentru arestarea lui Gheorghiu, Sova n-a gasit. M-a intrebat atunci de cand il cunosc iar eu i-am povestit ce comportament a avut acesta fata de mine. Atunci a chemat la el pe cel care se ocupa de caz, schimband intre ei cateva vorbe. Eu i-am propus sa dau o declaratie despre comportarea lui Gheorghiu fata de mine, rugandu-i totodata pe amandoi sa-l elibereze cat se poate de repede. Au promis ca-l vor elibera. Apoi am dictat secretarei o scurta declaratie din partea mea iar Sova a scris direct pe ea: „ Politistul Gherghiu sa fie imediat eliberat“. Apoi, intorcandu-se spre mine, mi-a spus zambind: „Esti multumit acum, Logigan?“

Iar la despartire, mi-a soptit ca legionari prea zelosi creeaza mereu probleme, pe care Horia Sima, in sedintele guvernului, trebuie mereu sa le explice. Contra lui Gheorghiu nu exista decat o declaratie anonima. Dar, m-a sfatuit Sova, Gheorghiu sa nu povesteasca nimanui de bataile incasate, fiindca atunci situatia s-ar complica. Inainte sa parasesc sediul politiei, am trecut si pe la Sava Dumitrescu, ca sa-i spun ca cumnatul lui va fi eliberat cat de curand.

Intr-o zi cetoasa de decembrie, m-am hotarat sa-l vizitez pe camaradul meu Jean, care, daramat de o bronsita rebela, zacea bolnav, la pat. In strada Dr. Felix 31 unde locuia Jean, am stat cativa ani si eu. La parter isi avea locuinta un doctor cu familia si o actrita cu tatal ei. La etaj locuia proprietareasa, doamna Popa cu cei trei copii ai ei iar in partea dreapta, o familie de evrei, Braunstein, cu cei doi copii ai lor. Mansarda, era, ca si pe vremea mea, domeniul rezervat studentilor. Jean, care fusese tocmai dus la spital, lipsea, asa ca am ramas cateva momente de vorba cu doamna Popa. Printre altele, mi-a povestit ca familia Braunstein are necazuri mari. Ceasornicaria pe care o detinea Braunstein trebuia urgent vanduta iar ei urmau sa emigreze. Dar pe moment e foarte greu pentru evreii saraci sa plece. Si tocmai acum a venit din partea Legiunii un ordin de evacuare, locuinta pe care o ocupau fiind destinata unui refugiat din Cadrilater cu sotia lui. Unde poate bietul Braunstein sa se duca, cu cei doi copii ai lui? Acesti evrei au fost mereu pretenosi cu noi si de ajutor! Iar in timpul prigoanei din 1938 si 39 contra legionarilor, Braunstein a ascuns la el in locuinta materialul de propaganda legionara al lui Jean! Nu este o ticalosie ceea ce se face cu aceasta familie? Baiatul cel mare lucreaza intr-o banca iar cel mic merge la gimnaziu, atata timp cat mai este primit acolo. Pentru ce atata nedreptate? E asta o atitudine crestina?

Cuvintele doamnei Popa le-am receptat nu numai ca indreptate impotriva guvernului legionar, ci si contra mea si a credintei mele in Legiune. Dar femeia avea dreptate, desi atunci nu am vrut sa recunosc. Fiindca insa timpul ma presa, mi-am luat la revedere de la ea, dar m-am dus imediat la familia Braunstein. Sotul si baiatul cel mare nu erau acasa, iar liceanul zacea in pat cu amigdalita acuta. Femeia m-a recunoscut imediat si a inceput sa planga. „Domnule Logigan, unde sa plecam, acum in miezul iernii? Va trebui sa emigram, fiindca suntem obligati. Dar nimeni nu ne da viza. Doar elvetienii ne-ar primi, daca am avea aur sau devize suficiente…dar de unde? Noi nu suntem bogati! Locuim de 25 de ani aici si n-am calcat niciodata legea. Sotul meu a luptat in primul razboi mondial ca soldat in armata romana si a fost grav ranit, ramanand invalid de gradul trei. A fost chiar si decorat cu Ordinul Mihai Viteazul.“

M-am grabit sa plec, fiindca nu mai puteam suporta sa aud mai departe jeluirile femeii. Am dat atunci dovada de lasitate, dar simtisem si eu ca-si faceau loc in politica legionara abuzurile si bunul plac. M-am hotarat sa fac inca o interventie, de data asta pentru familia Braunstein.

