Arhive de etichete: Pui de tigan

Recenzia romanului „De la inima spre cer“

De curand am fost invitat sa fac o prezentare a ultimei mele carti. Am promis c-o voi face si iata ca acum ma tin de cuvant:

„De la inima spre cer“ este o lucrare cu totul speciala pentru mine, la care am inceput sa lucrez prin iulie 2013. Cartea aceasta este a treia, dupa „Cei 7 beduini“, un roman cu accente anticomuniste, scris intre 1987 si 1989, urmata, in anul 2012, de „Pui de tigan“, cartea cu cel mai mare succes de pana acum si care descrie viata unui copil de tigan, de pe la 10 ani si pana la maturitate.

Cel mai recent „roman“, numit asa de editura fiindca alt cuvant mai potrivit n-a gasit, este, de fapt, mai mult decat un roman. Cu cele 494 de pagini, trei parti si 183 de capitole, cu zeci de personaje, cu intamplari din razboi si din inchisoarea de la Aiud, (care au la baza intamplari reale), cu incursiuni in istoria romanilor si a Europei, cu comparatii, legaturi si chiar cu principii filozofice, dezvoltate pe baza de exemple, cu demonstratii logice si matematice (cu scopul de a corecta anumite interpretari nedrepte a istoriei noastre), cu portrete de oameni pe care i-am evocat ca sa-mi sustin parerile si opiniile, precum Parintele Arsenie Boca, Constantin Pancu, Corneliu Zelea Codreanu, Carol al II-lea, Antonescu, Horia Sima, Gavrila Marinescu, Armand Calinescu, Karl Mannerheim, Josef Pilsudski, Petrache Lupu, Nicolae Steinhardt, Dan Ion, Elena Lupescu, am ajuns la un moment dat la limitele mele. Eram ca un dirijor, caruia i s-a rupt batul in timpul unui concert. Am reusit, insa, sa duc, cu ajutorul Celui de Sus, lucrarea asta pana la capat.

Prima parte, „Memorii si Amintiri“, este de fapt partea care isi merita numele de roman, fiindca din cele 51 de capitole, majoritatea lor sunt pline de actiune si miscare. Cu partea de memorii de razboi in minte, am pornit la scris, ingrijorat la inceput ca o sa iasa cartea prea subtire! . (Aceste memorii din razboi acopera doar vreo 55 de pagini!) Dar, avansand cu scrisul, s-a petrecut un fenomen neasteptat, ca si cum subiectul initial, un bulgaras mic, s-a pornit la vale, luand proportiile unei avalanse. Cumva, subiectul s-a desprins de mine, avand logica lui interna de dezvoltare, taindu-si cordonul ombilical care-l lega de autor si pornind o viata aproape independenta de vointa mea. Asa a inceput sa se prefigureze personalitatea Parintelui Arsenie, pe care l-am evocat de multe ori de-a lungul cartii. De la memoriile de razboi, am ajuns la inchisorile patriei din timpul comunismului, si de aici pana la Legiune a mai fost doar un pas.

Apoi, a inceput sa capete contur partea a doua, numita „Insemnari despre Oameni Alesi“, as zice centrul de greutate al cartii, cu 74 de capitole. Ideea a pornit de la o intamplare povestita de Gavril Vatamaniuc, luptatorul din Muntii Bucovinei contra comunismului, care explica intr-un interviu cum, dupa schimbatul cantec al pasarilor din padure, isi dadea seama cand venea potera sa-l caute. Deci, Eminescu, cu acel al lui rau si ram care te ajuta la rastriste, nu era vorba goala iesita din fantezia unui poet!

Mai departe insa, Vatamaniuc a povestit cum a intalnit in padure un cetatean, cunoscut turnator al securitatii, pe care, desi ceva ii spunea sa n-o faca, s-a hotarat pana la urma sa-l impuste. Cand, cu un efort de vointa, a apasat pe tragaci, cartusul nu a explodat, ci s-a desfacut, pulberea imprastiind-se in mecanismul inchizatorului, blocandu-l si facand pusca de nefolosit. Vatamaniuc n-a spus-o, dar din sprancenele ridicate a mirare si din tacerea semnificativa care a urmat, mi-am dat seama ca era convins ca pe acel om l-a protejat Dumnezeu, fiindca probabil avea cu el alte socoteli.

Din aceasta poveste, ori de la cuvantul Cartii Sfinte, care spune ca nici un fir de iarba nu creste pe pamant fara stirea cuiva, sau de la interventiile divine de pedepsire petrecute la Gomora si Sodoma, prin ajutorul dat lui David ca sa-l invinga pe Goliat, dar si din vorbele parintelui Arsenie, pe care le-am si pus pe prima pagina a cartii: „Neamurile au un destin ascuns in Dumnezeu. Cand isi urmeaza destinul, au apararea lui Dumnezeu. Cand si-l tradeaza, sa se gateasca de pedeapsa“, am ajuns la convingerea ca istoria nu o face omul, ci Dumnezeu. El este cel ce supervizeaza evenimentele istorice, si atunci cand sunt contra planului divin, intervine energic si schimba cursul evenimentelor, deturnandu-le de pe fagasul pe care pornisera sa se desfasoare. Asta m-a facut sa citesc istorie, cu ochii pe butelie, cum zice romanul. Adica, sa surprind momentul cand mana lui Dumnezeu invarte de roata istoriei, schimbandu-i sensul. Astfel a aparut conceptul de Om Ales: Acesta este un om ales de Dumnezeu, care primeste misiuni divine, ca sa schimbe sau sa influenteze evenimentele istorice, conform cu planul ceresc. Foarte clar s-a zarit mana lui Dumnezeu intervenind in Batalia de pe Valtava, cand a luat partea armatei poloneze, a carei infrangere in luptele cu sovieticii era mai mult ca sigura. Toti expertii militari nu si-au putut explica nici pana azi cum a fost posibila acesta victorie, denumind razboiul castigat de polonezi: „Minunea de pe Valtava“. (Eu am explicat-o foarte usor!)

