Arhive de etichete: Zelea Codreanu

Avram Iancu

Avram Iancu a fost nedreptățit toată viața, dar cu mult mai mult, după moarte. Mizeriile, ticălosiile, neadevărurile care s-au spus și scris despre el se pot compara doar cu cele debitate despre Corneliu Zelea Codreanu, cu care Avram Iancu se aseamăna până la confundare. Nici o laudă nu poate sublinia mai bine valoarea unui om, precum o fac ponegrelile.
Iancu a fost un conducător cu carismă, organizator desavârșit, strateg neîntrecut, care a pus în umbră pe toți comandanții militari de pe teatrul de război din Transilvania revoluției din 1848, fie ei austrieci sau maghiari. Cu excepția, poate, a polonezului Bem. Despre aceste mari calități, parțial recunoscute prin însăși mărturia faptelor, s-a scris destul. Și despre omenia cu care a tratat populația civilă maghiară, sunt mărturii venite chiar din rândurile maghiarimii, așa că nici aici nu prea ar mai fi multe de spus.
Dar, despre o calitate de excepție, pe care Dumnezeu i-a hărăzit-o lui Avram Iancu, despre care încă nu s-au făcut mențiuni (poate că-mi fac un păcat, dar oricât am căutat, n-am găsit nici cel mai mic document care să mă convingă că mă înșel), doresc aici și acum să o aduc la lumină. Este vorba despre talentul literar al Iancului.
Ca să mă încredințez, am deschis Istoria Lieraturii Romane de G. Călinescu și după ce am răsfoit-o de 3 ori, n-am găsit nicio referință la Avram Iancu, ca scriitor sau prozator. Am dat acolo peste capitole întregi cu poeți minori și despre poezia măruntă, despre Ion Barac și Mumuleanu, despre C. Conachi, de la care am ciugulit o strofă din galopul calului, cam singurica care se ridica peste dulcegăriile vremii, probabil din cauza … nerăbdării:
Aleargă, suflete, aleargă
La soția ta cea dragă
Ridică de pe picioare,
Orice fel de-nvălitoare
Și spune cu îndrăzneală
C-am să fac mare năvală!

L-am gasit și pe Tudor Vladimirescu printre cei citați de Călinescu, cu proclamația lui, ceea ce mă face să cred că dacă i-ar fi ajuns la … conștiință Avram Iancu sub aspect scriitoricesc, n-ar fi pierdut ocazia de a-i dedica măcar vreo 10 pagini antologice.
Există și o scuză la această necunoaștere, datorită nepăsării și lipsei de interes a românilor. Raportul lui Iancu privind evenimentele din 1848-49, fiind tradus în germană pentru a fi înaintat curții de la Viena, s-a păstrat mult mai bine (și compet) în arhivele austriece decât în cele românești. De asta unii dintre cei interesați de acest Raport, retraducându-l din nou în românește, probabil dupa 1900, au folosit o limbă tehnică, modernă și de aceea seacă. Astfel s-a pierdut tot ce însemna literatură. E ca și cum l-am lua pe Creangă, l-am traduce în germană și apoi l-am retraduce în românește cu limbajul actual, facându-l pe marele humluleștean de ocară.
Desigur că acest Raport este interesant ca informație și Iancu face dovada unei extraordinare memorii, care se întinde pe durata unui an, ținand socoteala datelor calendaristice, numelor de moti, maghiari sau austrieci, locurilor geografice, drumurilor, munților, colinelor, râurilor, numarului morților și al răniților din fiecare bătălie și tabără, a amanuntelor privind conflictele, carele cu sare, slanina și cu pâine capturate de la insurgenții maghiari, ce-a spus Hatvani la Abrud, ce-a spus Kemeni Farcas cand nu mai voia să se bată cu popii, mișcarile lui Dragoș, trimisul lui Kossuth. Deci ca document, Raportul este unul de excepțională valoare.
Acesta mai dezvăluie și caracterul lui Iancu, care nu s-a sfiit să recunoască meritele Legionarilor săi în batăliile purtate, când Vlăduțiu, Simion Balint, Corcheș sau Axente Sever, remarcându-se în anumite lupte, au fost laudați de Iancu fara nicio reținere și cu inimă bună.
Din acest Raport voi alege acum acele fraze care, dupa mine, au o importantă valoare literară. Se va pierde astfel ceva din valoarea epica și documentară. Ar fi trebuit poate să reproduc tot Raportul, dar fiind prea lung, nu vreau să abuzez de răbdarea cititorului. Cine dorește însă, să caute pe internet Raportul și să-l citească cu atenție. Nu există omagiu mai mare fața de Avram Iancu, decât acela de a-i citi Raportul original, un document la fel de important, ca și Cărticica șefului de cuib a lui Zelea Codreanu:
Raportul prefectului Avram Iancu despre faptele cetelor armate românești, în decursul răzbelului cetățean în anii 1848-49
După ce în adunarea de la Blaj din luna septembrie 1848 se determină, ca în puterea dreptului dat tuturor popoarelor monarhiei să se organizeze și garda națională română, pentru a ne apăra contra terorismului maghiar, care devenise cu totul nesuferit, eu mă reîntorsei în muntosul meu ținut, mă așezai cu locuința la Câmpeni și întreprinsei a ridica și organiza garda națională.
Într-aceea, Comitetul de împăcăciune fu confirmat de comandantele general, baron Puchner și când prochemăciunea către popoarele Transilvaniei ieși, se delinie și planul pentru dezarmarea rebelilor. Garda națională, conchemată de mine, era concentrată la Câmpeni, Bistra și Bucium, sub comanda tribunului Corcheș, centurionului A. Bistreanu și vicetribunului Popovici. O altă despărțitură a gardei staționa la Margina. În 21 octombrie (1848) primii o scrisoare către comandantele unei divizii de dragoni, strâmtorați de către maghiari la Huedin, cu acea provocare, să văd cum aș putea scăpa numitul despărțământ din prinsoarea maghiară. Însărcinarea din urmă o executai cu atâta norocire, încât generalul comandante își descoperi a sa mulțumire într-un decret lăudătoriu.
La Abrud, pe când o deputățiune a acelui oraș se ruga pentru o învoire pe cale de pace, eu îi pusei condițiunile și îi dădui 3 zile, timp de socotit. Totodată, am luat măsuri ca să tai toată comunicațiunea acestui oraș cu Aiudul și Zlatna. Orașul primi condițiunile, fu tratat bine și prietenește și până la venirea lui Hatvani, peste o jumătate de an, se bucură de cea mai mare liniște și siguranță sub protecția românilor.
Românii, prea sătui de terorismul maghiar, se sculară fără conducători și, în prunceasca (copilăreasca) lor credință, începu de la sine a dezarma pe maghiari. Aceasta se întâmpla mai vârtos în acele ținuturi unde prefecții nu avuseseră timp a organiza garda națională. Pentru a preîntâmpina vreo dezordine, în coînțelegere cu Buteanu, ordonai acolo pe tribunii Aviron Telechi, Nemes și Cândea, dintre care cei doi din urmă, cu toată blândețea și omeneasca lor purtare către familiile maghiare aristocratice pe care le apăra de orice rea tratare, mai târziu fură uciși tocmai de către acei apărați ai lor.
Pe același timp și încă tocmai pe când negociam cu Abrudul, în 22 octombrie, primii o asemenea știre de la Zlatna. Românii, venind în cete numeroase la acel oraș al cărui locuitori maghiari erau cunoscuți ca cei mai fierbinți ajutători la tendințele maghiare, provocară garda națională maghiară a depune armele. Eu demandai tribunului Iosif Moga ce avea ordinul de a dezarma Offenbaia să-și schimbe mărsul și să meargă la Zlatna să mijlocească o învoire de pace. Acel tribun, fiind tocmai ocupat cu dezarmarea, însărcină pe vicetribunul Clemente Aiuzeanu ca să meargă îndată la Zlatna. Ci pe când acesta se apropia de oraș, catastrofa trecuse peste el.
În 23 octombrie, românii fuseră chemați spre a negocia: apoi se primi condițiunea ca pe cât va curge dezbaterea de învoială, armele să se depuie de ambele părți. Românii depuseră armele fără cel mai mic prepus, încât unii se puseră jos fără nici o grijă, alții iarăși mâncau din merindea ce aveau, într-aceea capii negociau cu maghiarii. Dintre maghiari depuseră armele numai gardiștii din șirurile din nainte iar ceilalți, ca niște perfizi, le ținură între picioare sau dinapoi. Tunurile încă le țineau gata înapoi! Deci pe când românii negociau cu nepăsare, Nemeghyei, consilier de montanistică și comandante al gărzii maghiare, striga dintr-o dată în ungurește „foc“. Maghiarii armați se înieptară (îndreptară) nainte și pușcară hoțește asupra neînarmaților români dintre care mai mulți rămaseră morți, iar ceilalți în prima spaimă o luară la fugă, lasându-și mulți tocmai și armele. Acum însă românii inverșunați, readunându-se foarte numeroși, inflăcărați de mânie și răzbunare, se răped asupra nefericitului oraș. Totodată se răspândi și falsa faimă (știre) că Iancul s-ar apropia cu cetele sale. Gardele maghiare nu putură înfrunta răpegiunea românilor. Orbite de furie, (gardele maghiare) deteră foc topitoriei împărătești, bisericii românești cum și altor case ale românilor, apoi o tuliră din oraș, la o fugă neregulată, iar cu ele se depărtară și o parte însemnată dintre locuitorii maghiari.
Acum se începu o măcelătura înfricoșată în care își aflară moartea mai mulți prunci nevinovați și femei, pentru că furia românilor nu se mai putea reînfrâna; totodată pătrariul mai frumos al orașului, locuit de maghiari, deveni pradă flăcărilor. Soartea gardelor fugare, ca și a celorlalti maghiari care se alăturaseră lângă ele, înca nu fu mai bună. Știrea despre perfidia comandanților maghiari din Zlatna zbură naintea nenorociților. Locuitorii din Presaca și împrejurime au fost și apucat nainte spre a sta într-ajutoriu la frații lor din Zlatna în contra maghiarilor, când iată că-i întâmpină fugarii. Românii îndată și loviră asupra nenorociților și uciseră pe mai mulți din ei. Între maghiarii morți fu și urzitorul catastrofei, consilierul montanistic Nemegyei, însă și alți mai mulți nevinovați, prunci și femei. Acesta e adevăratul curs al catastrofei de la Zlatna. Eu îndata ce aflai de acea întâmplare tristă, alergai spre a lua măsuri ca pe oficialii camerali câti au mai rămas în viață, sa-i duc la Abrud, în siguranță.
Mai departe nu merg, poate doar dacă interesul pentru cele de mai sus va fi suficient de mare. Dar și din acest mic fragment din Raport ne dăm seama că simțul psihologic și logica impecabilă a lui Iancu în descrierea încurcatelor evenimente din munți, egaleaza, dacă nu și întrece, maiestria artistică a lui Negruzzi din celebra nuvelă Alexandru Lăpușneanu. Felul în care Iancu prezintă antitetic comportarea cinstita a orașului Abrud care a înțeles să aleagă pacea, nefiind tulburat 6 luni de nicio neplăcere până ce n-a venit alt ticălos ca să tulbure apele, Imre Hatvani, în antiteza cu comportarea perfidă a gardei maghiare din Zlatna, ne aduc aminte că Iancu era și avocat și știa să mânuiască și argumentele logice cu îndemânare, mai ales că dreptatea era de partea lui. De asemenea, am rămas uimit că Iancu in Raportul lui, folosește perfectul simplu, specific oltenilor și nu greoiul perfect compus, atât de des utilizat în vorbirea curentă din Ardeal. Este sigur că, folosind acest mod verbal, Iancu a imprimat textului dinamismul cerut de viteza cu care se desfășurară evenimentele menționate.