A doua zi ma prezint la seful meu, care era viceprimarul capitalei, Vasile Mailat. In competenta lui intra si Spatiul Locativ, o institutie foarte importanta pe acea vreme. Inainte, era doar o rotita nesemnificativa in birocratia statului, dar atunci, cu un flux neintrerupt de refugiati, Spatiul Locativ primise puteri nelimitate, printre altele rechizitionarea unei locuinte fara decizie judecatoreasca. Mailat a fost organizatorul acestui aparat si multi legionari erau acolo angajati ca organe de control si de executie. Mailat a fost foarte surprins de interventia mea pentru o familie evreiasca. Dupa ce insa i-am expus in intregime cazul, s-a declarat de acord si amane evacuarea familiei Braunstein pana cand acestia vor putea emigra. El a chemat de fata cu mine pe cel ce lucra la cazul respectiv si situatia s-a rezolvat chiar atunci. Mailat a fost un om cu inima. Dar, m-a atentionat el, nu cumva sa povestesc cuiva ca amandoi am ajutat o familie de evrei. Am putea cadea sub banuiala ca evreii ne-au mituit.

Iar puciul lui Antonescu, din 21-23 ianuarie 1941, l-a prins pe Logigan la primaria sectorului 3, unde caiva legionari, inarmati pana-n dinti cu cateva pistoale, asteptau din moment in moment sa fie atacati de tancurile armatei. Dar, armata avea probabil alte misiuni, primaria lor fiind probabil prea mica pentru a intra in atentia militarilor. Iata ce s-a intamplat in noaptea din 22-23 ianuarie:

„ Imediat dupa miezul noptii, vine Balanescu inapoi cu un taxi si, foarte tulburat, imi povesteste ca in Dudesti, o zona locuita mai ales de evrei, se intampla lucruri iesite din comun. Oameni necunoscuti jefuiesc magazinele si casele evreiesti, si amentinta sa dea foc cartierului intreg. Balanescu s-a dus la politia sectorului, dar acolo militarii ocupasera deja cladirea iar un ofiter i-a spus ca sant sub ordin si nu au voie sa-si paraseasca postul. Balanescu a fost de parere ca trebuia neaparat sa intervenim, altfel toata vina va cadea, desigur, pe Legiune. Dupa cateva clipe de gandire, iau hotararea sa intervenim energic. Iau cu mine cativa legionari inarmati si, cu o masina de serviciu si un camion aflat in curtea primariei, ne ducem acolo. Ce ne-a fost dat sa vedem, ne-a cutremurat. Nu voi putea uita niciodata acele scene. Sute de femei, copii, batrani, evrei si neevrei, au fost scosi din case si adusi in strada, unde erau paziti de cateva persoane imbracate in uniforma verde, legionara. In acest timp, locuintele si magazinele lor erau jefuite de bande de ticalosi, multi in stare de ebrietate, fara sa mai faca deosebirea daca cladirile apartineau unor evrei sa nu. Jefuitorii carau prada cu carucioare de mana, cu bicicletele sau cu carutele cu cai. Era un tipat si o jale de nedescris. Cativa evrei, care au incercat o scurta rezistenta, au fost loviti cu bastoanele sau cu patul revolverului in cap si zaceau pe asfalt. Legionarii mei erau si ei imbracati in uniforma legionara: haina de piele neagra, camasa verde, bocanci inalti si sapca de piele. Ca sa restabilim o oarecare ordine, am ordonat sa fie trase cateva salve in aer. Apoi am luat un megafon si am intrebat cu voce ridicata, cine sunt aceia si cine din legiune le-a dat ordinul de a jefui. Majoritatea acestor „eroi“ au disparut imediat. Am putut aresta doar cativa betivi si cativa jefuitori, pe care i-am pus imediat in catuse. Apoi le-am spus celor din strada ca cu siguranta cele petrecute nu sunt din ordin legionar si i-am indemnat sa-si ia lucurile, pe care le mai pot recupera si sa se intoarca la casele lor. Pe ranitii usor i-am lasat in grija familiilor iar cei mai gravi au fost dusi cu masina de serviciu la spital. Am ramas la fata locului inca o ora sau doua, pana s-a restabilit linistea. Mai multe persoane, printre care multi evrei, au venit la mine sa-mi multumeasca pentru interventia noastra salvatoare. M-au asigurat ca nu vor uita asta toata viata. Apoi, m-am reintors la primarie.“

Miercuri, 29 ianuarie 1941, Stefan Logigan a fost arestat si interogat. Dupa cateva zile, gasit nevinovat, va fi eliberat. Dupa eliberare, este vizitat de unul din angajatii lui de la primarie, care-i va spune ca un evreu influent, afland de actiunea din Dudesti, ii transmite ca daca va avea greutati, el ar putea sa-l ajute sa se ascunda, sau sa-i usureze plecarea din tara. De asemenea, si Braunstein cu sotia au venit sa-l vada la locuinta lui si s-au oferit sa-l ajute, daca va fi nevoit sa se ascunda. „Noi, evreii,  nu uitam niciodata oamenii care ne-au ajutat la necaz“. El se referea nu numai la interventia lui Logigan pentru pastrarea locuintei, ci si la aceea din noapte de 22 spre 23 ianuarie, cand a intervenit in Dudesti ca sa restabileasca linistea. Apoi, la sfarsitul intalnirii, Braunstein l-a sfatuit pe Stefan Logigan sa paraseasca Romania, oferindu-se si el sa-l ajute.