Istoricii insa, uscati si la suflet, si la minte, cred in continuare ca oamenii fac istoria. De asta lor le scapa multe din intelesurile evenimentelor istorice. Pe langa Pilsudski, conducatorul ostilor polone, am mai identificat si alti Oameni Alesi, precum Karl Mannerheim, Parintele Arsenie, Petrache Lupu (Minunea de la Maglavit) si, nu in ultimul rand, Corneliu Zelea Codreanu. Toti acestia au avut o misiune de indeplinit pe pamant. Ca sa ma conving pe mine si, apoi, pe cititor, am facut incursiuni in istorie, am intrat in viata Oamenilor Alesi, am despicat firul in patru si am ajuns sa gasesc explicatii la multe lucruri ramase neelucidate din trecutul nostru. Astfel, am aflat in ce imprejurari, cum, unde si cand a conceput Corneliu Zelea Codreanu bazele doctrinei legionare, am aflat de ce Legiunea a fost, este si va fi mereu prigonita, am descoperit, intr-un tablou de-al Parintelui Arsenie de la biserica Draganescu, figurile lui Ion Mota, Vasile Marin, Cantacuzino-Granicerul, Zelea Codreanu.

Din acest tablou, cautandu-i semnificatia, am ajuns sa ma lamuresc asupra misiunii pe care o are poporul roman de indeplinit in viitor. Nu avem de ales! Ori ne urmam destinul, ori disparem ca neam! Misiunea noastra ca popor este sa ne insusim doctrina legionara, pe care, cercetand documente si fapte istorice, am gasit-o de neinvins, in orice confruntare cu alta doctrina, fie ea comunista, masona sau anticrestina. Acesta este si motivul pentru care Miscarea va fi persecutata de-a pururi.

Mi-am indreptat, deci, atentia spre Doctrina Legionara si i-am descoperit puritatea, frumusetea si, mai ales, utilitatea. Inarmati cu principiile ei, vom deveni invincibili, prin puterea spirituala pe care ne-o vor da. Bazat pe aceste principii, nu a fost greu sa se inchege partea a treia, intitulata „Ganduri“. Este partea in care, dedicand multe capitole Miscarii Legionare si doctrinei ei, dezmembrand minciunile si dezinformarile din jurul Legiunii, am pregatit terenul pentru un proiect de dezvoltare durabila pentru Romania, bazat pe conceptiile si pe doctrina legionara.

Nu cred ca-si poate da cineva seama, ce proiect gigantic a fost acesta pentru mine. As fi putut orbecai 10 ani prin intuneric, ca cartitele, fara sa ajung sa vad lumina de la capatul tunelului. Dar, mi s-a parut ca am fost ajutat sa-l termin. Daca pentru primele doua romane, care impreuna au adunat doar 430 de pagini, mi-au trebuit 4 ani, desi le aveam pe ambele in minte, la ultimul roman, din care imi erau relativ clare doar 55 de pagini, fara ca la momentul acela sa stiu ceva despre Miscarea Legionara si Zelea Codreanu, neauzind inca de Pilsudski si de Mannerheim, am reusit sa inchei cele 500 de pagini intr-un an batut pe muche, desi jumatate din timp l-am folosit pentru documentare.

Imaginati-va ca intri pe Google si dai cuvant de cautare „Corneliu Zelea Codreanu“. Obtii 194.000 de documente. Le parcurgi pe primele 20 sau 30. Deci, din 194 de mii, citesti 30 de documente. De unde sa stii ca cele care iti apar sub ochi, sunt si cele mai reprezentative, cele pe care le cauti? De unde sa stii ca ce-ai citit nu sunt minciuni, facaturi sau diversiuni ale dusmanilor Legiunii? Cum sa controlezi daca nu te-ai inselat? N-am avut la dispozitie pentru documentare decat internetul. (Afara de doua- trei carti, intamplator aflate in biblioteca mea). Dar, ca un facut, la fiecare cautare pe google, dadeam exact peste documentele de care aveam nevoie, sau care imi ieseau in cale doar ca sa imi ofere material pentru un alt capitol, pe care in clipa aceea nici nu-l banuiam. A fost, pentru mine, pur si simplu tulburator, sa simt ca merge prea usor cu scrisul, ca ma culcam plin de
indoieli si noaptea visam rezolvarea, sau cum sa abordez problemele care se iveau, in incercarea de a modela un volum atat de mare de informatie haotica si aiuritoare.

Si totusi, in decurs de un an, am terminat cartea. Dar, cateva luni a durat corectura si editarea, cartea aparand la sfarsitul lui octombrie 2014 in Romania. Pe Amazon, insa, ceva mai tarziu. Am introdus in cuprinsul cartii si 18 imagini, unele doar orientative, fiindca, de exemplu, cele doua tablouri de la Biserica Draganescu, despre care vorbesc in carte, sunt prea mici si prea sterse, ca sa dea posibilitatea sa-mi fie urmarite explicatiile. Cei care vor citi cartea, sa caute tablourile pe internet. Marind imaginile, vor putea sa-si dea seama daca am dreptate sau fabulez.

Eu n-am vizitat inca Biserica Draganescu, am scris insa despre ea si despre pictura ei din imaginile gasite pe internet. Adica, mi-a fost dat mie, de la 2000 de km. departare, sa descopar ce n-a vazut in 35 de ani nimeni! Nici macar Securitatea! Pai nu e asta o intamplare care poate sa dea de gandit?

Mai fac doar mentiunea ca, dupa parerea mea, cartea trebuie citita de mai multe ori, ca sa fie bine inteleasca. Eu, cel care am scris-o, am citit-o de cel putin 30 de ori si chiar si acum, cand scriu aceste randuri, o am in fata mea si pe care o rasfoiesc, ca sa nu scriu aiureli. Aici trebuie sa mentionez si ajutorul dat de Editura Virtuala, prin cel care mi-a devenit prieten, Mugur Cornila. În urma unei discutii cu editorul cartii, el a venit cu ideea titlului, fiindca eu numisem romanul altfel, dar el mi-a spus: Nu suna bine, hai sa-i zicem „De la inima spre cer“. Am protestat, fiindca titlul meu avea referire directa la Miscarea Legionara, dar el m-a impacat, spunand ca titlul este o descriere literara a salutului legionar! Cu asta m-a dat gata!

M-am ingrijit si de coperta, am facut cu un program CAD o schita, fiindca voiam ca acea coperta sa reflecte cat mai fidel continutul cartii. Am reprezentat simbolul Miscarii, gardul, care se vrea un obstacol contra comunismului, iar in patratele din mijloc, am pus cateva figuri reprezentative, devenite eroi ai romanului. Editura a tinut cont de dorinta mea, dar Mihail Moldoveanu, designerul copertii, a dus ideea chiar mai departe. El a rafinat simbolul gardului, personalizandu-l cu acel aspect de gratii de fier ruginit si transformandu-l intr-o fereastra de puscarie, prin ochiurile caruia privesc spre viitor cativa Oameni Alesi ai Neamului Romanesc, dar si ai lui Dumnezeu. Extraordinara alegorie!