Invataturile lui Ghinghis-Han

De doua zile recitesc cartea lui Harold Lamb, intitulata Ghinghis-Han. In primul capitol, intitulat „Misterul“, autorul nu mai pridideste cu laudele la adresa marelui mongol care nomad fiind si analfabet, a rasarit din desertul Gobi, declarand razboi popoarelor civilizate ale pamantului, pe care le-a si zdrobit.

Au mai fost distrugatori de civilizatie, precum Atila sau Alaric, dar Marele Mongol nu are egal. Si mai este invaluit si in mister. Un nomad, un cioban, a intrecut in strategie militara pe generalii armatelor a trei imparatii. Un barbar analfabet ce nu stia sa scrie, a intocmit o pravila de legi pentru cincizeci de popoare. Lui Napoleon, stralucitul geniu militar de mai tarziu, nu i se poate uita ca a parasit o armata in Egipt, iar alteia i-au albit ciolanele pe coclaurile Rusiei. Iar la Waterloo…

Imperiul napoleonian, zice mister Lamb, autorul, s-a naruit chiar in timpul vietii sale, codul sau de legi a fost calcat in picioare imediat ce a pierdut tronul iar copilul lui a fost desmostenit inca in timp ce el traia. Doar cu Alexandru cel Mare ar putea fi comparat marele mongol. Si nici asa realizarile lui Ghinghis-Han nu palesc. Ci dimpotriva!

Generalii lui Alexandru au pus stapanire pe regatele lui imediat dupa moartea acestuia, fiul lui fiind constrans sa fuga. Dupa moartea mongolului, fiul sau si-a luat in stapanire teritoriul fara nici o impotrivire si in liniste. Si acest teritoriu se intindea din Coreea pana in Armenia si din Tibet pana la Volga. Kubilai-Han, stranepotul sau, a domnit inca pe o jumatate din imparatie! Cum a fost posibil ca un barbar sa creeze un imperiu din nimic, care sa reziste atat de mult timp si atat de bine eroziunilor? Cei mai mari istorici spun ca asta nu se poate explica, nici intelege. Singura explicatie ramane cea din evul mediu, care spun ca forta devastatoare a armatelor lui Ghinghis-Han consta in faptul ca erau de esenta … draceasca!

Noi, fara a apela la draci, vrem sa explicam acest mister cu ajutorul ratiunii. Sigur ca exceptionala rezistenta fizica a mongolilor, faptul ca puteau sta in sa zile intregi, ca puteau flamanzi o saptamana fara sa le pese, a jucat un mare rol. Dar, asta nu explica misterul. Exista insa si alte explicatii.

In primul rand a fost faptul ca Ghinghis-Han era un comandant drept si care-si tinea cuvantul dat. El si-a tinut promisiunile facute intotdeauna, fiindca la un analfabet ca el, cuvantul dat avea mare greutate. El, cu alte cuvinte, nu era misel! Apoi, a reusit sa adune intr-o singura hoarda toate triburile turco-mongole care pana la el se razboiau unele cu altele. El le-a unit sub acelasi sceptru, aducand linistea in interiorul granitelor imperiului sau.

Apoi, ca sa-si tina hoardelesi mai bine in frau, le-a dat nabadaiosilor lui supusi un cod de legi, numit IASSA. Sa aruncam o privire asupra continutului acestui act normativ a carui nerespectare era pedepsita cu toata asprimea.

Furtul si adulterul nu erau tolerate, fiind pedepsite cu moartea. La fel se pedepsea furtul unui cal! Neascultarea copiilor fata de parinti, a fratelui mai mic fata de cel mai mare, lipsa de incredere a barbatului in sotia sa, sau neajutorarea saracului de cel bogat, lipsa de respect a sublaternului fata de comandantul sau, primeau pedepse aspre. Despre betie, unul din cele mai raspandite vicii ale mongolilor, IASSA le da voie mongolilor sa se imbete de cel mult trei ori pe luna. Dar, ar fi bine sa nu se imbete de loc! Zicea mai departe actul normativ. O alta slabiciune a mongolilor era teama de traznet. In desertul Gobi, lipsit de copaci, traznetul facea ravagii, inducand in cei ce traiau acolo o teama irationala. Cand tuna, multi mongoli se aruncau in lacuri si in fluvii, inecandu-se. IASSA, pe timp de furtuna, le interzicea sa se atinga de apa. IASSA oprea totodata pe mongol sa se lase cuprins de furie. El, mongolul, trebuia sa aiba inima buna tot timpul!

Cu sodomitii, spionii, tradatorii, martorii mincinosi sau cei care recurgeau la magia neagra, IASSA era necrutatoare: moartea! Iar prima lege din IASSA suna pentru urechile noastre extrem de … cunoscuta: „Se porunceste tuturor oamenilor sa creada intrun singur Dumnezeu, facatorul cerului si al pamantului, singurul datator de bogatii si saracie, de moarte si viata si a carui putere peste cele lumesti este fara sfarsit.“ Dar porunca asta nu era urmata de pedepse, pentru ca codul acesta tintea trei lucruri: supunere fata de han, unirea hoardelor intr-una singura si starpirea raului din radacina. Cu alte cuvinte, IASSA era si un cod moral care aducea printre nomazi reguli de comportare aspre, cu care nici azi nu ne-am rusina, daca ar fi aplicate.

La mongoli, daca nu era prins supra faptului, nimeni nu avea dreptul sa acuze un om de o fapta, daca acesta nu-si recunostea vina. Si e de mirare ca la acest popor barbar, constiinta ajunsese atat de avansata, incat istoria a pastrat exemple numeroase cand faptasii si-au recunoscut faptele, desi unele din ele le aducea pedeapsa capitala.

Din aceste cateva randuri, observam un fapt ce nu poate sa nu ne uimeasca. Marele hanat mongol, format din barbari si ciobani analfabeti, se conduceau dupa un cod moral de exceptie. Rezumand, ajungem la concluzia ca la mongoli, legea onoarei, disciplinei, educatiei, ajutorului, alaturi de credinta intr-un singur Dumnezeu, de respectarea cuvantului dat, a grijii de a nu fi misel si spiritul de jertfa erau nu numai cunoscute, ci si la mare pret.

Dar, cea mai mare uimire il cuprinde pe cel care are idee de ce inseamna doctrina legionara. Fiindca IASSA nu este altceva decat o varianta mongola a „Carticelei sefului de cuib“ legionar, adica a doctrinei legionare a lui Corneliu Codreanu. Si care cuprinde aproape cuvant cu cuvant, invataturi comune!

Aceasta a fost „misterul“ victoriilor hoardelor lui Ghinghis-Han asupra dusmanilor sai, niste regate si imparatii putrede, cu o viata decazuta si impregnata de egoism si inegalitate. Deci, daca o doctrina identica cu cea legionara a putut face din niste analfabeti si niste barbari invingatorii lumii, nu am exagerat de loc atunci cand am afirmat de nenumarate ori in articolele mele anterioare, ca doctrina legionara este una victorioasa, contra oricaror dusmani ai poporului roman. Insusindu-ne codul de comportare legionar, care, dupa cum vedem, are antecedente in istorie, poporul roman va ajunge pe acele culmi de virtute si de moralitate, incat nu va mai avea de ce sa se teama de nimeni. Afara de traznet si de Dumnezeu.

Organizarea albinelor

Apicultura romaneasca se mandreste cu cartea lui Constantin L. Hristea, cel care a scris masiva si bine doumentata lucrare „Stuparitul“, ( 733 de pagini). In editia a III-a, aparuta in aprilie 1947, la pagina 18, autorul prezinta cateva caracteristici ale organizarii cuiburilor de albine si furnici, care fac parte din ordinul hymenopterelor:

„-  Mai toate hymenopterele au o minunata organizatie a muncii, fiecare faurind o anumita lucrare, dupa varsta ce-o are, trecand din functie in functie, incepand cu cele mai grele pentru ca, spre batranete sa le ramana cele mai usoare si care le cer sfortari mai reduse…

- Simtul cooperatiei e de asemenea foarte dezvoltat in organizatia lor. Cine, facand stramutare de faguri primitivi si legati cu sfoara de Manila, n-a vazut cum albinele rod fir cu fir, o scot afara pe urdinis si, cat e firul de lung, cateva din ele se insira de-a lungul lui, il prind cu falcutele si, ca la o comanda, deodata 4-5 isi iau zborul, ducand departe firul, caruia, de sus, ii dau drumul deodata si se intorc din nou, la aceasta ordonata si unita munca?

- Educatia tineretului, la diferite specii din ordinul Hymenopterelor e prea bine cunoscuta. Ea e preocuparea celor batrane, care invata pe tineret toate muncile si se manifesta mai ales la albinele domestice…

- Spiritul de sacrificiu al individului pentru colectivitatea e minunat si-l poseda toate hymenopterele. Un musuroi de furnici, zgandarit la suprafata, face sa iasa intraga armata de la fund, iar viespile si albinele isi apara pana la moarte stupul si cuibul lor.“

Iata cum niste fiinte aflate pe o scara inferioara de dezvoltare, au reusit prin organizare dupa anumite principii, sa ajunga la o viata sociala bogata, care cunoaste diviziunea muncii si anumite reguli sociale, pe care le respecta cu strictete fiecare membru al cuibului. In aceata organizare sta extraordinara lor capacitate de a rezista intemperiilor si dusmanilor de toate felurile.

Uimitoare este insa asemanarea dintre cuiburile de furnici si albine si doctrina legionara, care isi desavarsea activitatea si educatia in … cuiburile legionare. Cand un cuib depasea numarul de 12 membri, aparea fenomenul de „roire“ ca la albine, legionarii desprinsi din cuibul-mama infiintand alte cuiburi noi. Citind cele de mai sus si luand cele 6 legi din „Carticica sefului de Cuib“, pe care Capitanul le-a impus ca obligatorii legionarilor, observam cu mirare ca 4 din aceste legi legionare sunt respectate si de albine. Legea muncii, educatiei, disciplinei si ajutorului sunt permanent prezente in viata albinelor. Doar legea tacerii si onoarei, specific omenesti, lipsesc.

Iata inca un motiv de a ne readuce cu recunostinta in memorie figura Capitanului, care cu genialitatea lui a dezvoltat doctrina legionara, asezand-o pe anumite principii valabile nu numai in societate, dar unele din ele si in natura. Daca aceasta doctrina ar fi insusita macar de jumatate dintre romani, alaturi de credinta noastra ortodoxa si de spritul de jertfa, forta spirituala dobandita ne-ar situa pe una din treptele cele mai inalte de civilizatie cuoscute la nivel planetar, patria noastra ar deveni ca soarele sfant de pe cer iar alte popoare ne-ar privi cu admiratie si ar putea chiar lua exemplu de la noi.

Dar cu femeile ce-ati avut?

Dusmanii Miscarii Legionare au incercat in fel si chip sa justifice cumplitele prigoane, pretinzand ca ar fi fost o miscare paramilitara violenta, care reprezenta un pericol la adresa ordinii si „institutiilor statului“. Desigur, unul din nenumaratele neadevaruri vanturate in jurul Miscarii. Pentru ca daca punem intrebarea „ Dar cu femeile legionare ce-ati avut?“ nici un raspuns logic si coerent nu mai poate fi dat. Fiindca bestialitatea cu care au fost schingiuite si ucise, nu poate fi justificate cu nici un argument. Cu absolut nici unul!

Un fragment din Memoriile lui Nicolae Nita, „Martirii ne vegheaza din ceruri“ ne prezinta patimirile de neinchipuit ale Nicoletei Nicolescu, sefa cetatuilor pe tara (Cetatuile erau organizatiile femeilor legionare), o apropiata de-a Capitanului, care, in perioadele cand Codreanu trebuia sa stea ascuns, facea curierat, ducand ordinele Capitanului la organizatiile legionare.