La cateva zile, primeste o telegrama ca sa se prezinte la prefectura de politie. Logigan apare punctual, dar acolo a fost primit cu mare uimire, mai ales de Sava Dumitrescu, care l-a intrebat de ce-a venit. El venise pentru ca a fost chemat, dar Dumitrescu i-a spus ca acea telegrama i-a fost trimisa de el tocmai ca sa-l avertizeze ca e urmarit si sa se ascunda. „Noi va vom lasa acum liber si va vom da 48 de ore ca sa dispareti. Apoi, vom trimite un pluton de jandarmi sa va ridice. Nu va vor gasi, dar in curand numele dvs. va fi pe lista neagra. Asa ca sfatul nostru este sa dispareti, cel mai bine in strainatate.“

Logigan va parasi tara pentru totdeauna, trecand in Germania cu ajutor nemtesc, unde va sta in lagar cu alti legionari, inchisi de alti nemti. Apoi, le va spune comandantilor Nicolae Petrascu si Horia Sima ca el nu mai crede in Legiune. Dupa excluderea pentru totdeauna din randurile legionare, se va dedica meseriei lui de inginer petrolist, stabilindu-se in Austria. Mult mai tarziu avea sa afle ca, daca nu parasea tara, ar fi ajuns la inchisoare, fiindca regimul Antonescu l-a condamnat la 10 ani de puscarie.

Iata deci cat de uimitoare este viata: un evreu ascunde material propagandistic legionar la el in casa, un legionar intervine cu succes pentru o familie de evrei cand legiunea era la putere, iar cativa evrei se ofera, dupa puciul lui Antonescu, sa-l ajute sa scape de politia acestuia. Niste politisti in solda lui Antonescu, in loc sa-l aresteze, il lasa liber si-l conving sa fuga din tara. Antonescu il condamna ulterior la 10 ani de puscarie, dar Logigan nu-i face, ajungand sa scape de pedeapsa, ajutat fiind mai intai de un evreu, apoi de Gestapo-ul nemtesc, ca sa ajunga in Germania. Aici, este inchis in mai multe lagare. Intr-unul din ele, legionarii, ca detinuti ai nemtilor, vor fi bombardati imediat dupa 23 august 1944 cu buna stiinta de aviatia englezeasca, cativa dintre ei pierzandu-si chiar viata. Dupa intoarcerea armelor la 23 august, unii legionari se inscriu ca voluntari, ca sa lupte de partea nemtilor, sub conducerea generalului Platon Chirnoaga, dar Logigan, care nu mai facea parte din randurile Legiunii si nici nu avea de ce sa fie recunoscator celor care l-au inchis in lagar, se va inscrie la …politehnica in Austria, ca sa-si incheie studiile de inginer, pe care, tocmai datorita activitatilor legionare, nu le-a putut termina la Politehnica din Bucuresti. Stabilit in Austria, isi va vedea in continuare de meserie, renuntand la tot ce inseamna activitate politica.

Recenzia romanului „De la inima spre cer“

De curand am fost invitat sa fac o prezentare a ultimei mele carti. Am promis c-o voi face si iata ca acum ma tin de cuvant:

„De la inima spre cer“ este o lucrare cu totul speciala pentru mine, la care am inceput sa lucrez prin iulie 2013. Cartea aceasta este a treia, dupa „Cei 7 beduini“, un roman cu accente anticomuniste, scris intre 1987 si 1989, urmata, in anul 2012, de „Pui de tigan“, cartea cu cel mai mare succes de pana acum si care descrie viata unui copil de tigan, de pe la 10 ani si pana la maturitate.

Cel mai recent „roman“, numit asa de editura fiindca alt cuvant mai potrivit n-a gasit, este, de fapt, mai mult decat un roman. Cu cele 494 de pagini, trei parti si 183 de capitole, cu zeci de personaje, cu intamplari din razboi si din inchisoarea de la Aiud, (care au la baza intamplari reale), cu incursiuni in istoria romanilor si a Europei, cu comparatii, legaturi si chiar cu principii filozofice, dezvoltate pe baza de exemple, cu demonstratii logice si matematice (cu scopul de a corecta anumite interpretari nedrepte a istoriei noastre), cu portrete de oameni pe care i-am evocat ca sa-mi sustin parerile si opiniile, precum Parintele Arsenie Boca, Constantin Pancu, Corneliu Zelea Codreanu, Carol al II-lea, Antonescu, Horia Sima, Gavrila Marinescu, Armand Calinescu, Karl Mannerheim, Josef Pilsudski, Petrache Lupu, Nicolae Steinhardt, Dan Ion, Elena Lupescu, am ajuns la un moment dat la limitele mele. Eram ca un dirijor, caruia i s-a rupt batul in timpul unui concert. Am reusit, insa, sa duc, cu ajutorul Celui de Sus, lucrarea asta pana la capat.

