Un om deosebit

Aceasta postare am luat-o de pe ioncoja.ro, fiindca mi-a placut nu numai scriitura, ci si de eroul acestei povestiri. Atata timp cat tara mai are asemenea oameni, nu e totul pierdut.

Descântec pentru un sat pustiu

Ce-a mai rămas din satul Burtuca

Foarte rar, cred, mai poţi întâlni aşa ceva: să fii atât de
legat de locurile copilăriei, de un sat de mult dispărut, încât să nu
poţi trăi fără el. Dorul acela nedefinit…

Tatăl era pe moarte atunci, în 2002, şi satul era deja pustiu, cufundat sub buruieni şi hăţişuri de păduri, de parcă nimeni n-ar fi trăit acolo vreodată. Coborâseră la oraş, în Lupeni. Tata lucra la mină.
Nu mai apucaseră să meargă în satul acela de munte, ocupaţi cu treburi
şi griji pământeşti. Dar mereu vorbeau, povesteau, îşi aminteau împreună
de clipele frumoase de-atunci. Şi tot amânau să urce. „Poa­te săptămâna
viitoa­re”, ziceau. Mereu săptă­mâna viitoare…
Dar acum, tatăl era pe moarte. Într-o zi de mai, pe când stăteau amândoi în­tr-un balcon de bloc, bătrâ­nul a zis cu glas mai încet, tainic parcă: „Toată mun­ca
mea îi acolo, în deal… Toată viaţa mea… S-o ales prafu’ de tot. Îmi
pare rău de toată viaţa mea…”. Cu­vintele astea l-au cutre­mu­rat pe
fiu. Bătrânul nu mai vorbise niciodată aşa. Nu obişnuia să se tânguie,
să spună că-i pare rău de ceva din trecut. Era un om tare, ca de stâncă.
Vorbea rar, niciodată despre sine, des­pre trăirile lui. Nu lăsa să se
vadă necazul, mai ales în prezenţa copiilor. Pe toate le ţinea înăuntru,
cu încăpăţânare şi demnitate. Câteva zile a stat pe gânduri fiul, acum
bărbat, în vârstă de aproape 55 de ani. Ce să facă… Şi-n cele din
urmă, a hotă­rât că trebuie să urce iarăşi acolo, în locul unde s-a
născut.