„…Câteva luni mai apoi, aflasem de sfârsitul tragic al Nicoletei Nicolescu, Comandantã Legionarã, Sefa Cetãtuilor de Fete pe tarã. Arestatã împreunã cu multe alte camarade din Cetãtui în 1938, fusese schingiuitã în beciurile Prefecturii Politiei Capitalei luni de-a rândul, în chipul cel mai crud. Roata mortii se învârtea sârguincios; vesti tragice soseau din tara întreagã despre cei cuminecati în credinta lor pe drumul cu Arhangheli.

Si, într’una din zilele lunii Iulie, vestea uciderii Nicoletei si cruzimile la care a fost supusã în ultimele clipe de viatã ale ei, strãbãtu ca fulgerul toatã suflarea româneascã. Secretul acestei tragedii, n’a putut fi pãstrat. Pânã si brutele asasine s’au cutremurat de zelul de neînvins al credintei Nicoletei.Intr’o celulã dela subsolul Prefecturii, cu oasele zdrelite, cu pieptul tãiat mãcelãreste ca sã i se ia viata grabnic, eroina îi înfruntase aprig pe temnicerii si schinjuitorii ei, refuzând sã moarã repede, asa cum sperau ei. Incã mai respira si cutitele negre banditesti, cu lame groase, îi sfârtecau trupul încãpãtânat sã rãmânã pe viata asta, încãpãtânat sã mai respire încã, pânã la ultimul strop de viatã. Imagine dantescã de care gâzii cei fiorosi s’au îngrozit… Aruncatã apoi pe podeaua unei camionete-dube, între lopeti si târnacoape îngropãtoare de alte vieti tinere în pãdurea Pantelimon, fusese transportatã la Crematoriu.

- Nu moare mã! Nu moare!… Nu vrea sã moarã!…

In spatele Crematoriului, masina se opri. Undeva mai pe dreapta, o usã dosnicã ce duce în incintã. Mecanicul de serviciu Ion Cerchez o deschise:

- Actele de…

- Care acte? -îi tãie repezit întrebarea unul din agenti. N’are nevoie dã ele un’ sã duce… Carã-te…

- Da, dar stiti, corpul trebuie înregistrat…

- S’a fãcut de delegatii Prefecturii: Siguranta Statului. Stim noi ce trebuie… Carã-te de-aici…

Pus în fata autoritãtilor “statului”, mecanicul deschise larg usa si se dã într’o parte, lãsându-i sã intre – vrând-nevrând – pe cei doi asasini: Pavel Patriciu, Comisarul Prefecturii de Politie din Bucuresti si agentul Iuliu Horvath.

Sacul atârna greu… Rosit de sângele pierdut al victimei, l-au apucat cu grije de colturi, sã nu se murdãreascã, si au intrat în Crematoriu, cotind la stânga, pe culoarul palid luminat.

- Stai asa!… Las-o jos cã m’am pãtat. Sã schimb mâna…

Sacul fu trântit pe podeaua de beton, ca o povarã apãsãtoare si, în cãdere, gura legatã i se deschise. Capul Nicoletei se revãrsã înafarã, la viatã parcã. Horcãia în sânge încercând sã respire si ochii priveau straniu la cele trei personagii, înmãrmurite la vederea ei încã în viatã… Era aproape de ora 23…

Putin mai apoi, în cuptorul cu nr. 1, rezervat permanent victimelor legionare, focul o cuprinse, în gemete apocaliptice de durere. Refuza, refuza sa moarã, parcã în ciuda cãlãilor…

Dintr’odatã, nu se mai auzi nimic. Se fãcu liniste, o liniste mormântalã si apãsãtoare… Pe obrazul mecanicului de la Crematoriu, Ion Cerchez, se prelinse pe nesimtite o lacrimã si încercã iute sã si-o ascundã cu mâna.

- A murit!… Ai vãzut?!… Ti-am spus eu…

Din cosul cuptorului cu nr. 1, fumul albãstrui se rãspândeste ca o perdea subtire deasupra orasului cufundat în noapte, vestind miselia cea mare… O viatã de cruciatã se stinsese în flãcãri, pe rug… Din cer, stropi de ploaie încep sã se reverse deasupra pãmântului ca la o comandã si trãznetele lui Dumnezeu încep sã biciuie vãzduhul cu fulgerãri mânioase; dar focul iudelor, ascuns, pâlpâie neatins corpul martirei…

Sfatul miselnic, uneltit si hotãrît de putere împotriva tineretului crestin legionar, osândea hoteste la moarte. Rodul de aur al Tãrii, pãsea pe drumul spinos al calvarului si mântuirii Neamului…“

M-am saturat de minciuni!

MOTA-MARIN-6Spatiul german abunda de lucrari care se refera la miscarea legionara. Pe nemti se pare ca-i intereseaza modelul romanesc, care a reusit sa-i intreaca in disciplina si organizare pe ei, campionii  disciplinei.

Asa ca am intrat pe Amazon.de si am puricat toate cartile care se refereau la Legiune. Am eliminat imediat pe cele unde in descriere apareau cuvintele antisemitism, nazism sau organizatie criminala, fiindca n-aveam de gand sa arunc bani pe niste carti care mi-ar fi ridicat sagele la cap. Asa ca m-am decis pentru cartea lui Claudio Mutti, profesorul Italian indragostit de Romania, dar si de Legiune. Drept pentru care, din dragoste pentru Capitan, avea sa invete limba romana. Claudio Mutti a devenit cel mai mare specialist, recunoscut pe plan mondial, privitor la istoria legionara. Cartea pe care am ales-o, ca sa-mi crut sistemul circulator, se numeste, pe nemteste, “Mircea Eliade und die Eiserne Garde”. Suna cam zgronturos, dar mie imi place titlul italian: Mircea Eliade e la Guardia die Ferro! Alt titlu Italian, care ma face sa trepidez de bucurie, este: Il Capo di cuib! (Carticica sefului de cuib!) Italienii, din respect pentru Legiune, au preluat cuvantul romanesc cuib, lasandu-l netradus! Frumos omagiu adus lui Codreanu!

Primind eu cartea prin posta in cateva zile, m-am apucat sa citesc cu lupa, inclusiv introducerea sau cele cateva randuri insailate pe coperta din spate datorate, probabil, editorului german. Deja in primele 7 randuri am avut atat motive de bucurie, cate si de profunda revolta. Iata traducerea acestor 7 randuri:

“Nu exista o mai adanca exprimare a sufletului romanesc”. Cu astfel de cuvinte exaltate s-a exprimat filozoful Vasile Lovinescu, atunci cand s-a referit, in anul 1997, la Legiunea Arhanghelului Mihail, acea organizatie politico-spirituala, care a fost infiintata de Corneliu Zelea Codrenu in anul 1927 si care, la zeci de ani dupa ce a fost innecata in sange, este prezentata de istorici ca cea mai radicala si mai fascista miscare care a existat vreodata.

Deci pana si nemtii, cei atat de putin perspicace in a descifra sensurile istoriei, au remarcat  uriasa diversiune care s-a tesut in jurul Miscarii Legionare!

Aceasta minciuna este usor de combatut. Atat de usor, incat nici n-ar merita sa ne ocupam cu ea, daca n-am sti ca unii dintre romanii nostri o vor crede. Apoi, cum sa acceptam sa se spuna despre Legiune, care este “cea mai profuda exprimare a sufletului romanesc” ca a fost cea mai fascista orgaizatie din Europa? Asa ca, vom lua la rand principalele miscari nationaliste dinainte de WW2 si le vom compara cu Legiunea:

Partidul Crucilor cu Săgeţi maghiar a fost un partid care a fost la putere în Ungaria între 15 octombrie 1944 şi ianuarie 1945. În patru luni partidul lui Szalasi a reuşit să înfiinţeze ghetoul din Budapesta şi să extermine circa 80.000 de evrei din Ungaria şi Transilvania cedată. Organizaţia a fost pe drept condamnată de Tribunalul din Nürnberg şi interzisă.

Ustaşa croată a comis masacre asupra civililor: sârbi, evrei, ţigani, pe care i‑au exterminat cu sânge rece. Organizaţia lui Ante Pavelic a înfiinţat lagărul de exterminare Jasenovac la 100 de kilometri sud‑est de Zagreb, unde şi‑au găsit sfârşitul 90.000 de victime. Mişcarea a fost, desigur, interzisă.

Hlinka slovacă a colaborat cu Germania nazistă şi, printre alte isprăvi, a deportat evrei la Auschwitz. A fost, pentru colaboraţionism şi antisemitism, interzisă şi ea.

Mişcarea „Rex“ a lui Leon Degrelle a colaborat şi ea cu naziştii, organizând o brigadă valonă care a luptat sub flamura SS contra ruşilor. În 1936, Degrelle se întâlneşte cu Mussolini şi Hitler, primind pentru mişcarea lui suport financiar (2 milioane de lire şi 100.000 de mărci.) Degrelle acceptase chiar grade în ierarhia SS, lucru care i‑a adus condamnarea la moarte în Belgia. Asta nu l‑a împiedicat să moara de batranete în 1994 în Spania. Mişcarea rexistă a fost şi ea pusă la index de Tribunalul din Nürnberg pentru nazism şi colaboraţionism.

Ei, şi acum vine Mişcarea Legionară la rând! Ce acuzaţie i s‑ar potrivi? Colaboraţionism? Păi Horia Sima a fost invitat la cancelarie (la Hitler în audienţă) şi el, Sima, a chiulit! (Foarte urât gest, mai ales din partea unui profesor!) Apoi, la rebeliune, armata germană a ţinut parte lui Antonescu. Iar legionarii din exilul german au fost închişi în lagăre la Dachau, Buchenwald, Rostock. Antisemitism? Da de unde! Au fost la putere patru luni, în care legionarii n‑au ucis niciun evreu. Am văzut ce‑a reuşit organizaţia Crucilor cu Săgeţi maghiare tot în patru luni! Deci, nici antisemitismul nu li se potriveşte. Ce‑ar mai fi putut fi? Genocid? Crime contra umanităţii? Au pus pacea lumii în pericol? Nazism? Uite că, deşi răuvoitorii au spus că salutau cam ca naziştii, n‑au fost consideraţi nici nazişti, nici fascişti, nici criminali. Cu toate că din Tribunalul de la Nürnberg făcea parte şi un judecător sovietic! Ce le‑ar mai fi pus pielea pe băţ legionarilor, dacă ar fi fost după el!

Mişcarea Legionară, cu până la un milion de membri, n‑a făcut crime, n‑a exterminat evrei, în timp ce ustaşii cu o mie sau două de membri au avut 90.000 de victime, deci de vreo 40 de ori mai mult decât numărul lor. Dacă şi legionarii ar fi avut aceeaşi sete de sânge, ar fi trebuit să‑şi treacă pe răboj vreo 40 de milioane de victime. Deci, Mişcării Legionare nu i se poate reproşa că s‑ar fi abătut de la doctrina ei, pură şi luminoasă. Iar dacă un tribunal ca cel de la Nürnberg, care a fost înfiinţat nu să facă dreptate ci „să pedepsească în mod corespunzător şi fără întârziere“ nu i‑a condamnat, cu ce drept vin toti nechematii sa afirme lucruri neadevarate despre Miscare? Cum putea fi Miscarea Legionara caracterizata ca cea mai radicala si mai fascista miscare care a existat vreodata, de vreme ce, in 4 luni cat a fost la putere, n-a ucis niciun evreu?

Doctrina legionara va iesi invingatoare

De mai multe ori, si poate nu destul de des, am scris despre doctrina legionara, pe care o consider singura capabila ca sa ne salveze de lucraturile dusmanilor vazuti si nevazuti pe care neamul si Tara Romaneasca ii are, as zice, dintotdeauna. Este doctrina salvatoare, fiindca este singura care a dovedit ca ne poate asigura izbanda, ceea ce s-ar materializa printr-o tara stabila, puternica si prospera, cu un nivel de trai acceptabil si cu politicieni cinstiti si dedicati intereselor tarii. Adica, o tara ca soarele sfant de pe cer.