Prima parte, „Memorii si Amintiri“, este de fapt partea care isi merita numele de roman, fiindca din cele 51 de capitole, majoritatea lor sunt pline de actiune si miscare. Cu partea de memorii de razboi in minte, am pornit la scris, ingrijorat la inceput ca o sa iasa cartea prea subtire! . (Aceste memorii din razboi acopera doar vreo 55 de pagini!) Dar, avansand cu scrisul, s-a petrecut un fenomen neasteptat, ca si cum subiectul initial, un bulgaras mic, s-a pornit la vale, luand proportiile unei avalanse. Cumva, subiectul s-a desprins de mine, avand logica lui interna de dezvoltare, taindu-si cordonul ombilical care-l lega de autor si pornind o viata aproape independenta de vointa mea. Asa a inceput sa se prefigureze personalitatea Parintelui Arsenie, pe care l-am evocat de multe ori de-a lungul cartii. De la memoriile de razboi, am ajuns la inchisorile patriei din timpul comunismului, si de aici pana la Legiune a mai fost doar un pas.

Apoi, a inceput sa capete contur partea a doua, numita „Insemnari despre Oameni Alesi“, as zice centrul de greutate al cartii, cu 74 de capitole. Ideea a pornit de la o intamplare povestita de Gavril Vatamaniuc, luptatorul din Muntii Bucovinei contra comunismului, care explica intr-un interviu cum, dupa schimbatul cantec al pasarilor din padure, isi dadea seama cand venea potera sa-l caute. Deci, Eminescu, cu acel al lui rau si ram care te ajuta la rastriste, nu era vorba goala iesita din fantezia unui poet!

Mai departe insa, Vatamaniuc a povestit cum a intalnit in padure un cetatean, cunoscut turnator al securitatii, pe care, desi ceva ii spunea sa n-o faca, s-a hotarat pana la urma sa-l impuste. Cand, cu un efort de vointa, a apasat pe tragaci, cartusul nu a explodat, ci s-a desfacut, pulberea imprastiind-se in mecanismul inchizatorului, blocandu-l si facand pusca de nefolosit. Vatamaniuc n-a spus-o, dar din sprancenele ridicate a mirare si din tacerea semnificativa care a urmat, mi-am dat seama ca era convins ca pe acel om l-a protejat Dumnezeu, fiindca probabil avea cu el alte socoteli.

Din aceasta poveste, ori de la cuvantul Cartii Sfinte, care spune ca nici un fir de iarba nu creste pe pamant fara stirea cuiva, sau de la interventiile divine de pedepsire petrecute la Gomora si Sodoma, prin ajutorul dat lui David ca sa-l invinga pe Goliat, dar si din vorbele parintelui Arsenie, pe care le-am si pus pe prima pagina a cartii: „Neamurile au un destin ascuns in Dumnezeu. Cand isi urmeaza destinul, au apararea lui Dumnezeu. Cand si-l tradeaza, sa se gateasca de pedeapsa“, am ajuns la convingerea ca istoria nu o face omul, ci Dumnezeu. El este cel ce supervizeaza evenimentele istorice, si atunci cand sunt contra planului divin, intervine energic si schimba cursul evenimentelor, deturnandu-le de pe fagasul pe care pornisera sa se desfasoare. Asta m-a facut sa citesc istorie, cu ochii pe butelie, cum zice romanul. Adica, sa surprind momentul cand mana lui Dumnezeu invarte de roata istoriei, schimbandu-i sensul. Astfel a aparut conceptul de Om Ales: Acesta este un om ales de Dumnezeu, care primeste misiuni divine, ca sa schimbe sau sa influenteze evenimentele istorice, conform cu planul ceresc. Foarte clar s-a zarit mana lui Dumnezeu intervenind in Batalia de pe Valtava, cand a luat partea armatei poloneze, a carei infrangere in luptele cu sovieticii era mai mult ca sigura. Toti expertii militari nu si-au putut explica nici pana azi cum a fost posibila acesta victorie, denumind razboiul castigat de polonezi: „Minunea de pe Valtava“. (Eu am explicat-o foarte usor!)

Istoricii insa, uscati si la suflet, si la minte, cred in continuare ca oamenii fac istoria. De asta lor le scapa multe din intelesurile evenimentelor istorice. Pe langa Pilsudski, conducatorul ostilor polone, am mai identificat si alti Oameni Alesi, precum Karl Mannerheim, Parintele Arsenie, Petrache Lupu (Minunea de la Maglavit) si, nu in ultimul rand, Corneliu Zelea Codreanu. Toti acestia au avut o misiune de indeplinit pe pamant. Ca sa ma conving pe mine si, apoi, pe cititor, am facut incursiuni in istorie, am intrat in viata Oamenilor Alesi, am despicat firul in patru si am ajuns sa gasesc explicatii la multe lucruri ramase neelucidate din trecutul nostru. Astfel, am aflat in ce imprejurari, cum, unde si cand a conceput Corneliu Zelea Codreanu bazele doctrinei legionare, am aflat de ce Legiunea a fost, este si va fi mereu prigonita, am descoperit, intr-un tablou de-al Parintelui Arsenie de la biserica Draganescu, figurile lui Ion Mota, Vasile Marin, Cantacuzino-Granicerul, Zelea Codreanu.