Cartea a fost prezentata si la Gaudeamus, in noiembrie 2014, in ultima zi, la standul Editurii Virtuale. M-am gandit ca, la un moment dat, sa fac publicitate pe blogul ioncoja.ro, dar pana la urma n-am facut-o. Am uneori sfiiciuni de fata batrana, cand e vorba de mine. Curaj si chef de bataie am, doar cand e vorba sa-mi apar ideile si convingerile. Si totusi, fara reclama, cu un autor necunoscut, cu concurenta neloiala (data de evenimente) care ne-a urmarit „pas cu pas“ ( nu numai pe mine, ci si pe ceilalti autori), vestile n-au fost rele. Cei care au venit sa cumpere cartea, n-au fost cumparatori ocazionali, ci, informati din timp (de unde Dumnezeu or fi aflat?), venind decisi si cu bani potriviti sa cumpere exact cartea asta. Dintre sute de catarge!

In roman, ca sa leg cumva capitolele atat de diferite intre ele, am introdus un personaj fictiv, Mos Ilarie, care isi povesteste viata, avand, la data cand se termina romanul, in 2013, 93 de ani. Ajugand cartea pe mana redactorului Catalin Badea-Gheracostea, acesta a crezut initial ca Mos Ilarie, eroul cartii, este totodata si autorul, vreun legionar batran, uitat de moarte. Inseamna ca daca, un redactor experimentat s-a putut insela in privinta mea, inseamna ca pulseaza ceva viata in capitolele cartii!

Despre roman as putea sa scriu inca multe, dar ma opresc aici, dorind sa va mai spun doar ca acesta se termina ciclic, conform simbolului Uroboros, simbol care joaca un rol important in istorie, dar si in carte. Apoi, din firul principal al naratiunii se desprind actiuni secundare, idei si viziuni noi, interpretari originale ale unor evenimente, i-am pus chiar si pe Caragiale, Marin Preda, Pastorel Teodoreanu, George Cosbuc (nici pe Tanase, cel cu nasul mare, sau pe Vacaresti nu i-am uitat) ca sa-si aduca contributia la reusita cartii. Cu nume asa de mari, n-am nicio indoiala ca succesul (nu ma refer la cel de librarie) se va lasa mult timp asteptat.

Toate cele trei carti se gasesc, unele in format digital, altele si tiparite, peElefant.ro , la Libraria Editurii Virtuale, la edituraeagle.ro si, pentru diaspora, pe Amazon.

coperta_klein

Diaspora romaneasca

Pana la algerile din 16 noiembrie 2014 romanii din strainatate nu prea aveau trecere la cei din tara. Erau si ei acolo, niste romani, nici prea prea, nici foarte foarte. Daca nu si mai putin. Dar, dupa mobilizarea exemplara la ultimele alegeri prezidentiale, incheiate cu proteste si demonstratii antiguvernamentale aproape in toate capitalele lumii, optica celor din tara s-a schimbat dramatic. Au descoperit uimiti ca diaspora romaneasca a fost chiar prea-prea si mult mai „foarte“ decat cei de acasa.

Ca e asa, nu se indioeste nimeni. Dar de ce acest comportament diferit? Sunt cei din diaspora mai cu mot decat cei ramasi acasa? Eu cred ca suntem toti o apa si-un pamant. Nu e nicio diferenta structurala intre unii si altii. Diferenta vine de la mediul in care traieste fiecare.

Prin 1988 cumparasem cativa stupi de albine si ma invarteam si eu prin cercurile de apicultori sighisoreni, pe care i-am cunoscut indeaproape. Unul dintre ei, Dutu (Dutzu), era un tip inventiv si plin de initiativa. El avea familiile cele mai harnice din zona noastra.  Care era secretul lui? In fiecare an mergea in Harghita si cumpara de acolo matci (regine) de la un crescator de albine din zona Joseni, cea mai friguroasa din tara. Pe la Joseni, iarna incepe la 23 august si se termina la 1 mai. Asa ca albinele din zona, intre doua defilari, daca voiau sa nu moara de foame, erau obligate sa stranga aceiasi cantitate de miere mult mai repede si de pe o vegetatie mult mai saraca decat in zonele mai calde.

Ei, numai ca albinele astea din Harghita, desi harnice, erau foarte artagoase. Intr-un an la pastoral la salcam, pe langa Calafat, se nimereste ca Dutu sa aiba ca vecini niste olteni. Aceia, il intreaba intr-o zi pe omul nostru „Cum merge culesul“. Dutu, ca ardelanul, zice: „Asa si asa“. Dar oltenii nu se lasa, ca de aia sunt olteni, si se tin scai de bietul om, sa le spuna clar ce si cum. „Pai nu grozav, cam vreo 5 kile zilnic“. Fac o paranteza sa va spun ca apicultorii seriosi, la pastoral, pun un stup pe un cantar pe care-l citesc dimineata si seara, ca sa stie cum merge culesul. Cand culesul scade sub 1 kg pe zi, e vremea s-o ia din loc. Doar ca acel kg nu e miere, ci nectar. Diferenta este ca nectarul este apos si albinele bat din aripioare si fac ventilatie, ca sa evaporeze apa. Abia dupa ce nectarul pierde apa, ajunge sa fie miere. Procesul se numeste maturare.

Oltenii insa n-au vrut sa creada si l-au rugat pe Dutu sa le arate si lor un stup. Dutu s-a dus la stupul lui cel mai puternic, ca sa se laude si el un pic, ca fiecare care are cu ce. Dar cand a ajuns la lada cu pricina, si-a adus aminte de ceva stiut doar de el si razgandindu-se,  s-a dus sa le arate alt stup. Unul din olteni insa, mai smecher, s-a oprit langa stupul pe care Dutu n-a vrut sa li-l arate si a ridicat capacul! Atat i-a trebuit! A parasit poienita dand din maini, inconjurat de un nor de albine furioase!

Albinele lui Dutu insa, ajunse intr-un climat mai bland, isi pierdeau cu timpul si din rautate, dar si din harnicie. Daca am fi darwinisti, am spune ca s-au adaptat mediului. Cum o regina traieste cam trei pana la cinci ani, o familie cu o regina din Harghita de un an e clar ca era mai feroce decat alta cu o regina de patru ani. Cam asa cred eu ca stau lucrurile si cu cei din diaspora.