Mai intai insa, sa ne dumirim cum a reusit Corneliu Zelea Codreanu sa puna bazele acestei doctrine, fiindca o asemenea intuitie nu este departe de genialitate. Trebuia sa primeasca ajutor de undeva, de sus! Dar, in acelasi timp, e nevoie sa te ajuti si singur! Iata un gand de-al lui Codreanu, exprimat in lucrarea lui „Pentru legionari“: „Ne-am dat seama cã totul se reduce la cunoasterea inamicilor si cã în momentul în care noi, românii, îi vom cunoaste, îi vom învinge.“ Deci , Codreanu s-a apucat el insusi sa studieze actiunile inamicilor. Dar, acele forte pe care Codreanu incepuse tocmai sa le studieze, au intrat in actiune, dandu-i prilejul sa le cunoasca nemijlocit ticalosia, prin arestarile si abuzurile impotriva unor copii, care intr-o gradina plantau rosii! Purtati prin tot Iasul la pas, cu Codreanu in catuse, ca sa-i vada cine trebuie, prefectul Manciu voia sa arate finantatorilor lui ca-si merita argintii! In urma acestei nedreptati, Codreanu s-a prabusit sufleteste. Iata ce marturiseste el in aceeasi lucrare autobiografica, „Pentru Legionari“:

„Eu eram zdrobit sufleteste. Mi s-au nãruit toate planurile. Am lãsat în voia sortii cãrãmidãria si am plecat cu primul tren în Bucovina la Câmpulung. De acolo, pe cãrãrile înverzite, m-am ridicat încet în munte, ducând poveri în suflet, durerile umilintei de ieri si chinurile nelãmuririi pentru ziua de mâine. Pare cã nu mai aveam nici un prieten în lume în afarã de muntele acesta: Rarãul, cu schitul de pe el. Sus, m-am oprit la aproape 1.500 m înãltime. Privesc peste munti si peste dealuri la sute de kilometri, dar nici o priveliste nu-mi putea alunga dinaintea ochilor privelistea infamiei si umilirii la care am fost expus, alãturi de tinerii mei camarazi . Plânsul lor îl auzeam si acum si mã durea.

Se însereazã! Nici o tipenie de om. Numai copaci si vulturi care tipã la stânci.

Cu mine nu am decât sumanul si o pâine. Mãnânc putinã pâine si beau apã dintr-un izvor care serpuieste printre pietre. Îmi adun lemn cu lemn si-mi fac un adãpost. O colibã. Aici în aceastã locuintã am rãmas o lunã si jumãtate. Putina hranã de care aveam nevoie, mi-o aduceau ciobanii de la stâna lui mos Piticaru.  Stãteam pe gânduri si-mi era rusine sã mã dau jos printre oameni. Oare ce pãcate voi fi fãcut de mi-a trimis Dumnezeu aceastã nenorocire pe cap, tocmai acum când voiam sã încep un plan asa de mare si frumos?“

Acum trebuie sa dam un ocol, ca sa ne aducem aminte ce rol a jucat muntele in desavarsirea spirituala a omului:

Moise, profetul cel mai apropiat de Tatăl Ceresc din Vechiul Testament, a avut întrevederea cu Dumnezeu după ce a urcat pe Muntele Sinai şi a ţinut post 40 de zile. Apoi a primit tabla cu cele zece porunci de la Domnul. Isus Hristos s‑a schimbat la faţă pe muntele Taborului, atunci când glasul dumnezeiesc a cuvântat: „Acesta este fiul meu preaiubit!“, în prezenţa profeţilor Moise şi Ilie. Iar Părintele Arsenie Boca, când a fost trimis în 1939 la muntele Athos de mitropolitul Bălan, s‑a rugat mult la Maica Preacurată să‑i dea şi lui un duhovnic, care să‑l conducă pe căile credinţei celei fără de prihană. Şi mult s‑a rugat părintele într‑o pădure, până ce Maica Sfântă s‑a îndurat de el şi l‑a dus pe un munte înalt, unde l‑a dat ucenic Sfântului Serafim de Sarov, mort la 1833. Aici în post negru, tăcere şi mare umilinţă a deprins multe taine ale acestei lumi şi a celeilalte, nevăzute. Când s‑a întors de la Athos, Părintele Arsenie era deja Om Ales: ştia să citească gândurile semenilor, faptele trecute şi viitoare, putea să comunice prin puterea gândului cu apropiaţii lui, era în stare să parcurgă în câteva secunde sute de kilometri iar dacă voia, porţile săreau din ţâţâni iar lacătele se deschideau singure în faţa lui. Adică se schimbase şi el la faţă. Si Corneliu Codreanu a petrecut pe munte 40 de zile, in post, tacere si mare umilinta. O fi avut si de el mila Maica Preacurata? Tot ce se poate, fiindca deja in mintea lui incoltise „un plan mare si frumos”.

Care putea fi planul cel mare si frumos al lui Codreanu? El a studiat, dupa cum o spune singur, metodele pe care le-au aplicat evreii in Romania, de au reusit in putini ani sa ajunga stapani pe bunurile tarii. Una din sursele lui de informatii a fost lucrarea lui Nicolae Paulescu, intitulata „Spitalul, Cahalul, Talmudul si Francmasoneria”. In aceasta carte gasim informatii interesante, care intaresc convingerea ca modelul dupa care a fost organizata Legiunea are la baza exceptionala organizare a cahalelor evreieisti. Iata cateva afirmatii ale lui Paulescu despre Cahale:

1. Dintre slujbașii Cahalului, unii formează un tribunal, „Bet-Din”, chemat să judece conflictele ce se ivesc printre ovrei, care, sunt astfel scutiți să alerge la tribunalele creștinilor. Acest tribunal este pus sub autoritatea Cahalului. De altfel, el este condus de haham, care este și șeful Cahalului.

2.În heder-ul superior (scoala superioara evreiasca) se învață Talmudul, precum și codul Șulhan-Aruk, care cuprinde legislația Statului ovreiesc. Aceia care au trecut prin această școală înaltă, de­vin „moreni” și singuri, au dreptul la vot în Comunita­tea ovreiască.

3. Cahalul are finanțe ca orice stat bine organizat. Veniturile statului ovreiesc se împart în ordinare și extra­ordinare. Printre veniturile ordinare, numărăm:

a) - impozitul pe chirii, strânse de la proprietarii ovrei;

b) - un impozit, care seamănă cu patenta și care este plătit de jidanii ce exercită diferite meșteșuguri;

c) - impozitul pe moșteniri;

d) - impozitul pe carnea cușer, tăiată de ha­hami.

4. Cahalul are autoritate abso­lută asupra ovreilor pe care îi guvernează.

Pentru ca să oblige pe jidovi să se supună la decizi­ile sale, el recurge, împotriva îndărătnicilor, la mai multe mijloace de constrângere. În caz de infracțiuni puțin grave, Cahalul poate să osândească, pe un ovrei, să-și piardă dreptul de morein până ce se va supune. El poate, de asemenea, să decreteze confiscarea averii jidovului nesu­pus, – bunăoară, zestrea unei femei vinovate. Dar mijlocul cel mai drastic de constrângere, este excomunicarea, - care se aplică jidovului ce „dis­prețuiește pe un haham, ce nesocotește Talmudul sau vorbele rabinilor, ce-și vinde pământul unui nejidan, ce jură în contra coreligionarilor înaintea unui tribu­nal neovreiesc, etc…”.

Excomunicarea are două grade: ea este mică sau mare. În primul grad sau Niddui, excomunicatul tre­buie să trăiască izolat și separat de ceilalți, – de care să stea despărțit, cel puțin de patru coți. El nu poate să se apropie decât de nevastă și de copii. În timpul excomunicării, nu îi este permis să se spele, nici să se tundă. Dacă moare, judecătorul cere să i se pună o piatră pe sicriu, ca să arate că mortul ar fi meritat să fie ucis cu pietre, fiindcă nu s-a pocăit și a fost dat afară din comunitate. De altfel, nimeni nu trebuie să-l plângă sau să-i însoțească cadavrul, – nici măcar rudele lui.

Niddui-ul durează 30 de zile; dar poate să se pre­lungească timp de 60 de zile și chiar 90 de zile, dacă excomunicatul nu s-a îndreptat. Dar dacă nici atunci nu se observă vreo ameliorare, Niddui poate fi urmat de Cherem. Marea excomunicare sau Cherem este echiva­lentă cu moartea civilă; și într-adevăr, ovreiul în contra căruia s-a pronunțat Cheremul, este ca mort între vii. El este exclus din comunitate, din havre, din Sina­gogă și din toate func­țiile Cahalului.

Nimeni nu mai poate să comunice cu el, nici să locuiască cu el, nici mă­car să-i închirieze o odaie. Dacă în trei zile nu se supune, Bet-Din îi vinde toată averea mobilă și imobilă primului cumpărător ce se prezintă și prețul este vărsat în tezaurul Cahalului. Excomunicarea Cheremului este pronunțată, cu mare solemnitate, în prezența a cel puțin zece mar­tori. Se aprind făclii, se sună din trâmbițe și se pro­nunță, asupra păcătosului, afurisenii înspăimântă­toare.

Sa vedem acum analogia dintre aceaste norme ale Cahalului si organizarea Miscarii Legionare:

1) Si Legiunea aveau un tribunal care judeca cazurile de incalcare a codului de comportare al Miscarii, bine precizat de „Carticica sefului de cuib“. Legionarul Stelescu, datorita multiplelor abateri de la codul de comportare al legionarului cat si prin incalcarea legamantului depus la intrarea in Legiune, a fost judecat de un „tribunal legionar“, condus de avocatul Ion Banea, care l-a exclus pe acesta din randul Miscarii. Lui Stelescu i s-au imputat defaimarea Legiunii prin minciuni si denigrarea Capitanului, prin afirmatii precum ca „ar fi avut ceva cu Lupeasca!“, prin refuzul de a plati o parte din diurna sa ca parlamentar la caseria Miscarii, dar si fiindca planuise uciderea Capitanului prin otravire!  Deci, a fost facut pe drept „cherem“!

2) In comunitatile de evrei nu au toti drept de vot! Asta o sa-i determine pe adeptii democratiei sa faca ochii mari! Fiindca in Romania nu auzi altceva decat de consolidarea democratiei si a statului de drept! Democratia si statul de drept sunt o marfa de export pe care unii, care nu ne sunt prieteni, ni le baga pe gat. Daca vrei sa ai succes, dai democratia la o parte! In nicio armata din lume nu exista democratie. Ce-ar fi daca ordinele comandantului ar fi supuse la vot? Uitati-va la partidele „democratice“. Nici unul nu este in stare sa ia o decizie in favoarea romanilor. Si atunci, nu e mai bine sa renuntam si la ele si la democratie? Legiunea nu a fost partid niciodata, pentru ca nu a avut statut. „Statutul“ Legiunii l-a expus Corneliu Codreanu, in 2 minute, atunci cand a infiintat „Legiunea Arhanghelului Mihail“ in fata „vacarestenilor“, camarazii lui din inchisoare:

„Astăzi, Vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ioan Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează: LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli.“

3. Si Miscarea Legionara a avut buget. Fiecare legionar contribuia, dupa puteri, cu bani la caseria legiunii. Codreanu a instituit regula ca parlamentarii legiunii, care primeau 30.000 de lei retributie pe luna, sa-si pastreze doar 8 mii de lei, iar restul sa-l depuna la caseria Legiunii. Singurul care, dupa un timp, a refuzat sa mai plateasca, a fost Stelescu. Legiunea mai primea donatii de la oameni cu stare, care erau admiratori ai Miscarii, dar si prin actiuni precum strangerea fierului vechi si, ulterior, infiintarea comertului legionar.