Din acest tablou, cautandu-i semnificatia, am ajuns sa ma lamuresc asupra misiunii pe care o are poporul roman de indeplinit in viitor. Nu avem de ales! Ori ne urmam destinul, ori disparem ca neam! Misiunea noastra ca popor este sa ne insusim doctrina legionara, pe care, cercetand documente si fapte istorice, am gasit-o de neinvins, in orice confruntare cu alta doctrina, fie ea comunista, masona sau anticrestina. Acesta este si motivul pentru care Miscarea va fi persecutata de-a pururi.

Mi-am indreptat, deci, atentia spre Doctrina Legionara si i-am descoperit puritatea, frumusetea si, mai ales, utilitatea. Inarmati cu principiile ei, vom deveni invincibili, prin puterea spirituala pe care ne-o vor da. Bazat pe aceste principii, nu a fost greu sa se inchege partea a treia, intitulata „Ganduri“. Este partea in care, dedicand multe capitole Miscarii Legionare si doctrinei ei, dezmembrand minciunile si dezinformarile din jurul Legiunii, am pregatit terenul pentru un proiect de dezvoltare durabila pentru Romania, bazat pe conceptiile si pe doctrina legionara.

Nu cred ca-si poate da cineva seama, ce proiect gigantic a fost acesta pentru mine. As fi putut orbecai 10 ani prin intuneric, ca cartitele, fara sa ajung sa vad lumina de la capatul tunelului. Dar, mi s-a parut ca am fost ajutat sa-l termin. Daca pentru primele doua romane, care impreuna au adunat doar 430 de pagini, mi-au trebuit 4 ani, desi le aveam pe ambele in minte, la ultimul roman, din care imi erau relativ clare doar 55 de pagini, fara ca la momentul acela sa stiu ceva despre Miscarea Legionara si Zelea Codreanu, neauzind inca de Pilsudski si de Mannerheim, am reusit sa inchei cele 500 de pagini intr-un an batut pe muche, desi jumatate din timp l-am folosit pentru documentare.

Imaginati-va ca intri pe Google si dai cuvant de cautare „Corneliu Zelea Codreanu“. Obtii 194.000 de documente. Le parcurgi pe primele 20 sau 30. Deci, din 194 de mii, citesti 30 de documente. De unde sa stii ca cele care iti apar sub ochi, sunt si cele mai reprezentative, cele pe care le cauti? De unde sa stii ca ce-ai citit nu sunt minciuni, facaturi sau diversiuni ale dusmanilor Legiunii? Cum sa controlezi daca nu te-ai inselat? N-am avut la dispozitie pentru documentare decat internetul. (Afara de doua- trei carti, intamplator aflate in biblioteca mea). Dar, ca un facut, la fiecare cautare pe google, dadeam exact peste documentele de care aveam nevoie, sau care imi ieseau in cale doar ca sa imi ofere material pentru un alt capitol, pe care in clipa aceea nici nu-l banuiam. A fost, pentru mine, pur si simplu tulburator, sa simt ca merge prea usor cu scrisul, ca ma culcam plin de
indoieli si noaptea visam rezolvarea, sau cum sa abordez problemele care se iveau, in incercarea de a modela un volum atat de mare de informatie haotica si aiuritoare.

Si totusi, in decurs de un an, am terminat cartea. Dar, cateva luni a durat corectura si editarea, cartea aparand la sfarsitul lui octombrie 2014 in Romania. Pe Amazon, insa, ceva mai tarziu. Am introdus in cuprinsul cartii si 18 imagini, unele doar orientative, fiindca, de exemplu, cele doua tablouri de la Biserica Draganescu, despre care vorbesc in carte, sunt prea mici si prea sterse, ca sa dea posibilitatea sa-mi fie urmarite explicatiile. Cei care vor citi cartea, sa caute tablourile pe internet. Marind imaginile, vor putea sa-si dea seama daca am dreptate sau fabulez.

Eu n-am vizitat inca Biserica Draganescu, am scris insa despre ea si despre pictura ei din imaginile gasite pe internet. Adica, mi-a fost dat mie, de la 2000 de km. departare, sa descopar ce n-a vazut in 35 de ani nimeni! Nici macar Securitatea! Pai nu e asta o intamplare care poate sa dea de gandit?