Merele lui Dumnezeu

Cât de repede pot pune stăpânire ruina şi buruiana peste un sat părăsit, peste o casă de ţară nelocuită… Nimeni n-ar crede: doar câţiva ani. Iar ei fuse­seră dintre
ultimii care părăsiseră aşeza­rea, fiindc-o iubeau şi nu-i lăsa inima.
Plus că veneau la fiecare sfârşit de săp­tă­mână, primeneau casa,
curăţau pomii, îngrijeau grădina… Bunicul lui nu-şi lăsase casa până
de curând, îndârjit să moară în ea, pe pat, privind pe fereastră munţii.
Acum, totul era paragină. A fost nevoie de doar cinci-şase ani de
nelo­cui­re totală… Cu greu a putut răzbi până acolo, prin spini şi
bălării înalte. Abia mai recunoştea drumul. Într-un târziu, a văzut Casa
ieşind dintre ierburi… Gar­durile căzuseră. Geamurile, sparte de
vânt. Ploua prin acoperiş, zidurile erau rănite de ruină. Când a deschis
uşa, s-au risipit şoarecii prin încăperi. Pe dulăpior, o lampă veche,
mare, frumoasă – la lumina ei, seara, rostea bunica basme vechi şi
înspăimântătoare. Dar cel mai tare l-a uluit cuptorul. S-a uitat la el,
din pragul uşii, ca para­lizat. Un fel de panică zice că a trăit…
Cup­torul spart, izbit parcă cu barosul, din loc în loc, numai găuri.
Şi, brusc, i-a venit în memorie mirosul de pâine. Pâinea aceea din care
rupeau cu toţii, împreună, la ceasul serii… „Atunci mi-am spus că nu
se poate aşa ceva. Când m-am uitat la cuptor, parcă mi-or dat
lacrimile”, zice astăzi Emil Părău, fiul lui Si­mion Părău, nepotul lui
Simion şi strănepo­tul lui Avram. După numai câteva zile, a luat cu el o
echipă de zidari şi lucrători la pădure. Imediat au început munca.
Curăţat curtea, reparat gardul, schimbat acoperişul… „Hai, hai!” le zicea,
mereu înfipt între ei. Noaptea dormea în aceeaşi cameră cu muncitorii,
pe nişte saltele, iar în zori, era primul care se trezea. Totul trebuia
să arate la fel ca înainte. Târ­naţul prelung, grinzile vopsite-n
cafeniu, la fel ca lemnul uşii şi-al ferestrelor… A adus nişte
spe­cialişti în făcut chirpiciul, „cu lut, paie, balegă de cal” şi a
tencuit pereţii pe dinafară, întocmai cum arătau ei în vremea
copilăriei. Înăuntru, laviţele, blidele, icoa­nele… Şi mai ales
cuptorul. Alb, colţuros, exact cum şi-l amintea. S-a dus în cimitir, la
mormântul bunicilor. Crescuseră pe el salcâmi. A cu­răţat totul, a pus
flori. Co­piii lui, pe atunci mici – nu poate să uite – vopseau amândoi
gardul mormân­tului. A înfipt cruce nouă, de piatră. După o lună-două,
i-a spus tatălui său rămas în oraş: „Auzi, ta­tă… Ştii ce? N-ai vrea
să dăm şi noi o fugă pe la noi pe aca­să?…”.

300 de hectare de fericire

Iulie, 2002. Erau mai mulţi acolo, neamuri, ve­cini, oameni ce părăsiseră de
mult satul, încă de pe vremea „industrializării” de după război. Nu se
mai întorseseră de atunci ni­cio­dată. Emil Părău i-a adus, pe
cheltuiala lui. Îşi sprijinea tatăl, ţinându-l de braţ, când au urcat pe
uliţă, prin grădină. „S-o ales prafu’… De ce m-ai adus? Mai bine să
nu văd. Prafu’ s-o ales…”, zicea, urcând, abia târându-şi paşii. Iar
când a ajuns în faţa casei, „o stat un pic şi-o făcut ochii mari şi n-o
zis nimica. Pe urmă s-o dus şi o dat ocol, prin curte, prin spatele
casei, o văzut pomii văruiţi, totul aranjat, o altă cruce pe care am
încrustat tot neamul, de la străbunici până la noi. Era scrisă şi mama
mea Ilina, săraca, care s-o stins în ’90. S-o uitat la cruce, o citit.
Pe ur­mă s-o dus iarăşi în faţa casei şi iarăşi s-o uitat. Cineva, un
fost vecin, i-o zis: «No, ce zici, domnu’ Părău?» El, care tot timpul
comenta, că n-ai făcut aia, n-ai făcut aia, care nu lăuda niciodată pe
nimeni direct, stătea în faţa casei şi se uita, cu ochii ăia mari. Nu
pot să uit: mai că dădea să plân­gă. Tata. Un om care ni­cio­dată nu-şi
arăta emoţiile… Şi-o zis: «As­ta, cred, şi lu’ Dum­nezeu îi
place…»”.
Pe urmă, când bătrânul s-a îmbol­năvit, i-a adus mere. Le
cumpăra din piaţă, alese, mici, „cât mai pădureţe”. I le aducea
tatălui, care stătea întins pe patul de spital şi îi spunea că sunt mere
din livada lor, din munţi. Tatăl nu mai putea mânca, trăia doar prin
per­fuzii. Dar lua mărul acela în palmă, îl privea şi zâmbea. „Asta,
cred, şi lu’ Dumne­zeu îi place…”, a fost vorba lui, până la moarte.
Iar Emil Părău crede că tatăl său a murit împăcat. De atunci, a făcut un
jurământ: „Cât oi trăi eu, o să am grijă de casa aia!…”. În vara
anului 2003, în curtea lui Emil Părău a apărut un vecin, numit Ţic. Zice
sfios:
– Milule, eu n-o să mai vin pe aici. Îi numa’ buru­iană,
singurătate, mi-i urât. Nu mai pot să le lucru. Nevasta mi-i bolnavă la
Petroşani. N-ai vrea tu să-mi cumperi pământul şi casa?
– Da’ ce să fac cu ele? a întrebat Emil, uimit de aşa propunere.
Crucea din faţa casei lui Aron, ridicată de Emil Părău