4. In Legiune autoritatea Capitanului era si mai absoluta ca in sanul Cahalelor. Dar spre deosebire de Cahale, unde autoritatea era mostenita, in Legiune ea avea la baza admiratia si dragostea legionarului fata de cel care, in toate, respecta cel mai strict codul de comportare legionar: Capitanul! Disciplina era de fier, dar autoimpusa. Orice legionar putea sa paraseasca oricand legiunea, era doar scris la Carticica (Carticica sefului de cuib) si anume, atunci cand nu mai credea in idealurile ei! Cand nu se mai putea identifica cu telurile Legiunii! Si atunci, daca puteai sa iesi din legiune oricand voiai, unde este totalitarismul Miscarii?

O carte interesanta, scris de Ben Dan si intitulata „Spionul din desert” prezinta viata si moartea spionului evreu Eli Cohen. Fiindca autorul face si o incursiune in istoria Mossad-ului, celebru serviciu de informatii evreiesc, care s-a remarcat prin extraordinare actiuni, cum ar fi furtul bombei atomice de la … americani, sau identificarea si aducerea criminalului nazist Eichmann din Argentina in Israel, ca sa fie judecat. Ce principii stau la baza acestui serviciu de informatii am aflat din cartea mai sus mentionata:

Orice agent Mossad, are un salariu care nu este exagerat de mare. Un sef de compartiment din serviciu secret israelian primea la data scrierii cartii 530 dolari americani. Nu banul trebuia sa fie motivatia agentului Mossad, ci patriotismul si spiritul de sacrificiu. Isser Harrel, celebrul sef al Mossad-ului, avea sa spuna clar ce se cerea de la un agent Mossad: sa fie cinstit, loial, (bineinteles fata de Mossad) si… sa fie patriot! Ati mai auzit azi in Romania pe cineva sa spuna ca, de exemplu, ca sef al serviciilor secrete, trebuie pus un patriot? Sau cuvantul asta este deja interzis in Romania? In Mossad nu erau acceptati decat evrei, ceea ce garanta dragostea de tara. In Legiune nu erau primiti decat numai romani, din aceleasi ratiuni! Nici legionarului nu i se cerea altceva decat i se cere unui agent Mossad. Iata ce spune Legea legionara a disciplinei: fii disciplinat legionar, căci numai aşa vei învinge. Urmează‑ţi şeful şi la bine, şi la greu. Iar legea muncii suna asa: Munceşte. Munceşte în fiecare zi. Munceşte cu drag. Răsplata muncii să‑ţi fie nu câştigul, ci mulţumirea că ai pus o cărămidă la înălţarea Legiunii şi la înflorirea României. Dar legea cea mai importanta a agentului Mossad este Legea tacerii, care la Legionari este descrisa astfel: vorbeşte puţin. Vorbeşte ce trebuie. Vorbeşte cât trebuie. Oratoria ta este oratoria faptei. Tu făptuieşte; lasă pe alţii să vorbească.

Dar, Codreanu, preluand organizarea de la Cahale, a facut un lucru extraordinar: a increstinat Doctrina Legionara, aducand-o in comuniune cu Invataturile lui Isus. Iata ce spun legile Ajutorului si Onoarei: ajută‑ţi fratele căzut în nenorocire. Nu‑l lăsa. Mergi numai pe căile indicate de onoare. Luptă, nu fi niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decât să învingi printr‑o infamie, mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei. Iata cum este descrisa viata cuibului, care este nucleul organizatiei legionare: „Cuibul adunat este o biserică. Intrând în cuib, te dezbraci de toate chestiunile mărunte şi închini o oră gândurile tale curate Patriei. Ceasul de şedinţă al cuibului este ceasul Patriei. Armonia deplină trebuie să rezulte nu numai din prietenia celor adunaţi, dar mai ales din comunitatea idealului lor. Acolo, în cuib, se vor înălţa rugăciuni lui Dumnezeu pentru biruinţa Legiunii, se vor cânta cântecele trimise de Legiune, se va vorbi despre cei morţi: martiri, eroi căzuţi pentru Legiune şi camarazii morţi în credinţa legionară, prieteni, părinţi, bunici şi strămoşi, rechemându‑se duhurile lor.”

Aceasta increstinare a Miscarii este factorul care asigura superioritatea doctrinei legionare fata de orice alta doctrina. Succesele de neinchipuit ale Legiunii, care nu numai ca a crescut ca Fat-Frumos, ajungand in 10 ani la sute de mii de adepti, dar a castigat in disciplina, organizare, maturitate atat de mult, incat a bagat groaza in dusmani. Acestia, recunoscand ca impotriva acestei doctrine nu se poate lupta, au facut tot ce le-a stat in putinta ca sa denigreze Miscarea Legionara si pe conducatorii ei. Apoi, nereusind in actiunile lor, au trecut la exterminarea conducatorilor legiunii, transformand statul roman intr-un stat criminal!

Si daca mai sunt cititori neconvinsi de cele de mai sus, sa le dau inca un motiv de meditatie: In anul 1944 doi tineri evrei, membri ai organizatiei teroriste pe care cartea lui Ben Dan, editia germana, o numeste „Stern-Gruppe”, Elijahu ben Zuri si Eliahu Hakim, au ucis in Cairo pe lord Moyne, probabil ambasador sau atasat al ambasadei engleze, pentru ca sa-i pedepseasca pe englezi ca limitasera numarul evreilor care doreau sa emigreze spre Palestina. Acestia au fost prinsi si torturati de politia egipteana, dar nu si-au tradat complicii. Au fost ulterior condamnati la moarte prin spanzuratoare si executati. Si acum, urmeaza o fraza uimitoare a autorului Ben Dan: „Cei doi Eliahu, care intre timp au devenit figuri legendare ale istoriei statului Israel…” Deci doi criminali, care au ucis un om vinovat doar pentru ca era englez, au devenit figuri legendare ale statului Israel!!! Si atunci, intreb si eu, ca prostul, de ce n-ar fi si Nicadorii si echipa lui Miti Dumitrescu, care au ucis doi criminali dovediti, unul mai mic, Duca, care avea 6 legionari pe constiinta si unul mai mare, Armand Calinescu, pe al carui raboj fusesera trecute, pana cand a fost pedepsit, sute de crime? N-avem noi mai multe motive decat evreii ca sa-i consideram pe acesti adevarati martiri „figuri legendare” ale romanilor? Si nu sunt acei evrei care tuna si fulgera impotriva legiunii niste jalnici impostori, care n-au nici cea mai mica indreptatire morala sa ne spuna noua, romanilor, care sunt „figurile legendare” pe care avem dreptul sa le introducem in istoria noastra?

Recenzia romanului „De la inima spre cer“

De curand am fost invitat sa fac o prezentare a ultimei mele carti. Am promis c-o voi face si iata ca acum ma tin de cuvant:

„De la inima spre cer“ este o lucrare cu totul speciala pentru mine, la care am inceput sa lucrez prin iulie 2013. Cartea aceasta este a treia, dupa „Cei 7 beduini“, un roman cu accente anticomuniste, scris intre 1987 si 1989, urmata, in anul 2012, de „Pui de tigan“, cartea cu cel mai mare succes de pana acum si care descrie viata unui copil de tigan, de pe la 10 ani si pana la maturitate.

Cel mai recent „roman“, numit asa de editura fiindca alt cuvant mai potrivit n-a gasit, este, de fapt, mai mult decat un roman. Cu cele 494 de pagini, trei parti si 183 de capitole, cu zeci de personaje, cu intamplari din razboi si din inchisoarea de la Aiud, (care au la baza intamplari reale), cu incursiuni in istoria romanilor si a Europei, cu comparatii, legaturi si chiar cu principii filozofice, dezvoltate pe baza de exemple, cu demonstratii logice si matematice (cu scopul de a corecta anumite interpretari nedrepte a istoriei noastre), cu portrete de oameni pe care i-am evocat ca sa-mi sustin parerile si opiniile, precum Parintele Arsenie Boca, Constantin Pancu, Corneliu Zelea Codreanu, Carol al II-lea, Antonescu, Horia Sima, Gavrila Marinescu, Armand Calinescu, Karl Mannerheim, Josef Pilsudski, Petrache Lupu, Nicolae Steinhardt, Dan Ion, Elena Lupescu, am ajuns la un moment dat la limitele mele. Eram ca un dirijor, caruia i s-a rupt batul in timpul unui concert. Am reusit, insa, sa duc, cu ajutorul Celui de Sus, lucrarea asta pana la capat.

Prima parte, „Memorii si Amintiri“, este de fapt partea care isi merita numele de roman, fiindca din cele 51 de capitole, majoritatea lor sunt pline de actiune si miscare. Cu partea de memorii de razboi in minte, am pornit la scris, ingrijorat la inceput ca o sa iasa cartea prea subtire! . (Aceste memorii din razboi acopera doar vreo 55 de pagini!) Dar, avansand cu scrisul, s-a petrecut un fenomen neasteptat, ca si cum subiectul initial, un bulgaras mic, s-a pornit la vale, luand proportiile unei avalanse. Cumva, subiectul s-a desprins de mine, avand logica lui interna de dezvoltare, taindu-si cordonul ombilical care-l lega de autor si pornind o viata aproape independenta de vointa mea. Asa a inceput sa se prefigureze personalitatea Parintelui Arsenie, pe care l-am evocat de multe ori de-a lungul cartii. De la memoriile de razboi, am ajuns la inchisorile patriei din timpul comunismului, si de aici pana la Legiune a mai fost doar un pas.

Apoi, a inceput sa capete contur partea a doua, numita „Insemnari despre Oameni Alesi“, as zice centrul de greutate al cartii, cu 74 de capitole. Ideea a pornit de la o intamplare povestita de Gavril Vatamaniuc, luptatorul din Muntii Bucovinei contra comunismului, care explica intr-un interviu cum, dupa schimbatul cantec al pasarilor din padure, isi dadea seama cand venea potera sa-l caute. Deci, Eminescu, cu acel al lui rau si ram care te ajuta la rastriste, nu era vorba goala iesita din fantezia unui poet!

Mai departe insa, Vatamaniuc a povestit cum a intalnit in padure un cetatean, cunoscut turnator al securitatii, pe care, desi ceva ii spunea sa n-o faca, s-a hotarat pana la urma sa-l impuste. Cand, cu un efort de vointa, a apasat pe tragaci, cartusul nu a explodat, ci s-a desfacut, pulberea imprastiind-se in mecanismul inchizatorului, blocandu-l si facand pusca de nefolosit. Vatamaniuc n-a spus-o, dar din sprancenele ridicate a mirare si din tacerea semnificativa care a urmat, mi-am dat seama ca era convins ca pe acel om l-a protejat Dumnezeu, fiindca probabil avea cu el alte socoteli.

Din aceasta poveste, ori de la cuvantul Cartii Sfinte, care spune ca nici un fir de iarba nu creste pe pamant fara stirea cuiva, sau de la interventiile divine de pedepsire petrecute la Gomora si Sodoma, prin ajutorul dat lui David ca sa-l invinga pe Goliat, dar si din vorbele parintelui Arsenie, pe care le-am si pus pe prima pagina a cartii: „Neamurile au un destin ascuns in Dumnezeu. Cand isi urmeaza destinul, au apararea lui Dumnezeu. Cand si-l tradeaza, sa se gateasca de pedeapsa“, am ajuns la convingerea ca istoria nu o face omul, ci Dumnezeu. El este cel ce supervizeaza evenimentele istorice, si atunci cand sunt contra planului divin, intervine energic si schimba cursul evenimentelor, deturnandu-le de pe fagasul pe care pornisera sa se desfasoare. Asta m-a facut sa citesc istorie, cu ochii pe butelie, cum zice romanul. Adica, sa surprind momentul cand mana lui Dumnezeu invarte de roata istoriei, schimbandu-i sensul. Astfel a aparut conceptul de Om Ales: Acesta este un om ales de Dumnezeu, care primeste misiuni divine, ca sa schimbe sau sa influenteze evenimentele istorice, conform cu planul ceresc. Foarte clar s-a zarit mana lui Dumnezeu intervenind in Batalia de pe Valtava, cand a luat partea armatei poloneze, a carei infrangere in luptele cu sovieticii era mai mult ca sigura. Toti expertii militari nu si-au putut explica nici pana azi cum a fost posibila acesta victorie, denumind razboiul castigat de polonezi: „Minunea de pe Valtava“. (Eu am explicat-o foarte usor!)