Mai fac doar mentiunea ca, dupa parerea mea, cartea trebuie citita de mai multe ori, ca sa fie bine inteleasca. Eu, cel care am scris-o, am citit-o de cel putin 30 de ori si chiar si acum, cand scriu aceste randuri, o am in fata mea si pe care o rasfoiesc, ca sa nu scriu aiureli. Aici trebuie sa mentionez si ajutorul dat de Editura Virtuala, prin cel care mi-a devenit prieten, Mugur Cornila. În urma unei discutii cu editorul cartii, el a venit cu ideea titlului, fiindca eu numisem romanul altfel, dar el mi-a spus: Nu suna bine, hai sa-i zicem „De la inima spre cer“. Am protestat, fiindca titlul meu avea referire directa la Miscarea Legionara, dar el m-a impacat, spunand ca titlul este o descriere literara a salutului legionar! Cu asta m-a dat gata!

M-am ingrijit si de coperta, am facut cu un program CAD o schita, fiindca voiam ca acea coperta sa reflecte cat mai fidel continutul cartii. Am reprezentat simbolul Miscarii, gardul, care se vrea un obstacol contra comunismului, iar in patratele din mijloc, am pus cateva figuri reprezentative, devenite eroi ai romanului. Editura a tinut cont de dorinta mea, dar Mihail Moldoveanu, designerul copertii, a dus ideea chiar mai departe. El a rafinat simbolul gardului, personalizandu-l cu acel aspect de gratii de fier ruginit si transformandu-l intr-o fereastra de puscarie, prin ochiurile caruia privesc spre viitor cativa Oameni Alesi ai Neamului Romanesc, dar si ai lui Dumnezeu. Extraordinara alegorie!

Cartea a fost prezentata si la Gaudeamus, in noiembrie 2014, in ultima zi, la standul Editurii Virtuale. M-am gandit ca, la un moment dat, sa fac publicitate pe blogul ioncoja.ro, dar pana la urma n-am facut-o. Am uneori sfiiciuni de fata batrana, cand e vorba de mine. Curaj si chef de bataie am, doar cand e vorba sa-mi apar ideile si convingerile. Si totusi, fara reclama, cu un autor necunoscut, cu concurenta neloiala (data de evenimente) care ne-a urmarit „pas cu pas“ ( nu numai pe mine, ci si pe ceilalti autori), vestile n-au fost rele. Cei care au venit sa cumpere cartea, n-au fost cumparatori ocazionali, ci, informati din timp (de unde Dumnezeu or fi aflat?), venind decisi si cu bani potriviti sa cumpere exact cartea asta. Dintre sute de catarge!

In roman, ca sa leg cumva capitolele atat de diferite intre ele, am introdus un personaj fictiv, Mos Ilarie, care isi povesteste viata, avand, la data cand se termina romanul, in 2013, 93 de ani. Ajugand cartea pe mana redactorului Catalin Badea-Gheracostea, acesta a crezut initial ca Mos Ilarie, eroul cartii, este totodata si autorul, vreun legionar batran, uitat de moarte. Inseamna ca daca, un redactor experimentat s-a putut insela in privinta mea, inseamna ca pulseaza ceva viata in capitolele cartii!

Despre roman as putea sa scriu inca multe, dar ma opresc aici, dorind sa va mai spun doar ca acesta se termina ciclic, conform simbolului Uroboros, simbol care joaca un rol important in istorie, dar si in carte. Apoi, din firul principal al naratiunii se desprind actiuni secundare, idei si viziuni noi, interpretari originale ale unor evenimente, i-am pus chiar si pe Caragiale, Marin Preda, Pastorel Teodoreanu, George Cosbuc (nici pe Tanase, cel cu nasul mare, sau pe Vacaresti nu i-am uitat) ca sa-si aduca contributia la reusita cartii. Cu nume asa de mari, n-am nicio indoiala ca succesul (nu ma refer la cel de librarie) se va lasa mult timp asteptat.

Toate cele trei carti se gasesc, unele in format digital, altele si tiparite, peElefant.ro , la Libraria Editurii Virtuale, la edituraeagle.ro si, pentru diaspora, pe Amazon.

coperta_klein

Funia si monarhia

Pentru restaurarea monarhiei nu ma mai dau in vant, de cand m-am convins ca aproape toti monarhistii sustin revenirea pe tron a familiei regale de Romania. Eu nu sunt contra monarhiei, cum nu sunt nici contra republicii, fiindca nu sunt de parere ca forma de guvernamant este cauza raului. (O sa vedeti ca toti politicienii nostri, cand vor simti ca vantul bate inspre monarhie, or sa devina cu totii monarhisti.Chiar primii dintre monarhisti! Asta pentru ca ei stiu, mai bine ca toti monarhistii de duzina, ca in vremurile regelui Carol al II-lea, pungasii si excrocii au dus-o mai bine ca-n sanul lui Avraam). Eu sunt insa de parere ca casa monarhica romaneasca si-a mancat malaiul.