– Nu ştiu, faci şi tu… fân.
– Da’ nu-i păcat să vinzi pământu’ lu’ moşu’ tău, care-o muncit şi s-o chinuit atâta pă el? Dai tu pămân­tu’ bătrânilor, măi?

Nu ştiu, Milule, da’ eu nu mai pot. Îi prea departe, tăt satu’ ăsta-i
numa’ bălării. N-ai un vecin, cu care să te-ajuţi… Nu mai pot, zău.
– Bine măi. No, cât cei pă ele?
– Na, eu zic o sută zece milioane. Da-i cam mult, aşa-i? a zis, ridicând ochii ruşinat, temându-se de un refuz.
I-a 130 de milioane, „ca să fie omu’ mulţumit”. Pentru 20 de hectare. I
s-a părut puţin. Prea puţin, pentru 20 de hectare „din satul lui”.
Decât să vină altul şi să îl cumpere? Să-şi facă nu ştiu ce hotel sau
vile de vacanţă? Peisajul acela, lumea copilăriei cui rămâ­neau?… Apoi
a venit altul, şi altul, şi altul… Vecinii lui îşi vindeau satul,
bucată cu bucată. „N-ai vrea să iei şi de la mine, Milule?…”. Tuturor
le-a dat mai mult decât cereau, zicând: „Lasă, să fie de sufletu’
lu’…” Şi numea vreun bunic, ori un părinte de-al respecti­vu­lui, pe
care-l ştia din copilărie. Până la urmă, a cum­părat întreg satul.
Risipit pe un vârf de munte, de la un capăt la altul al privirii. A
făcut rost de bani şi a luat totul. Aproape trei sute de hectare. Vreo
cincizeci de gospodării cu pământuri uriaşe, atâtea câte erau în vremea
copilăriei sale. Cel mai mult a cheltuit cu refa­cerea uliţelor, cu
amenajarea pământurilor, a păşunilor. Tufişuri, lăstărişuri, bălării…
Un efort financiar uriaş. Acum, fiecare grădină e îngrijită, iarba
tunsă, aproape gazon, de parcă oamenii ar mai trăi încă acolo. În
scur­tă vreme va reface şi casele, şi şurile, chiar şi pe cele din care
n-a mai rămas decât vreun rest de temelie, ascuns prin hăţişuri
sălbatice. Şi nu le va reface ori­cum, ci exact cum au fost înainte.
Nici mai rustice, nici mai moderne. Aşa cum le-a avut omul. În felul
acesta, îi va avea pe toţi alături. Emil Părău e astăzi stăpân peste un
sat imens, cu păduri, ape, păşuni, grădini, case, dar mai ales cu
superbele lui privelişti spre Mun­ţii Metaliferi, din Apuseni, sau spre
Munţii Orăştiei, cu cetăţile dacice. Îţi trebuie, cred, vreo două-trei
zile, ca să-i străbaţi toate pământurile. Cândva, până nu de mult, se
numea satul Burtuca. Astăzi nu mai există pe absolut nici o hartă din
lume.