Istoricii insa, uscati si la suflet, si la minte, cred in continuare ca oamenii fac istoria. De asta lor le scapa multe din intelesurile evenimentelor istorice. Pe langa Pilsudski, conducatorul ostilor polone, am mai identificat si alti Oameni Alesi, precum Karl Mannerheim, Parintele Arsenie, Petrache Lupu (Minunea de la Maglavit) si, nu in ultimul rand, Corneliu Zelea Codreanu. Toti acestia au avut o misiune de indeplinit pe pamant. Ca sa ma conving pe mine si, apoi, pe cititor, am facut incursiuni in istorie, am intrat in viata Oamenilor Alesi, am despicat firul in patru si am ajuns sa gasesc explicatii la multe lucruri ramase neelucidate din trecutul nostru. Astfel, am aflat in ce imprejurari, cum, unde si cand a conceput Corneliu Zelea Codreanu bazele doctrinei legionare, am aflat de ce Legiunea a fost, este si va fi mereu prigonita, am descoperit, intr-un tablou de-al Parintelui Arsenie de la biserica Draganescu, figurile lui Ion Mota, Vasile Marin, Cantacuzino-Granicerul, Zelea Codreanu.

Din acest tablou, cautandu-i semnificatia, am ajuns sa ma lamuresc asupra misiunii pe care o are poporul roman de indeplinit in viitor. Nu avem de ales! Ori ne urmam destinul, ori disparem ca neam! Misiunea noastra ca popor este sa ne insusim doctrina legionara, pe care, cercetand documente si fapte istorice, am gasit-o de neinvins, in orice confruntare cu alta doctrina, fie ea comunista, masona sau anticrestina. Acesta este si motivul pentru care Miscarea va fi persecutata de-a pururi.

Mi-am indreptat, deci, atentia spre Doctrina Legionara si i-am descoperit puritatea, frumusetea si, mai ales, utilitatea. Inarmati cu principiile ei, vom deveni invincibili, prin puterea spirituala pe care ne-o vor da. Bazat pe aceste principii, nu a fost greu sa se inchege partea a treia, intitulata „Ganduri“. Este partea in care, dedicand multe capitole Miscarii Legionare si doctrinei ei, dezmembrand minciunile si dezinformarile din jurul Legiunii, am pregatit terenul pentru un proiect de dezvoltare durabila pentru Romania, bazat pe conceptiile si pe doctrina legionara.

Nu cred ca-si poate da cineva seama, ce proiect gigantic a fost acesta pentru mine. As fi putut orbecai 10 ani prin intuneric, ca cartitele, fara sa ajung sa vad lumina de la capatul tunelului. Dar, mi s-a parut ca am fost ajutat sa-l termin. Daca pentru primele doua romane, care impreuna au adunat doar 430 de pagini, mi-au trebuit 4 ani, desi le aveam pe ambele in minte, la ultimul roman, din care imi erau relativ clare doar 55 de pagini, fara ca la momentul acela sa stiu ceva despre Miscarea Legionara si Zelea Codreanu, neauzind inca de Pilsudski si de Mannerheim, am reusit sa inchei cele 500 de pagini intr-un an batut pe muche, desi jumatate din timp l-am folosit pentru documentare.

Imaginati-va ca intri pe Google si dai cuvant de cautare „Corneliu Zelea Codreanu“. Obtii 194.000 de documente. Le parcurgi pe primele 20 sau 30. Deci, din 194 de mii, citesti 30 de documente. De unde sa stii ca cele care iti apar sub ochi, sunt si cele mai reprezentative, cele pe care le cauti? De unde sa stii ca ce-ai citit nu sunt minciuni, facaturi sau diversiuni ale dusmanilor Legiunii? Cum sa controlezi daca nu te-ai inselat? N-am avut la dispozitie pentru documentare decat internetul. (Afara de doua- trei carti, intamplator aflate in biblioteca mea). Dar, ca un facut, la fiecare cautare pe google, dadeam exact peste documentele de care aveam nevoie, sau care imi ieseau in cale doar ca sa imi ofere material pentru un alt capitol, pe care in clipa aceea nici nu-l banuiam. A fost, pentru mine, pur si simplu tulburator, sa simt ca merge prea usor cu scrisul, ca ma culcam plin de
indoieli si noaptea visam rezolvarea, sau cum sa abordez problemele care se iveau, in incercarea de a modela un volum atat de mare de informatie haotica si aiuritoare.

Si totusi, in decurs de un an, am terminat cartea. Dar, cateva luni a durat corectura si editarea, cartea aparand la sfarsitul lui octombrie 2014 in Romania. Pe Amazon, insa, ceva mai tarziu. Am introdus in cuprinsul cartii si 18 imagini, unele doar orientative, fiindca, de exemplu, cele doua tablouri de la Biserica Draganescu, despre care vorbesc in carte, sunt prea mici si prea sterse, ca sa dea posibilitatea sa-mi fie urmarite explicatiile. Cei care vor citi cartea, sa caute tablourile pe internet. Marind imaginile, vor putea sa-si dea seama daca am dreptate sau fabulez.

Eu n-am vizitat inca Biserica Draganescu, am scris insa despre ea si despre pictura ei din imaginile gasite pe internet. Adica, mi-a fost dat mie, de la 2000 de km. departare, sa descopar ce n-a vazut in 35 de ani nimeni! Nici macar Securitatea! Pai nu e asta o intamplare care poate sa dea de gandit?

Mai fac doar mentiunea ca, dupa parerea mea, cartea trebuie citita de mai multe ori, ca sa fie bine inteleasca. Eu, cel care am scris-o, am citit-o de cel putin 30 de ori si chiar si acum, cand scriu aceste randuri, o am in fata mea si pe care o rasfoiesc, ca sa nu scriu aiureli. Aici trebuie sa mentionez si ajutorul dat de Editura Virtuala, prin cel care mi-a devenit prieten, Mugur Cornila. În urma unei discutii cu editorul cartii, el a venit cu ideea titlului, fiindca eu numisem romanul altfel, dar el mi-a spus: Nu suna bine, hai sa-i zicem „De la inima spre cer“. Am protestat, fiindca titlul meu avea referire directa la Miscarea Legionara, dar el m-a impacat, spunand ca titlul este o descriere literara a salutului legionar! Cu asta m-a dat gata!

M-am ingrijit si de coperta, am facut cu un program CAD o schita, fiindca voiam ca acea coperta sa reflecte cat mai fidel continutul cartii. Am reprezentat simbolul Miscarii, gardul, care se vrea un obstacol contra comunismului, iar in patratele din mijloc, am pus cateva figuri reprezentative, devenite eroi ai romanului. Editura a tinut cont de dorinta mea, dar Mihail Moldoveanu, designerul copertii, a dus ideea chiar mai departe. El a rafinat simbolul gardului, personalizandu-l cu acel aspect de gratii de fier ruginit si transformandu-l intr-o fereastra de puscarie, prin ochiurile caruia privesc spre viitor cativa Oameni Alesi ai Neamului Romanesc, dar si ai lui Dumnezeu. Extraordinara alegorie!

Cartea a fost prezentata si la Gaudeamus, in noiembrie 2014, in ultima zi, la standul Editurii Virtuale. M-am gandit ca, la un moment dat, sa fac publicitate pe blogul ioncoja.ro, dar pana la urma n-am facut-o. Am uneori sfiiciuni de fata batrana, cand e vorba de mine. Curaj si chef de bataie am, doar cand e vorba sa-mi apar ideile si convingerile. Si totusi, fara reclama, cu un autor necunoscut, cu concurenta neloiala (data de evenimente) care ne-a urmarit „pas cu pas“ ( nu numai pe mine, ci si pe ceilalti autori), vestile n-au fost rele. Cei care au venit sa cumpere cartea, n-au fost cumparatori ocazionali, ci, informati din timp (de unde Dumnezeu or fi aflat?), venind decisi si cu bani potriviti sa cumpere exact cartea asta. Dintre sute de catarge!

In roman, ca sa leg cumva capitolele atat de diferite intre ele, am introdus un personaj fictiv, Mos Ilarie, care isi povesteste viata, avand, la data cand se termina romanul, in 2013, 93 de ani. Ajugand cartea pe mana redactorului Catalin Badea-Gheracostea, acesta a crezut initial ca Mos Ilarie, eroul cartii, este totodata si autorul, vreun legionar batran, uitat de moarte. Inseamna ca daca, un redactor experimentat s-a putut insela in privinta mea, inseamna ca pulseaza ceva viata in capitolele cartii!

Despre roman as putea sa scriu inca multe, dar ma opresc aici, dorind sa va mai spun doar ca acesta se termina ciclic, conform simbolului Uroboros, simbol care joaca un rol important in istorie, dar si in carte. Apoi, din firul principal al naratiunii se desprind actiuni secundare, idei si viziuni noi, interpretari originale ale unor evenimente, i-am pus chiar si pe Caragiale, Marin Preda, Pastorel Teodoreanu, George Cosbuc (nici pe Tanase, cel cu nasul mare, sau pe Vacaresti nu i-am uitat) ca sa-si aduca contributia la reusita cartii. Cu nume asa de mari, n-am nicio indoiala ca succesul (nu ma refer la cel de librarie) se va lasa mult timp asteptat.

Toate cele trei carti se gasesc, unele in format digital, altele si tiparite, peElefant.ro , la Libraria Editurii Virtuale, la edituraeagle.ro si, pentru diaspora, pe Amazon.

coperta_klein

Este poporul roman un popor de criminali?

Citind titlul, poate ca unii se vor intreba daca mai sunt citav la cap. Cum poate sa-i treaca cuiva asa o blasfemie prin cap? O sa vedeti ca intrebarea asta nu numai ca are rostul ei, dar voi arata ca majoritatea romanilor sunt, prin tacerea si pasivitatea lor, de acord cu ea!
Cand m-am apucat sa scriu romanul ” De la inima spre cer”, nici nu banuiam ca o sa ajung la Miscarea Legionara. La inceput incalecasem bine subiectul, tinand fraiele strans in pumn. Dar incet-incet, gloaba s-a pus pe mancat jaratec si sa arunce din copite, luand-o mai mult razna, decat condusa de mine. Asa ca a fost mai mult dorinta ei decat a mea, de a ma ocupa de Legiune. Mai ales ca in privinta asta eram ignorantul perfect!
Sigur ca imi fluturasera si mie pe la urechi vorbe precum “Horia Sima”, “Traisca legiunea si Capitanul” sau “Corneliu Zelea Codreanu”, cam la fel cum mi-a trecut si expresia “Ouagadougou”, despre care stiu doar ca e capitala unui stat de prin Africa. Dar mai mult, spre rusinea mea de-acum, nu stiam nimic despre Miscare. Noroc cu gloaba!
Asta numesc eu acum, dupa ce m-am desteptat, “autonomia operei literare” care, in anumite cazuri fericite se desprinde de autor, pornind cumva singura la drum, tragandu-l pe acesta, de urechi, dupa ea. Avantaje multiple, pentru ca daca se va trezi vre-un adormit sa-mi reproseze ca am scris “prea frumos” despre Legiune, o sa ridic, inocent, din umeri, o sa arat spre martoaga si o sa-l invit, politicos, s-o pupe sub coada.
Pentru ca o jignire mai mare nu ar putea cineva sa-mi aduca! Nu “frumos”, ci ADEVARAT am vrut eu sa scriu despre Legiunea lui Codreanu! Si fiindca vorba lunga-i saracie, sa redau mai jos un capitol din carte, pe care invit sa-l conteste cine-o vrea, daca il tin “bilutele”:

“A spune că Mişcarea Legionară n-a comis crime ar fi un neadevăr! Dar a pretinde că Legiunea este o organizaţie criminală este o blasfemie. Ca să constatăm obiectiv unde se situează Mişcarea din punctul acesta de vedere, e necesar să facem o comparaţie. Pe site-ul Businessday.ro a apărut la 25.08.2009 o statistică despre evoluţia criminalităţii în România între 1997 şi 2007. Iată un fragment din acest articol ce ne interesează pe noi în mod deosebit:

Numărul persoanelor condamnate pentru omor a fost de 756 în 2007, comparativ cu aproape 1500 în 1997.