In romanul „Pui de tigan“, care are relativ succes pe Amazon.de tocmai fiindca diaspora se recunoaste in el, am o povestire care explica si mai clar diferenta dintre cei de acasa, care traiesc intr-un mediu arhicunoscut, care nu le rezerva surprize, si cei din strainatate, care se trezesc ca pleaca tramvaiul din statie fara ei, fiindca ei asteptau ca usile se deschid singure, ca la Bucuresti, sau cumparand un pachet de biscuiti, mor de foame cu biscuitii in mana fiindca nu stiu cum sa desfaca pachetul. Plus limba straina, plus obiceiurile necunoscute, plus mediul uneori advers si atunci va intelege fiecare ca frigul ca la Joseni bantuie cam peste tot prin strainatate. Dar sa nu ma iau cu vorba si sa uit sa pun aici fragmentul promis, care, desi pare fantezie, s-a petrecut in realitate. Diferenta este doar ca la mine in roman personajul povestirii este tigan, in timp ce personajul real a fost … un sas! Actiunea se petrece in Austria:

„Mi-am luat apoi în primire nu numai munca, ci și locuinţa, aflată în spatele curţii, lângă grajduri. Avea la intrare un mic hol, după care intrai în bucătărie, dotată cu maşină de spălat rufe, aragaz electric, frigider și televizor color! În stânga era camera de dormit, unde încăpea doar un pat și un dulap iar, la intrare pe dreapta, se afla baia cu duş și WC. Era strâmt, dar mie nici nu-mi trebuia mai mult. Oricum, erau condiţii mai bune decât acasă, unde aveam buda în fundul curţii, cam la fel ca în cântecul popular pe care-l auzisem de copil de la scripcarii neamului nostru:

Mă căcam în fundul curţii, galben ca lămâiaaa,

Şi cu-n şomoiog de paie, mă ştergea Măriaaa!!!

 Eram bucuros și plin de o energie pozitivă, pe care doream cât mai repede s-o las să se manifeste. Şi cum voiam să dau dovadă de spirit de iniţiativă, ca să vadă patronul că nu aştept să mă mâne de la spate la muncă, am și trecut la acţiune.

Văzusem în curte, chiar în faţa casei, un rond de flori unde pământul era tare ca piatra. M-am și mirat că florile alea, săracele, nu se uscaseră încă și arătau totuşi așa de proaspete! Am descolăcit deci furtunul de apă, m-am câcâit vreo câteva minute până i-am prins şpilul mufei ce se prindea de ţuţuroiul robinetului, apoi potrivind presiunea apei, ca să nu se rupă gingaşele tulpini de flori, m-am apucat cu toată sârguinţa să ud rondul din mijlocul curţii.

La un moment dat, îl văd pe patron ca se zgâieşte la mine pe geam, cu ochii cât cepele.

— Așa așa, Chef, benoclează-te bine, să vezi și tu iniţiativa românească în acţiune! mi-am spus atunci, mândru nevoie mare de inspiraţia avută.

Şeful a ieşit încă de vreo două ori din casă, fiindcă nu-şi credea ochilor ce vedea!

— Uite că vouă nu v-a dat prin cap să udaţi nişte biete flori! a trebuit să vin eu din România, ca să vă arăt ce trebuie să faceţi!

În timp ce mă năcăjeam să fac colac furtunul, așa cum îl găsisem, numai ce vad că vine şeful la mine:

— Hallo Jan! Was hast Du gerade gemacht? (Alo, Jan, ce naiba faci?)

— Ich habe den Blumen Waβer gegeben! (Am dat apa la flori) am spus eu atunci, cu prefăcută modestie.

— Alles schön und gut Jan, aber hast Du nicht bemerkt, daβ diese Blumen aus Kunstoff sind? (Toate bune si frumoase, Jan, dar tu n-ai observat ca florile astea sunt de plastic?)

Puiul de tigan avea dreptate!

In romanul meu “Pui de tigan” am pus in gura eroului o teorie in care cred tot mai mult:

“Între timp, datorită lui Viktor Schauberger, am înţeles că nu numai comunismul și capitalismul merg de râpă, ci toată ome­nirea merge îndărăpt! Chiar și bietul Darwin s-a înşelat când a pus bazele teoriei evoluţioniste! Teoria lui e bună, dac-o pui cu cracii-n sus. E tot așa ca atunci când eşti într-un tren oprit într-o gară și, pe o linie paralelă, stă alt tren. Când unul pleacă, în primele secunde nu-ţi dai seama dacă trenul tău se mişcă sau celălalt. Exact așa a păţit-o Darwin. De fapt, evoluţia omenirii se produce prin trans­formarea omului în maimuţă! Oamenii de azi sunt maimuţele de mâine și maimuţele de azi sunt oamenii de ieri!

Schauberger a descoperit principiul după care lucrează natura. Omul, ca o păr­ticică a naturii, ar fi trebuit să-şi însuşească acest principiu și să acţioneze în armonie cu aceasta. El însă, din motive necunoscute, a început să-şi construiască un mediu artificial, căruia Schauberger îi spune civilizaţie anorganică, dar pe care omenirea o denumeşte cu mândrie cultură. Principiul după care lucrează natura nu este cunoscut și deci nici luat în seamă de civilizaţia omenească, care-şi bazează toate realizările pe principiul destructiv al exploziei.

Tot ce a inventat omul: armele, motoarele, pompele, totul se bazează pe acest principiu, adică pe presiune. Natura, spune Schauberger, lucrează însă altfel, pe principiul opus, numit de el implozie. În acest fel omul se alienează, îndepărtându-se de natu­ră, ceea ce constituie de fapt drama oamenilor de azi şi tragedia celor de mâine.

Pentru că nu cunoaşte principiile naturale și nu le respectă, omul distruge tot în jurul lui: pământ, vegetaţie, floră, faună, me­diu, atmosfera, hidrosfera, geosfera, adică tot ce-i cade sub labe, ajungând să se distrugă până la urmă și pe el însuşi.

Schauberger spune că acest principiu, odată descoperit și apli­cat de omenire, va duce la modificarea din temelii a ştiinţelor pre­cum fizica, chimia, biologia, chiar și medicina. Prin aplicarea lui, e posibil să se trateze lemnul să nu mai ia foc și nici să nu mai putre­zească, se poate produce apă potabilă și minerală în cantităţi sufi­ciente, se poate mări productivitatea solului la de zeci de ori fără chimicale otrăvitoare, care clatină echilibrul plantelor cu solul, îmbolnăvindu-le de cancer, care apoi îi este transmis omului. Tot în acest fel apa poate fi ridicată în conducte verticale fără pompe, cursul râurilor poate fi regularizat fără să le îndiguieşti malurile, se poate produce electricitate fără consum de energie, iar cancerul, tuberculoza și bolile de nervi pot fi eradicate!”