Asa ca, socotindu-i pe sustinatorii casei regale niste rataciti, m-am multumit sa le „stric“ articolele monarhice, aducand argumente istorice prin comentariile mele, dar la care n-au catadixit sa dea niciodata un raspuns. Semne ca la monarhisti nu poti ajunge cu argumente istorice, ei lucrand pe plan sentimental!

Dar daca pana acum monarhistii in tot ceea ce publicau se jenau sa scrie despre cei 10 ani de domnie ai regelui Carol al II-lea, ca si cum aceasta n-ar fi existat, sau n-ar fi fost si el un Hohenzollern, strategia monarhistilor a inceput sa se schimbe. Schimbarea s-a manifestat prin curajul de a apuca taurul de …coada! Am intalnit un astfel de articol pe pagina de web: http://www.clujtoday.ro/index…. de unde am aflat urmatoarele:

“Doi membri ai Familiei Regale a României vor deveni cetățeni de onoare ai județului Cluj. În mod simbolic, primul proiect de hotărâre care va fi adoptat de către Consiliul Județean în anul în care Clujul este Capitală Europeană a Tineretului este dedicat Casei Regale a României. Deja, cei mai mulți dintre consilierii județeni și-au declarat sprijinul față de acest proiect, iar o parte însemnată a acestora și-au asumat deschis apartenența la curentul de opinie favorabil restaurării monarhiei în România. Ședința solemnă a Consiliului Județean Cluj în care va fi votată acordarea acestui titlu va avea loc în data de 28 ianuarie, ora 13.00. Ideea omagierii Familiei Regale în acest mod a venit din rândul membrilor Asociației Cluj Today, reprezentată de Bianca Pădurean, președinte, Claudiu Pădurean, director executiv, și Radu Morar, vicepreședinte.”

„Consider că prin acest gest îndeplinim o datorie de onoare a autorităţilor clujene, aceea de a recunoaşte şi aprecia, la adevărata valoare, implicarea şi sprijinul deosebit pe care Alteţele Lor Regale le-au manifestat în numeroase domenii, în beneficiul direct al clujenilor, în continuarea unei nobile misiuni asumate încă de la început de Casa Regală a României. Convins fiind de faptul că prin această iniţiativă sunt în asentimentul colegilor mei, le voi propune consilierilor judeţeni să se alăture acestui demers şi să devină co-iniţiatori ai proiectului de hotărâre”, a declarat vicepreşedintele Consiliului Judeţean Cluj cu atribuţii delegate de preşedinte, Istvan Vakar.

”Acordarea acestui titlu de cetățean de onoare este o mare bucurie pentru întreaga comunitate clujeană. Autoritățile clujene au demonstrat că știu să aprecieze munca depusă de Familia Regală în folosul românilor, de la 1866 încoace, cu un accent special pe ultimii 25 de ani, de când Alteța Sa Regală, Principesa Moștenitoare Margareta a României, a călcat pe pământul Țării. În prezent, Casa Regală a României îndeplinește pentru România același rol pe care îl îndeplinește Casa Regală a Marii Britanii pentru Regatul Unit. Să sperăm că această realitate socială va fi în curând consacrată și constituțional, prin restaurarea monarhiei”, a declarat Valentin Lungu, vicepreședinte al Alianței Naționale pentru Restaurarea Monarhiei.

Iata ca nici n-a fost instaurata monarhia, si deja fericirea inunda Romania: Clujenii, adica nu numai clujenii, ci tot judetul Cluj, in frunte cu consiliul judetean, sunt cuprinsi deja de o mare si sfanta bucurie. Ar trebui sa ne cuprinda si pe noi, neclujenii, cand aflam ca casa regala a Romaniei se afla pe picior de egalitate cu cea a Marii Britanii. N-am inteles prea bine de ce, muncind inca de la 1866 incoace in folosul romanilor, accentul trebuia sa cada pe ultimii 25 de ani, adica de cand Margareta a calcat pe pamantul tarii. Dar, citind mai departe, am priceput de ce acest accent trebuia sa cada neaparat, ca un fulger, pe acei 25 de ani respectivi:

„Este remarcabil Înaltul Patronaj Regal acordat de Altețele Lor Regale, Principesa Moștenitoare Margareta și Principele Radu, celui mai frumos festival agrar din România, Transilvania Fest, inițiat de către Indrei și Pamela Rațiu la Turda, sub numele de Turda Fest. Acest festival a dus județul nostru în Cartea Recordurilor, prin cea mai lungă funie împletită din ceapă, la Turda, și prin cel mai mare coș de nuiele din lume, împletit în Cluj-Napoca.“

Iata cum, daca acest Turda Fest n-ar fi intrat sub inaltul patronaj, n-ar fi fost nici cel mai frumos festival agrar din Romania, iar judetul Cluj n-ar fi intrat in cartea recordurilor, cu extraordinarele realizari, cea mai lunga funie de ceapa si cel mai mare cos de nuiele din lume. Iata cat de benefic se reflecta pasul pus pe pamantul tarii, acum 25 de ani de alteta sa. Ma si cutremur la gandul ce ne-am fi facut noi, daca acest pas n-ar fi fost facut! Ar fi facut altii funia si cosul! Iata cum casa regala romaneasca, prin efort princiar, nu numai ca e pe picior de egalitate cu cea britanica, dar la funii si la cosuri o chiar si intrece!