În primul rând, vom considera numărul celor condamnaţi pentru omor egal cu cel al victimelor, deşi nu este de la sine înţeles că numărul criminalilor trebuie să coincidă exact cu al victimelor. În lipsa unei alte statistici, luăm aproximarea asta ca acceptabilă. Vom considera de asemenea toate evoluţiile în timp a evenimentelor ca liniare. Astfel, între 1997 şi 2007, adică în 10 ani, au fost ucise în medie, în România:

(1500+756)/2= 1128 de persoane pe an

Dacă vom considera pentru simplificare că România a avut 20 de milioane de locuitori în această perioadă, rezultă că într-un an la suta de mii de locuitori s-au produs:

1128 / 200 = 5,6 crime.

Legiunea a crescut din anul 1927 de la înfiinţare până la rebeliune, în 1941, la un milion de adepţi. În această perioadă au fost comise de legionari (nu de Legiune!) următoarele crime: asupra lui Duca, Stelescu, Călinescu, Iorga, Madgearu şi asupra celor 64 de arestaţi de la Jilava:

(69/5) / (1940-1927) = (69/5)/13 = 1,06, socotite pe an şi la suta de mii de legionari

Deci Legiunea a avut în toată perioada ei o rată a criminalităţii de 5 ori mai mică decât criminalitatea medie din România actuală. Să vedem însă care a fost situaţia până la moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, când în Legiune nu intra oricine şi când ochiul vigilent al Căpitanului veghea la aplicarea doctrinei fără nici cea mai
mică abatere! Între 1927 şi 1938 s-au produs doar două crime: victimele au fost Duca şi Stelescu. Dacă considerăm statistic că în această perioadă de 11 ani în Legiune au fost înscrişi în medie doar două sute de mii de legionari, rata criminalităţii este de:

(2/2) /11 = 0,09 crime pe an la suta de mii de legionari.Acest mic exerciţiu aritmetic ne dovedeşte fără putinţă de tăgadă mai multe lucruri:1) Că legionarii au fost departe de a putea fi consideraţi criminali.2) Că Doctrina Legionară este una creştină şi umană.3) Că Legiunea a fost sub mâna lui Codreanu o organizaţie în care crima nu şi-a avut loc. Când ea a apărut totuşi, a fost doar un fenomen simptomatic şi izolat, aflat la o rată a criminalităţii atât de redusă, încât ar fi pentru societatea românească actuală, dacă şi-ar propune, un obiectiv imposibil de atins4) Murdăriile care se debitează pe seama Legiunii că ar fi fost o mişcare paramilitară criminală sunt doar manipulări josnice, nesusţinute de fapte.

5) Că poporul român, supus unei agresiuni pe toate planurile, economic, cultural, patrimonial, social, politic, educaţional, moral, şi-a pierdut din vitalitate şi conştiinţă, ceea ce impune grabnice măsuri de reabilitare.
6) Răspândirea disciplinei şi educaţiei legionare în mijlocul naţiunii ar conduce şi la scăderea ratei criminalităţii, pe lângă ridicarea nivelului de conştiinţă al cetăţenilor. Rezultă că este de datoria oricărui român conştient ca să cunoască şi să răspândească Doctrina Legionară, spre binele neamului. Este o datorie a fiecăruia dintre noi ca să devină un factor activ la propagarea legionarismului printre cei din jurul nostru.
7) Apogeul Mişcării Legionare a fost atins în anul 1938, anul morţii Căpitanului. După el, Mişcarea a început să decadă, disciplina s-a redus, criteriile de admitere în Legiune s-au relaxat, ea a fost penetrată de spioni de toate felurile şi de agenţi comunişti, iar cei mai buni conducători ai ei (aproape 300 la număr) au fost executaţi fără judecată de călăii lui Carol. Nici nu avea cum să nu decadă! Şi totuşi, aşa decăzută cum a ajuns a reuşit să arate lumii că, aflată la guvernare doar patru luni, în condiţii deosebit de grele, s-au putut realiza lucruri care azi, cu un stat aşezat, democratic, cu o constituţie liberală, cu ajutoare de la Uniunea Europeană, nici nu ni le putem imagina: un buget excedentar, politicieni cinstiţi şi devotaţi neamului, distribuirea corectă a resurselor, apărarea drepturilor cetăţeanului, programe de dezvoltare într-adevăr durabile, armonie socială, un sistem de promovare al valorilor eficient, dizolvarea găştilor profitoare, care erau şi atunci nişte lipitori hulpave pe trupul ţării, ca şi acum…

8) Disciplina Legionară trebuie să fie una de fier.

Iată ce multe adevăruri pot ieşi la iveală dintr-o mică socoteală de aritmetică de clasa a doua.”

Deci, zic eu, ca rauvoitorilor le-am inchis gura, macar pana le-o va inchide pamantul! Dar ce facem cu romanii care, loviti de pasivitate in moalele capului, nu protesteaza atunci cand Legiunea, pe nedrept, este acuzata ca ar fi o organizatie criminala? Vrem sa le-o spunem clar si fara manusi aici: Cine e de acord, chiar si prin tacere, cu afirmatia ca “Legiunea a fost o organizatie criminala”, este implicit, prin deductie logica, de acord cu asertiunea ca “Poporul roman este un popor de criminali”.

Carticica sefului de cuib

Corneliu Zelea Codreanu a fost unul din cei mai mari patrioti ai romanilor. Comparabil in toate cu Horia sau cu Avram Iancu. Dar, ca oricarui patriot adevarat, i-au fost rastalmacite faptele si vorbele. Iar despre Legiune s-a spus ca a fost o miscare antisemita si fascista. Nimic mai fals. Legiunea lui Codreanu a fost singura Miscare nationalista din Europa care n-a fost condamnata de tribunalul de la Nürnberg. Si n-a fost condamnata pentru ca, desi au fost la putere 4 luni, n-au omorat in perioada asta nici un evreu. Crucile cu sageti negre ale ungurilor, aflate la putere in Ungaria patru ani mai tarziu, cam tot patru luni, au reusit sa trimita spre lagarele nemtesti vreo 80.000 de evrei. Numai minciuni si dezinformari s-au spus despre Legiunea noastra romaneasca. Si cum o minciuna repetata des ajunge sa fie crezuta, e bine sa cautam sa aflam adevarul nu in ce se spune cu rea vointa despre legionari, ci direct de la sursa, din doctrina legionara. Haideti sa luam la intamplare un capitol din Carticica Sefului de Cuib si sa citim ce norme de comportare impunea Corneliu Codreanu legionarilor, Le cerea sa faca crime? Le spala creierul cu prostii? Avea vreo logica in ceea ce spunea? Si cate din ele or mai fi valabile astazi, dupa 70 de ani de la publicarea lor? Iata un scurt capitol, dar suficient de edificator pentru cei care vor sa afle adevarul:

PUNCTUL 48. Cum se prezinta un legionar.

Când un legionar se prezinta unui sef superior sau sefului Legiunii, se opreste la o distanta de trei pasi în pozitia de drepti, saluta ducând mâna dreapta la inima apoi ridicând-o spre cer si spune: Sunt legionarul …, din cuibul….

PUNCTUL 49. Cum trebuie sa fie în vorba si în scris un legionar.

Legionarul si în scris si în vorba trebuie sa fie scurt, clar si precis. Vorbaria lunga si încurcata este vorbaria democratiei.

PUNCTUL 50. Îmbracamintea legionarului.

Legionarul va fi modest îmbracat. El nu va pune pret pe hainele luxoase si stralucitoare ale nimanui. El va dispretui luxul pe care îl va considera ca având la baza o înclinatie sufleteasca spre frivolitate, spre lichelism, spre sacaturism.

Astazi omul luxos, daca nu este un hot apartinând uneia din multiplele forme ale hotiei, în orice caz este un nesimtitor care palmuieste mizeria nesfârsita a tarii.

Legionarul nu va cântari un om dupa haina si nu va mai face deosebire între omul sarac, cu haine rele si cel cu haine bune. Legionarul va cântari pe om dupa ceea ce va avea sub haina, adica dupa sufletul lui. Sunt multe haine rupte care ascund sub ele comori de aur în inima!

PUNCTUL 51. Legionarul si mânuirea banilor publici.

Legionarul care-si va însusi bani care nu-i apartin, care va mânui în mod necinstit banii Legiunii sau ai oricarui om, acela care nu va putea da socoteala, conform promisiunii, de banii încasati din vânzarea brosurilor, gazetelor, insignelor etc. va fi eliminat pentru totdeauna din Legiune de la primul caz, orice situatie ar ocupa în ea.

În organizatia aceasta, nu pot sa creasca decât numai oameni cinstiti.

O mica hotie nu poate sa te lase indiferent pentru ca în definitiv aceasta nu este decât samânta marilor hotii, samânta care dezvoltându-se din cauza tolerantei noastre, ar putea rastigni din nou prin jefuire poporul român si aceasta tara.

PUNCTUL 52. Sentimentul demnitatii

Ne-am saturat de lipsa de demnitate omeneasca. Daca nu dai bacsis, daca nu-l platesti, nu ti se înscrie în partid. Daca nu platesti, nu da drumul hârtiilor de la primarie.

Daca nu dai bacsis, nu poti sa-ti capeti dreptul. Bacsisul, mita si hotia au desfiintat sanatatea morala a natiunii române.

Legionarul va cauta sa desfiinteze aceste apucaturi si sa reînvieze sentimentul demnitatii omenesti. El nu va da nimanui nimic, nu va promite nimanui nimic, iar când va face cuiva un serviciu, nu se va înjosi ca sa primeasca bacsis sau mita ci va pune mâna în gât mituitorului.

PUNCTUL 53. Scoala faptei creatoare.

Legionarul trebuie sa fie un om de fapta. Prin fapta lui, prin munca lui, el va cladi din temelii România cea noua.

PUNCTUL 54. Rugaciunea ca element decisiv al victoriei. Apelul la stramosi.

Legionarul crede în Dumnezeu si se roaga pentru biruinta Legiunii.

Sa nu se uite ca noi, poporul român, stam aici, pe acest pamânt prin voia lui Dumnezeu si binecuvântarea Bisericii Crestine. În jurul altarelor bisericilor, s-a aflat adunata de mii de ori în vremuri de bejenie si restriste, întreaga suflare româneasca de pe acest pamânt, cu femei, copii si batrâni, cu constiinta perfecta a ultimului refugiu posibil. Si astazi stam gata sa ne adunam, poporul român, în jurul altarelor, ca-n vremuri de mari primejdii, pentru ca îngenuncheati, sa capatam binecuvântarea lui Dumnezeu.

Razboaiele se câstiga de aceia care au stiut sa atraga din vazduh, din ceruri, fortele misterioase ale lumii nevazute si sa-si asigure concursul acestor forte. Fortele acestea misterioase sunt sufletele mortilor, sufletele stramosilor nostri, care au fost si ei odata legati de glia, de brazdele noastre, care au murit pentru apararea acestui pamânt si care sunt si azi legate de el prin amintirea traiului lor de aici si prin noi, copiii, nepotii si stranepotii lor. Dar mai presus de sufletele mortilor sta Dumnezeu.