De curand am gasit intr-un mic ziar editat de primaria satului din Germania unde traiesc o analiza a apei de baut dintr-un sat vecin. E o analiza foarte amanuntita care pe oricine nu gandeste l-ar putea duce cu gandul ca apa de baut de la conducta e de o calitate excelenta.

M-am uitat si eu pe analize, am si calculat pe ici pe colo raportul dintre procentele poluantilor gasiti in apa si valorile considerate aceptabile si am ajus la concluzia ca apa de baut este de nebaut! Iata cateva procente: Aldrin 66% din valoarea aceptata, Atrazin 50%, Azinphosmethil 50%,op-DDT 20%, pp-DDT 20% (DDT, ca sa nu prindem paduchi), Nichel 10% ca sa nu ruginim, nitirit 2% ca dupa moarte sa nu putrezim.

Deci, cine poate sa ma asigure pe mine ca numai de la 100% nitirt in apa mi-ar fi periclitata sanatatea? Sau ca nitritul cu nichelul aduse impreuna in corp nu produc o componenta toxica, care produce cu timpul alzheimer? Etc etc etc. Si ce cauta DDT-ul si benzina in apa de baut?Analiza apa1Analiza apa2Analiza apa3Analiza apa4

Deci, daca in Germania, unde statul, populatia, pana si copii primesc o educatie in a proteja mediul ambiant, unde industria este orientata deja spre tehnologiile nepoluante, unde exista deja zone verzi unde n-ai ce cauta cu masina daca nu are cel putin norma de poluare Euro 4, poluarea a fost scapata de sub control, ce sa mai vorbim de China, unde statul comunist, in ambitia lui de a deveni puterea economica nr. 1 din lume a avut cresteri economice ani la randul de peste 10% si nu s-a preocupat de ecologie absolut de loc? Acolo unde poluarea va atinge limita suportabilului pentru oameni si pentru planeta, se vor produce mari cataclisme naturale, care vor distruge totul in calea lor si vor sili probabil miliarde de oameni sa-si paraseasca tara si sa emigreze. Imaginati-va miliarde de chinezi innebuniti, venind peste Europa! Dar, in tot raul este si un bine, fiindca in drumul lor spre noi vor trebui sa treaca mai intai prin Rusia.

 

Afacerea numita uneori si medicina!

Medicina este de multa vreme o afacere care are in principal scopul de a scoate profit. Juramantul lui Hipocarate este privit ca o traditie invechita, iar medicul pus in slujba bolnavului a devenit un caz atat de rar, incat se poate trece cu vederea.

Am citit de curand o stire cutremuratoare: mii de femei au fost speriate ca sa faca mamografii, cu scopul depistarii timpurii al cacerului de san. Ei, si ca sa aiba ce opera, au fost medici care au depistat cancere chiar si acolo unde nu existau, speculand teama femeilor si aducandu-le la “abator”, und au fost operate degaba, doar cu scopuri mercantile. Am facut in postarea “O viziune despre Romania viitoare” niste propuneri de paragrafe ale constitutiei, in care ceream introducerea pedepsei cu moartea pentru anumite faradelegi. Ei, printre aceste faradelegi as introduce si pe medicii astia! Sa fie condamnati la moarte cu confiscarea totala a averilor! De ce spun asta? Fiindca eu, naivul de mine, credeam ca medicii traiesc doar pe spinarea bolnavilor, pe care n-au interes sa-i faca bine complet, pentru ca atunci i-ar pierde de musterii! Dar sa convingi niste oameni sanatosi ca ar fi bolnavi si sa-i determini astfel sa se opereze, e deja o faradelege demna de pedeapsa capitala!

Parerea mea despre medici si medicina lor mi-am expus-o destul de clar in ambele romane pe care le-am scris. In “Pui de tigan” apar randurile urmatoare:

Dispariţia lui Hermann a lăsat în jur un gol, pe care și eu l-am simţit în fiecare zi. Mă revolta totodată felul în care a fost tratat, cum i s-au dat speranţe false, ca să accepte nişte tratamente în care el a jucat rolul cobaiului pe care s-au făcut experienţe cu bună ştiinţă.

Începuse să-mi fie clar că niciun medic nu are interesul să te facă cu adevărat sănătos! Dacă ar reuşi, te-ar pierde de client! Şi nici al industriei farmaceutice, care nu produce medicamente care să vindece definitiv bolile pentru care sunt produse!

După moartea lui Hermann, începusem să mă interesez de medicină. Iar întâmplarea a făcut să dau, într-o carte de specialitate, de un sistem medical care m-a fascinat prin inteligenţa cu care a fost conceput și aplicat.

În China antică, cu câteva milenii în urmă, sistemul medical funcţiona pe alte principii. Fiecărui medic i se punea la dispoziţie un district, de care răspundea. Toţi cei aparţinători de el îi plăteau o taxă anuală.

De la această taxă erau însă exceptaţi toţi aceia care se îmbolnăveau în decursul acelui an. Deci medicul era, prin acest sistem, cu adevărat interesat să menţină oamenii sănătoşi și era plătit conform cu gradul de sănătate al celor de care avea grijă, nu după cât de bolnavi erau ei, ca în sistemul nostru!

Ei, ia să încerce cineva să introducă acest sistem medical într-o ţară așa-zis dezvoltată! Putea-va el, înainte să fie linşat? Eu zic că nu! Ce puteau chinezii înfăptui acum trei mii de ani, nu se mai poate realiza în zilele noastre, din cauza degenerării speciei umane, după cum anticipase Schauberger!

Primii paşi în direcţia transformării omului în maimuţă au fost deja parcurşi cu succes!

In celalalt roman, “Cei 7 beduini” scris intre 1987-1989 pe cand locuiam inca la Sighisoara, am pus in gura personajului Ion Ardelean, un medic tanar, urmatoarele vorbe:

Pentru mine, chirurgia este o dovadă clară a neputinţei medicinei alopate de a preveni, dar şi de a descoperi în faza iniţială bolile, atunci când doar câmpul energetic din jurul omului e atins. Dar medicina alopată nu recunoaşte acest câmp! Ea nu ştie foarte multe despre bioenergie, despre legătura om-natură-astre, despre suflet, despre perfecţiunea cu care a fost creat omul, din care nimic nu e de prisos!

Ori medicina oficială lasă viermele să intre-n măr şi apoi, ca să mai poată salva jumătate din el, taie partea viermănoasă. Mie însă nu-mi place să mutilez! Şi nici să ciuntesc părţile bolnave din om, doar pentru că medicina e incapabilă să facă mai mult decât să vândă medicamente şi să ofere servicii scumpe!