Ar fi ramas totul de domeniul bufoneriei si al umorului involuntar, daca portretul lui Carol al II-lea, prezentat de monarhistii paginii respective, n-ar fi fost privit printr-o oglinda atat de deformanta, incat n-am mai putut recunoaste „ creanga putreda a familiei“ regale:

„Majestatea Sa, Regele Carol al II-lea, a sprijinit cultura românească într-o manieră care nu a putut fi egalată până acum. Generoasele subvenții ale Fundațiilor Regale au contribuit la susținerea unor mari intelectuali ai României. Filosoful clujean Lucian Blaga s-a numărat printre beneficiarii sprijinului regal. Fără sprijinul Majestății Sale, probabil că nu ar fi fost posibilă strălucitoarea efervescență culturală din perioada interbelică.“

Am mai citit asemenea bazaconii, prin care laudatorii lui Carol, pupincuristii, pretind ca sub domnia regelui Carol al II-lea, atat industria cat si cultura au inflorit in cei 10 ani de domnie, ca o iasomie. Despre cum a sustinut Carol industria romaneasca, ne lamuresc cel mai bine cateva extrase din jurnalul lui:

18 martie 1937: „partidă de pocher cu Urdăreanu, cu Max/Auschnitt/şi Malaxa”.

21 martie 1937: „la joc/de pocher/Gavrilă/Marinescu,/Max Auschnitt şi Urdăreanu”.

29 martie 1837: „joc de pocher cu Max, Ghandi şi Urdăreanu”.
29 aprilie 1937: „După masă la Duduia/pocher cu Urdăreanu, Max şi Nicu Condeescu”.
8 iunie 1938: „Pocher cu D, Malaxa, Max şi Urdăreanu”.
19 martie 1939: „pocher cu Nicu Condeescu, Ernest/Urdăreanu/şi Max. Malaxa s-a scuzat, trebuind să aibă o întrevedere cu Wolthat”.
2 aprilie 1939: „Pocheraşul obişnuit cu D, Malaxa, Auschnitt, Urdăreanu şi, mai târziu, Condeescu”.
23 aprilie 1939: „Obişnuitul pocher cu D, Urdăreanu, Nicu Condeescu şi Max Auschnitt”.
7 mai 1939: „După masă, pocher cu Malaxa, Max, D şi Ernest”.
11 mai 1939: „pocher cu D, Malaxa, Max şi Nicu Condeescu”.
18 mai 1939: „pocher cu D, Malaxa, Max şi Rusescu”.

Asa sprijinea Carol industria romaneasca: jucand pocker cu doi excroci, deveniti mari industriasi, Malaxa si Auschnitt, si care-i carau cu servieta doldora, mita sub forma sutelor de milioane.

Adevarul este ca in perioada domniei lui Carol s-a petrecut un miracol economic. Dar camarila lui Carol al II-lea, condusă de duduie, a frânat economia mai mult decât a susţinut-o, împiedicând libera concurenţă, dând contracte pe ochi frumoşi unui Malaxa sau unui Auschnitt, patronând afaceri precum Afacerea Skoda, sau dirijând din umbră falimentul băncii Marmorosch-Blank. Pentru evoluţia pozitivă a României, Carol are doar o contribuţie neglijabilă.

Atunci, ce factori au putut duce la această dezvoltare economică şi culturală de excepţie? Ea se datorează mai ales, spiritului de disciplină şi sacrificiu al celor un milion de legionari, care prin cinste, muncă corectă, abnegaţie şi voluntariat, au contribuit esenţial la creşterea şi dezvoltarea economiei româneşti.

Nu este deloc întâmplătoare coincidenţa dintre curba de dezvoltare a mişcării legionare, care a atins apogeul în anul 1938 şi dezvoltarea economică a României, care şi-a ajuns tot în acel an maximul istoric. După 1938, anul morţii Căpitanului, Legiunea, cu cei mai buni oameni ai ei arestaţi mai întâi în închisori şi lagăre şi apoi asasinaţi, a pornit pe o pantă descendentă, ca şi economia României. Aceasta dovedeşte că n-a fost contributia lui Carol, care a domnit pana in toamna anului 1940, ci omul nou şi conştiinţa legionară au fost cauza acestui miracol.

Iar cultura română a anilor dinaintea celui de-al doilea război mondial e atât de plină de legionari, că dacă te lipseşti de ei, rămâi fără cultură! (Mircea Eliade, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Aron Cotruş, Nichifor Crainic, Emil Cioran, Constantin Noica, Radu Gyr şi foarte mulţi alţii, au fost legionari sau au simpatizat cu Legiunea).