Odata aceste forte atrase, ele vin în balanta ta, te apara, îti dau curaj, vointa si toate elementele necesare victoriei si te fac sa învingi. Introduc panica si groaza în dusmani, le paralizeaza activitatea. În ultima analiza, biruintele nu depind de pregatirea materiala, de fortele materiale ale beligerantilor, ci de puterea lor de a-si asigura concursul puterilor spirituale. Astfel, se explica, din istoria noastra, biruintele miraculoase ale unor puteri materialiceste cu desavârsire inferioare.

Cum se poate asigura concursul acestor forte?

1) Prin dreptatea si moralitatea actiunii tale;

2) Prin apelul frecvent, insistent la ele. Cheama-le, atrage-le cu puterea sufletului tau si ele vor veni. Puterea de atractie este cu atât mai mare, cu cât apelul, rugaciunea, se face în comun de cât mai multi. De aceea, în sedintele cuibului, care se tin în toata tara sâmbata seara, se vor face rugaciuni si se vor îndemna toti legionarii ca a doua zi, Duminica, sa mearga la biserica. Patronul nostru este Sfântul Arhanghel Mihail. Icoana lui trebuieste sa o avem în casele noastre, si în vremuri grele sa cerem ajutorul lui si El nu ne va lasa niciodata.

PUNCTUL 55. Scoala suferintei

Cel ce intra în aceasta lupta, trebuie sa stie de mai înainte ca va avea de suferit. Dupa suferinta vine întotdeauna victoria. Cel ce va sti sa sufere, acela va învinge. De aceea, noi, legionarii vom primi suferintele cu drag. Fiecare suferinta este un pas înainte catre mântuire, catre victorie. O suferinta nu-l va descuraja pe legionar, ci-l va oteli, îi va cali sufletul. Cei ce-au suferit si vor mai suferi înca, vor fi adevarati eroi ai luptei legionare. Binecuvântarea Patriei se va întinde asupra lor si asupra familiilor lor.

Ochiuri sau omleta?

Copil fiind,  la mama acasa, in Ardeal, vorbeam intre noi cifrat, in coduri. (Aveam si o limba „pasareasca“, care vorbita repede, nu era priceputa de cei mari, spre incantarea noastra.) Faceam chiar analogii surprinzator de istete pentru varsta aceea. De exemplu ouale, le mancam si noi, ca tot romanul, ochiuri sau omleta. Omleta, ca sa iasa pufoasa si gustoasa, trebuia batuta temeinic, cu un obiect contondent in castron, pana facea spume. La noi omleta se numea „papara“. Cand ne intalneam „in gasca“, dupa ce unul dintre noi primea cate o batuta strasnica, „cu strigaturi“, acela spunea plin de mandrie, dar si de vanatai, ca „a mancat papara!“

O asemenea papara am mancat eu de la unii din cititorii de pe blog, cand am scris un articol in care am aplicat doctrina legionara intr-o analiza politica. Ar fi fost, ziceau, „o blasfemie“. M-am intrebat, de unde vine aceata diferenta de perceptie, fiindca critica n-a fost facuta cu rea intentie.

Diferenta de opinii vine din situatia diferita, prin care unii, cu psihologie die cititori, ma critica, fiindca eu am avut, poate fara sa-mi dau seama, psihologie de autor. Doctrina legionara este pentru unii un lingou de aur, care trebuie pastrat in cel mai intunecos colt al buncarului bancii nationale. Nimeni nu are voie sa se apropie de zona aceea macar. Eu insa am doctrina legionara pe masa de lucru de doi ani de zile. E unealta mea zilnica de lucru, de care ma folosesc intr-una, asa cum batranul instalator pensionar, inca verde, mai fuge cu geanta lui jerpelita prin oras, ca sa repare robinete sau chiuvete care curg. Are in geanta, printre sfoara de canepa si garnituri diferite si o cheie franceza, pe care a primit-o inca pe cand era ucenic, de la maistrul sau. De cheia asta franceza nu s-a despartit niciodata. Dar bietul instalator, desi tine la cheia lui ca la ochii din cap, nu ezita, daca e nevoie, sa repare cu ea si WC-uri infundate. Lui nu i-a trecut niciodata prin minte ca cheia lui franceza s-ar putea simti jignita, in contact cu murdaria omeneasca. Dupa intervenitia „blasfemica“, o ia cu drag, o spala, o sterge si-i pune cateva picaturi de ulei pe rotita dintata si pe canalul falcii mobile. Apoi o inveleste intr-o carpa curata si o pune in geanta, pregatita pentru o noua interventie.

Deci, raman pe blog cu orice risc, fiindca aceasta strategie de „demistificare“ a doctrinei legionare mi-a adus multe beneficii ca autor al unei carti despre Legiune si despre Codreanu. Stiti desigur, prieteni, ca subiectul ML este  „tabu“. Fiecare om cuminte si cu minte, cu situtatie stabila si salar de la guvern, stie asta si nu se leaga la cap daca nu-l doare. Mai bine studiaza trecutul, prezentul si posibilitatile de dezvoltare ale prostitutiei cubaneze. Daca se poate pe viu si la fata locului! Numai unul ca mine, cu mintea „cat o nuca“ putea face greseala de a aborda acest subiect. Dar, zic eu aici, abordand aceasta tema cum am scris mai sus, am descifrat secrete si explicat situatii pe care cred ca nimeni inaintea mea nu a facut-o. De exemplu, Codreanu in „Pentru Legionari“ afirma despre unii, pe care el altundeva ii numeste rataciti, ca nu inteleg mistica nationala pentru ca nu o pot trai. Mistica nationala a fost si subiectul unui capitol din carte, in care am adancit in felul meu subiectul:

Achitarea lui Codreanu şi a celorlalţi acuzaţi a stârnit o vie emoţie în ţară. Trenul special cu care au plecat moldovenii lui veniţi la proces, focșăneni, ieşeni, bârlădeni, vasluieni, a fost întâmpinat în toate gările de pe traseu de mii de oameni cu bucurie, flori şi mare dragoste. Au fost momente de mare înălţare sufletească, ce nu s-au mai pomenit pe plaiurile româneşti de la Marea Unire din 1918. În multe gări trenul a oprit şi atunci au asistat cu toţii la manifestaţii de simpatie şi de dragoste din partea locuitorilor de la Slatina, Piteşti, Bucureşti, Focşani. Printre cei care îşi manifestau bucuria şi dragostea erau foarte mulţi copii şi tineri, purtând cu mândrie costume naţionale româneşti. Iar bătrânii cu plete albe plângeau:

 

„Prin tine-şi văd bătrânii tot avântul,

Ce-l trâmbiţau cu drag în larga zare,

Prin tine se răzbună tot pământul

Şi înfloreşte România-Mare.“

Ce-i putea face pe nişte bătrâni să se emoţioneze atât de mult, încât să le dea lacrimile? Codreanu explică acest fenomen tulburător prin vocea tainică care şoptise fiecăruia îndemnul:

„Veniţi la gară, pentru că din toate trenurile care trec, este unul care merge astăzi pe linia destinului românesc. Toate merg pentru interesul celor din trenuri, acesta merge pe linia neamului, pentru neam. Mulţimile au câteodată contact cu sufletul neamului. Un minut de viziune. Mulţimile văd neamul, cu morţii, cu tot trecutul lui. Îi simt toate clipele de mărire, ca şi acelea ale înfrângerii. Simt cum clocoteşte viitorul. Contactul acesta cu neamul întreg e plin de înfrigurare, de cutremur. Atunci mulţimile plâng. Aceasta va fi fiind mistica naţională, pe care unii o critică, pentru că nu ştiu ce este şi pe care alţii nu o pot defini, pentru că nu o pot trăi.”

Mistica naţională a fost mereu prezentă în toate clipele de înălţare ale poporului român, de la Mircea, Vlad, Ştefan sau Mihai Viteazu, atât de fericit exprimată de George Coşbuc în poezia Paşa Hassan. Cel ce întrupează sufletul şi speranţele neamului trebuie să fie primul pe câmpul de luptă:

Pe vodă-l zăreşte călare trecând

Prin şiruri, cu fulgeru-n mână.

În lături s-azvârle mulţimea păgână.

Căci vodă o-mparte, cărare făcând,

Şi-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgând,

Oştirea română.

Această sarcină uriaşă, mult peste puterile omeneşti, plină de înălţare şi de tragism, dă eroilor un destin prin care, în calea celor Aleşi totul devine hiperbolic, potenţat de mistica care nu este altceva decât susţinerea divină pentru a îndeplini un ideal creştin. Ne întoarcem iarăşi la Coşbuc, care cu sensibilitatea lui poetică prinde magistral această trăsătură a eroului mistic, devenit Arhanghel:

Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier

Şi zalele-i zuruie crunte,

Gigantică poart-o cupolă pe frunte,

Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,

Iar barda din stânga-i ajunge la cer,

Şi vodă-i un munte.

La Bucureşti, mulţimea care l-a aşteptat la Gara de Nord a umplut până la refuz piaţa gării, revărsându-se spre Calea Griviţei şi spre Clădirea Politehnicii din strada Polizu. Au fost acolo peste 50.000 de oameni, veniţi doar din imboldul inimii să-l vadă şi să-l întâmpine pe cel pe care-l socoteau demn de dragostea lor. La Focşani, trenul a ajuns la trei noaptea. Acolo aşteptau o mie de oameni venirea trenului, care întârziase. Erau adunaţi acolo de unsprezece ore şi voiau cu toţii ca să-i oprească pe Codreanu şi cei apropiaţi lui câteva zile la Focşani. Dar Codreanu, mânat de dorul de a-şi vedea oraşul şi familia, avea să pornească mai departe. Focșănenii, cei care se simţeau păgubiţi fiindcă n-au avut norocul celor din Turnu Severin ca procesul să aibă loc la ei în oraş, smulg lui Codreanu promisiunea ca nunta lui să aibă loc la Focşani, pe 14 iunie.

Dimineaţa ajung la Iaşi. În gară, mii de oameni, mai ales studenţi, îi iau pe sus pe cei din tren şi-i duc la Universitate, unde desigur, dau de cordoane de jandarmi care păzeau, nu-i aşa, Universitatea ca să nu fie profanată. Mulţimea rupe cordoanele jandarmilor şi pătrunde în aula universităţii, unde Profesorul Cuza ia cuvântul. Corneliu, care nu-şi mai văzuse familia de opt luni de zile dă o fugă şi până la Huşi unde mama lui, cu lacrimi în ochi, l-a primit în pragul casei.

Pe 14 iunie, Corneliu face nunta cu domnişoara Ilinoiu Elena la Focşani, aşa cum promisese. Aici a fost totul pregătit de un comitet de organizare. La nunta lui Corneliu au participat, se spune, o mulţime gigantică, care număra între 80.000 şi 100.000 de oameni şi vreo 2000 de care cu boi, căruţe cu cai şi automobile. Această nuntă a fost filmată, dar filmul a rulat doar de două ori la Bucureşti pentru că ministerul de interne a interzis filmul, l-a confiscat şi i-a dat foc.

Pe 10 august 1925 Corneliu avea de gând să boteze 100 de copii din zona Focşanilor, dar guvernul, pentru a împiedica această acţiune creştină, a decretat în Focşani stare de asediu. Totuşi botezul a avut loc, cu mari greutăţi, în satul Ciorăşti de lângă Focşani. Între baionete, cum avea să spună cu amărăciune Codreanu, 100 de băieţi au primit numele de Corneliu.

Aşadar 19.300 de avocaţi voiau să-l apere,  80.000 de nuntaşi să-i pună pirostriile, 100 de prunci să-l aibă ca naş şi să-i poarte numele. Nu purta deja Codreanu o gigantică cupolă pe frunte? Şi Mâna Lungă cu hoarda ei  — neadormită — nu era de acum  mereu pe urmele lui?