Atunci cand am scris aceste randuri mi-am reprosat ca sant prea dur cu medicina alopata. Acum insa, am descoperit ca sant un naiv incorigibil si ca realitatea e cu mult mai dura decat mine! De asta va trebui sa mai scriu un roman, ca sa corectez naivitatile de care am dat dovada pana acum!

PS: Romanul Pui de tigan este in principal un roman de actiune, cursiv si plin de umor si nu pune probleme la citire. Avertizez pe cei doritori sa cumpere celalalt roman “Cei 7 beduini” ca este 50% un roman filozofic, care cere pentru a fi inteles cunostinte destul de aprofundate de homeopatie, de astronomie, sau daca nu, acestea pot fi inlocuite de o logica si o gandire adanc exersata. De asemenea, cartea are si multe subtilitati psihologice, care ar putea plictisi cititorul grabit sau superficial. Cealalta jumatate este fluenta, povestirea curge usor si este mai accesibila. Pot spune deci ca cine ajunge sa citeasca acest ultim roman pagina cu pagina si reuseste sa-l si inteleaga, poate sa considere ca a trecut cu succes un examen dificil.

cei-sapte-beduini_calin-Kasper-3d1

Catastrofele naturale nu sant chiar asa de naturale pe cat credem noi!

Multe orase ale Germaniei si o parte importanta a suprafetelor agricole se afla la ora cand scriu aceste randuri sub ape. Inundatiile din anul 2002, numite inundatiile secolului, pentru ca au fost cele mai mari din istoria Germaniei, au fost depasite dupa numai 11 ani de cele de acum. Mediul inconjurator devine tot mai agresiv, pe masura ce omul cu inconstienta si egoismul lui distruge echilibrele statornicite de milioane de ani ale naturii. In romanul meu “Pui de tigan” am scris mai mult despre aceste echilibre distorsionate si de necesitatea de a proteja natura. Am amintit acolo de un paragraf din Biblie pe care multi il citeaza, dar putini il inteleg. Este vorba despre “Cei din urma vor fi cei dintai”.

Parerea generala este ca citatul s-ar referi la indivizii care se afla la periferia societatii si care, odata si odata, se vor afla in fruntea ei! Eu insa am  banuit tot timpul ca aici trebuie sa existe intelesuri mult mai profunde. Ani in sir mi-am framantat mintea ce-ar fi putut sa fie, dar numai in ultimii cativa ani am gasit o explicatie care pe mine m-a cutremurat. Estse vorba despre popoare si nu despre indivizi!

Aceasta explicatie am gasit-o dupa ce am studiat cu multa atentie lucrarile lui Viktor Schauberger, austriacul care printr-un fenomen inexplicabil a ajuns peste noapte dintr-un padurar obisnuit, om de stiinta, savant, inginer si …filozof! El a fost autorul unor realizari tehnice atat de deosbite si de eficiente, incat, atunci cand Hitler a cucerit Austria, a avut cu acesta doua intrevederi, prin care a incercat sa-l convinga sa lucreze pentru armata germana. Schauberger a refuzat si atunci SS-ul l-a inchis intr-un lagar si, dandu-i o gramada de ingineri in subordine, l-au obligat sa lucreze la farfuria zburatoare germana. Nimeni nu stie cat de departe a ajuns acest proiect secret, dar martorii oculari si fotografiile ramase dovedesc ca au fost realizate prototipuri cu o forta ascensionala uluitoare.

Dar pe mine m-a fascinat filozofia acestui om cu totul deosebit. El spunea ( si eu cred in vorbele lui din tot sufletul) ca omenirea merge intr-o directie falsa si ca toata civilizatia omeneasca se bazeaza pe legi aflate in contradictie cu natura. El spunea ca toata tehnica se bazeaza pe explozie (luata in sens general, adica nu numai pe explozia propriuzisa, ci si pe presiune). Toate motoarele,  pompele, compresoarele, lucreaza pe accest principiu, pe cand actiunile naturii au la baza alt principiu, numit al imploziei, adica un fel de suctiune sau vacuum.

Multi l-au considerat nebun, dar “nebunul” i-a incuiat pe toti oamenii de stiinta, intrebandu-i cum de reuseste apa sa se urce intr-un copac inalt de 70 de metri? Dupa legile hidraulicii, ca sa ridici apa la 70 de metri inaltime, ai nevoie de 7 bari, o presiune de vreo 3 ori mai mare decat se afla intr-un cauciuc de autoturism. Unde are copacul ascunse pompele care produc cei 7 bari? Toti oamenii de stinta au ramas la aceasta intrebare cu degetul in gura!

Deci, natura lucreaza pe alte principii decat civilizatia omeneasca, ceea ce duce la un conflict tot mai acut, pe masura ce omul “progreseaza” cu tehnica si cu inventiile lui. Deci, statele cele mai “avansate” tehnic vor fi si cele care vor fi devastate tot mai des de catastrofele “naturale” tot mai agresive, fiindca Pamantul nu a fost creeat ca sa ajunga lada de gunoi a omenirii!

De asta tarile care vor fi mai putin “avansate” din punct de vedere tehnic si reusesc sa-si pastreze intacte natura, dar mai ales padurile, nu folosesc pesticide si ingrasaminte chimice, pastreaza mediul inconjurator curat, vor ajunge din ultimele, cele dintai.

Romania ar trebui, dupa parerea mea sa lase pe altii sa se ocupe cu industria, sa se scoale la 6 si sa lucreze pana cad pe branci. (Noi, romanii, nici nu santem facuti pentru asa ceva!) Noi ar trebui la toti acestia care nu mai au natura, sa le lvindem ape minerale (atentie, apa minerala are o mare legatura cu padurile! Taierea padurilor nu produce numai inundatii, ci fac ca sa dispara si izvoarele normale, dar si cele de ape minerale!), alimente ecologice, sa ne orientam spre turismul rural, sa traim fara stres, fara griji mari, fara ceas desteptator.

Am vazut pe dealurile Romaniei mii de hectare de pasune pe care nu pastea nici macar o capra raioasa! Dati-va seama ce mult ar insemna daca am creste animale! Toata carnea lor ar fi ecologica si s-ar vinde cu preturi uriase. Am putea prelucra apoi materia aceasta in alimente ecologice. Dar ce n-am putea face daca am avea un pic mai multa initiativa!

Ideile astea ale lui Schauberger, care acum sant si ale mele, m-a facut sa lupt contra distrugerii Rosiei Montane, sa semnez petitia pentru interzicerea pesticidelor care ucid albinele si in general, sa ma opun tuturor actiunilor care au ca urmare distrugerea naturii care inca la noi mai poate fi salvata.

Tot de asta urasc de moarte politicienii romani, hoti, mincinosi, plagiatori, delicventi,  care sant in covarsitoarea lor majoritate niste ticalosi pusi pe inavutire si pe care-i doare-n cot de tot ce nu area atingere cu interesul lor personal. Tot de asta cred ca Monarhia este solutia pentru Romania, care ar putea sparge mafia care ne conduce si ar putea modela societatea romaneasca, asezand-o pe baze morale.

Am imaginat si o strategie care ar trebui sa transforme Romania intr-o tara minunata si pe care am descris-o in postarea anterioara pe acest blog, intitulata ” O viziune despre Romania viitoare!”. Strategia aceasta incipienta poate fi inbunatatita si completata de toti cei interesati, fiindca nu sta in puterile unui singur om de a duce la capat o sarcina atat de mare. La urma urmei traiesc si altii in tara asta, nu-i asa?

Inundatii Germania 2013_Foto A.Burgi

Inundatiile din 2013 din Germania. Fotografie de A. Burgi

Ecologia ca mod de viaţă

Ionică, eroul principal din romanul meu “Pui de ţigan” are o copilărie departe de a putea fi numită fericită: rămas de la 9 ani orfan de mamă, persecutat de copii de vârsta lui pentru că era ţigan dar şi pentru că era şchiop, nedreptăţit de învăţătorul lui, avea toate şansele să se înrăiască, să devină asocial şi apoi delicvent. Acest lucru nu se întâmplă pentru că băiatul e inteligent, crede în Dumnezeu, citeşte tot ce-i cade în mâîni, ajungând din fragedă pruncie să-şi formeze un set de valori care-l vor calauzi în viaţă şi pe care le va respecta cu sfinţenie.

Singur fiind şi fără prieteni, se apropie de animalele din gospodăria lor, ajungând nu numai să le înţeleagă necesităţile, ci şi să comunice cu ele. Ajunge astfel ca iapa lor să-l înveţe…călăria, porumbeii vin în zbor şi i se aşează pe umeri, purceii ajung să meargă în coloană, unul cu râtul în codiţa celuilalt atunci când el le-o cere, sau poate să infuenţeze comportamentul câinilor, transmiţându-le prin puterea gândului comenzile.

Descoperind lumea albinelor, Ionică ajunge să le studieze viaţa, rămânând impresionat de modul lor de organizare, pe care-l compară constant cu societatea omenească. În acest fel ajunge să constate multele deficienţe ale societăţii omeneşti, caracterizată de lăcomie, egoism şi necinste.

Formându-se ca om în acest fel, iubind nu numai animalele ci toată creaţia dumnezeiască, era firesc ca el să observe că societatea omenească ticăloşită merge pe o cale greşită, distrugând şi mutilând tot ce-i iese în cale. Aceste gânduri ale lui, pe masură ce se maturizează şi ajunge bărbat, se transformă în convingeri. Apoi de la convingeri, Ioncă trece la acţiune.

Ajuns în Austria mana dreaptă a unui fermier, Ion Ciolan se identifică tot mai mult cu curentul ecologist, influenţat puternic de personalitatea lui Viktor Schauberger, dar şi de unele experienţe dureroase, precum infestarea stupilor lui cu pesticide, observând cum otrava aceasta a produs moartea lenta a albinelor.

Ionică ar fi vrut sa vorbească cu Hermann, proprietarul fermei unde muncea el, în vedrea convertirii fermei lor de vaci pentru a produce lapte şi carne ecologică, dar Hermann a refuzat constant dialogul. Neavând deci sorţi de izbândă cu Hermann, Ionică nu se lasă, el întocmeşte mai departe planuri privind ferma lui ecologică, întocmeşte un plan de afaceri, adună date despre posibilităţile de desfacere, se documentază asupra costurilor şi beneficiilor.

Lovit de boală, Hermann ajunge să-şi schimbe felul de a gândi referitor la agricultura ecologică, găsind în Ionică nu numai un partener de discuţii pregătit şi documentat pe această temă, dar şi unul gata de a trece la acţiune.

După dispariţia lui Hermann Ionică va ajunge să transforme ferma lui Hermann într-o fermă ecologică, pe care o va modela după planurile făcute de el într-o vreme când, având mâinile legate, nu putea să facă altceva decât să viseze.

Ecologia în concepţia erolui nu este numai agricultura fără chimicale şi zootehnia fără medicamente, ci şi un mod de apropiere de Dumnezeu, a cărui operă oamenii inconştienţi nu numai că nu o văd, dar o şi distrug, uneori cu bună ştiinţă. Este deci o cale de a opri dezastrul, de a întoarce omenirea de pe drumul greşit pe care merge şi pe care ea îl apreciază cu o mândrie prostească, progres şi civilizaţie.

Totodată ecologia, aşa cum o înţelege Ionică, este o cale de a trăi în armonie cu natura, cu vieţuitoarele şi nu în ultimul rând cu…oamenii. O concepţie care, crede el, este calea care duce la fericire.

PS: Ecologia este un concept în care armonia naturii trebuie să se reflecte în sufletul omului astfel încât nicio acţiune de-a lui să nu distrugă această armonie. Asta nu presupune de loc să nu fii bătăios, sa nu te indignezi, să nu te revolţi împotriva acelor acţiuni pe care tu le consideri paguboase, distrugătoare sau chiar criminale.

Astfel, muntele de la Roşia Montană trebuie să rămână aşa cum este, nepângărit de labele canadienilor, dar şi de a clasei politice româneşti, care va şti cum să facă ca să-şi bage degetele în miere.

Apoi, aş vrea să aud că Partidul şi toate organizaţiile ecologiste din ţară infierează votul criminal al reprezentanţilor României la Bruxelles, care au votat contra interzicerii pesticidelor în UE. Desigur au făcut Lobby interesat pentru acele Concerne care produc asemenea blăstămăţii. Aş vrea să le aflu numele la toţi aceşti criminali, ca să fie puşi pe o listă neagră, pe care am de gând să o pun pe blogul meu! Listă cu nume (era să scriu din gerşeală oameni) pe care să nu le mai voteze românii nicidată, indiferent pe unde or mai candida!
Totodată, fiind tatăl lui Ionică, o să-l rog pe acesta să pună toate mâţele să-i stupche (Verb rar, care vine de la Stupchi-i-ar mâţele!).Stupi Pojorata

Cuvintele licenţioase în literatură

Odată cu liberalizarea societăţii, a apărut în literatură tendinţa de a folosi şi cuvintele licenţioase acolo unde este nevoie de ele, trecând peste tabuuri, ruşinări de mironosiţă sau indignările de moment ale apărătorilor pentru o limbă literară curată.

Ajuns în situaţia de a avea nevoie de astfel de cuvinte, adică aflat la ananghie, scriitorul are doar două posibilităţi. Acolo unde e nevoie de un cuvânt buruienos, să-l trântească direct pe hârtie, aşa cum e folosit el (poate chiar prea des) în româna populară.Cealaltă posibilitate obligă scriitorul să facă un efort de imaginaţie şi să găsească un alt cuvânt, care, potrivit contextului şi încărcat de semnificaţii noi, sugerează exact cuvântul neaoş pe care nu numai că-l înlocuieşte, dar poate stârni în cititor emoţii şi sentimente mai adânci decât orice exprimare directă. Eu am ales această cale de a mă exprima, considerând că felul acesta de a face literatură este mai potrivit cu felul meu de a fi şi de a scrie. Iată şi câteva exemple luate din romanul Pui de ţigan.

Când Ionică se pregătea să facă dragoste cu Tiţa în şura plină cu fân, apare exprimarea:

A pornit apoi să mă mângâie pe piept, apoi mâna ei a început să coboare în jos, tot mai jos. Cu mişcări sigure, mi-a descheiat fermoarul de la pantalonii scurţi, apoi s-a strecurat în cuibul unde ienicerul, pregătit deja de luptă, aştepta doar să pornească la atac. I-am dat rochiţa în sus, că nici nu mai era prea mult ce să dau și, când i-am văzut gutuia, mi-a venit aşa, dintr-odată, să strig:

Buhuhu la luna șuie,
Pe gutuie să mi-l suie,
Ori de-o fi pe rodie:
Buhuhu la Zodie;

Are cineva cel mai mic dubiu despre rolul pe care-l joacă cuvântul ienicer sau gutuie în acest context? Şi oare numai mie mi se pare că exprimarea asta e mai subtilă şi mai plină de semnificaţii si sugestii decât orice altă exprimare fără… perdea?

Ceva mai departe, acelaşi Ionică, ajuns cu frumoasa Irina pe o dormeză în pivniţă, după ce au depozitat pentru iarnă câţiva saci cu cartofi, descrie astfel ceea ce urmează:

“Când mâinile ei fierbinţi m-au eliberat din strânsoarea hainelor, l-am împins pe Hannibal, care se afla deja în poziţie avangardistă, înainte… Am dat-o apoi pe spate și i-am mângâiat perniţa moale, peste chiloţeii de mătase cu margini dantelate… Așa a ajuns Hannibal ante portas. La un moment dat, văzând probabil că mă moşmonesc prea mult, a început chiar să mă ajute, cabrându-şi trupul până ce Hannibal a pătruns chiar în inima Romei!”

Sugestiile acestui fragment de text sunt multiple, ducându-ne prin analogie cu gândul la Hannibal, cel care a stârnit strigătul de groază al romanilor: “Hanibal ante portas”, adică Hannibal se află la porţile Romei, dar şi la termenul din medicină care foloseşte expresia Ejaculare ante portas.

Şi acum, un ultim exemplu, poate cel mai reuşit dintre toate, redat în întregime, ca să poată şi cel mai sceptic cititor să se convingă de efectul indus de acest fel de a scrie:

După lupta de la Stănileşti, din 1711, unde armatele ţarului Petru I şi ale lui Dimitrie Cantemir au fost bătute măr şi încercuite de turci, atât Petru, cât şi Cantemir, riscau să cadă prinşi. Atunci a intervenit ţarina Elisabeta, care venise şi ea la război! Împărţind şase care cu bani, obţine de la turci liberă trecere pentru soţul ei. Iar Cantemir, ca să nu-i întindă turcii pielea pe băţ, îşi găseşte ascunziş – în frunziş – sub fustele cele largi ale ţarinei, reuşind astfel să iasă şi el, cu fruntea sus, din încercuire!

— Dimitraş, mare poznaş! a spus Dani atunci, pe care, cu tot frigul nopţii ce se lăsase, îl cam încălzise sfârşitul povestirii.

— Dani, nu cred că ştii, dar lupta de la Stănileşti s-a terminat pe 22 iulie 1711, când în Moldova bântuia o secetă cumplită. Asta însemna şi călduri amarnice! Ei, ia imaginează-ţi câteva ore, îmbrăcat ca de război, sub fustele atârnând până la pământ ale unei femei, pe o căldură îngrozitoare! Şi aş vrea să mai adaug că pe vremea aia, la ruşi, nici chiar ţarinele nu obişnuiau să-şi spele bidineaua!

Iată doar câteva exemple prin care cred că am reuşit să omor două muşte dintr-o singură lovitură de plici: să evit cuvintele bolovănoase şi să confer textului totodată mai multă… forţă de penetraţie!

Daţi o şansă Albinelor

Daţi o şansă Albinelor!

De curând am citit pe Facebook pe pagina lui Cristian Bulumac un apel pentru salvarea albinelor şi vă spun că m-am bucurat de două ori! Odată pentru că mai sunt români pe care-i mai interesează şi altceva decât cum să facă bani fără efort şi încă odată pentru că este vorba de albine! Păăcat doar că s-a ajuns până acolo încât să vorbim de salvarea lor de la dispariţie!
Eu am început să iubesc albinele de foarte multă vreme. Mai întâi, am citit despre viaţa lor, am avut stupi pe vremea când trăiam în România, am plantat zeci de salcâmi în jurul stupinei mele, salcâmi care acum au ajuns copaci înalţi. Şi mai ales, am comparat mereu societatea albinelor cu societatea omenească, constatând fără uimire că albinele sunt în multe privinţe superioare nouă. De ce? Pentru că albinele nu cunosc egoismul atât de specific oamenilor, nu sunt lacome şi sunt deosebit de harnice. Citește articolul

Real şi ficţiune în romanul „Pui de ţigan”

Eroul principal al romanului Pui de ţigan, Ion Ciolan, este un personaj care pare coborât din basme, deoarece este eminamente pozitiv, cu puţine părţi negative. După ce a citit manuscrisul, Sora mea  mi-a şi reproşat acest fapt.

M-am întrebat şi eu după aceea ce-am scris, un roman ancorat în realitate, sau basme pentru copiii preşocolari. Analizând subiectul, am ajuns la concluzia că majoritatea covârşitoare a povestirilor sunt în întregime sau măcar în esenţialitatea lor reale. Ştiu exact când, cum, în ce împrejuare şi cine a fost eroul acelor întâmplări adevarate, care au constituit ulterior substanţa romanului. Citește articolul