Secretul lui Emil Părău

Stau în maşină alături de Emil Părău. Mergem spre satul lui, spre „secretul” lui din munţi, aşa cum îi place să spună. De ce a făcut toate astea? De ce şi-a
răscum­părat întreg satul părintesc întins pe atâtea pământuri? Poate că
a făcut-o şi pentru strămoşii săi? Nu zice nu. Să nu li se şteargă
urmele, numele, casele… Dar a făcut-o, mărturiseşte, şi pentru sine.
Inscripţia de pe troiţa pusă de Emil Părău la intrarea în Roşia
„Da, pentru mine. Eu în locul ăla mă… încarc. Îi matca mea. Nu ştiu cum să
spun. Sunt pământuri dacice, cu putere, pământuri de strămoşi. O să
vedeţi… O să simţiţi, poate…”. Şi-mi mai zice că mai are şi alte
vise cu pământurile acelea. O să mi le destăinuie, dar mai târziu, când
ajungem… S-a mai scris în „Formula AS” despre Emil Părău. Unul
dintre cei mai apreciaţi oameni de afaceri din Valea Jiului, patronul
smerit ca un copil, cunoscut mai de­grabă pentru faptele sale de
binefacere, fiindcă a dat sute de locuri de muncă bine plătite oamenilor
din ţinut, fiindcă ajută constant alţi aproape o mie de ne­voiaşi ce-l
pomenesc în rugăciuni, fiindcă a renăscut staţiunea turistică de la
Straja, în munţii Vâlcanului, ridicând acolo o mânăstire, totul numai pe
banii lui. Multe se ştiu despre el. A sprijinit o mulţime de alte
mânăstiri şi biserici din Oltenia sau Ţara Haţegului. Dar foarte puţini
ştiu despre „nebunia” asta a lui, de a cumpăra un sat întreg fără
oameni. Satul părintesc. Până să cumpere tot şi să cureţe pământurile,
n-a spus nimic, nici celor din familie. Nici copiilor, nici neves­tei,
ca nu cumva să-l mustre pe ce dă el banii. Până n-a fost totul gata, n-a
spus. Abia apoi i-a adus pe toţi în Paradis.

Piramidele dacilor

Ne apropiem acum de „ţara” cea înaltă a lui Emil Părău. De aici, de la
Ardeu, spre munţi, se simte el cel mai bine. Mă uit la chipul său –
aproape tot timpul zâmbeşte, ca un flăcău, omul ăsta pur şi simplu a
întinerit, n-ai zice că are mai mult de vreo 30 de ani. Îmi arată
culmile, ca nişte piramide ascuţite, împădu­rite, îmi vorbeşte de daci,
ca despre nişte bunici de mai ieri, îmi explică „pe viu”, de ce n-au
putut fi ei cuceriţi niciodată, fiindcă trăiau pe vârfurile acestor
piramide, unde îşi făceau cetăţile şi cultivau grânele. „Uitaţi-vă,
Cetăţuia Ardeului: ce con perfect! Dacii i-or retezat vârful şi acolo
şi-or fă­cut cetatea. Na, pe unde să urci, să-i cuce­reşti?!…”. Aşa au
fost toate „conu­rile” acestea dimprejur, locuite când­va de daci, aşa
sunt şi cele din satul lui: de necucerit. Emil Părău ar vrea ca satul
lui să nu fie cucerit nicio­dată.
Ştie totul despre dacii de-aici. A finanţat cărţi şi cercetări, îmi arată gura unei peşteri prin care tre-ceau călare prin muntele Cetăţuii, până în partea cealaltă, sau locurile unde s-au găsit mari co­mori. Ne oprim des, el vorbeşte cu
bătrânii, cu oamenii locului, toţi îl ştiu şi-l preţuiesc şi se bu­cură.
Dincolo de Bal­şa, începe tărâmul satelor părăsite. Buneştiul,
altă­dată mare, acum complet pustiu. Se văd casele, şu­rile năruite,
superba bise­ricuţă de lemn în para­gină… Galbina, Mada, Oprişeşti,
Techereu – doar câţiva locuitori. Ro­şia, chiar la poalele Bur­tucii, un
sat cândva plin de oameni, acum e pus­tiu. Emil Părău a făcut un
monument mare, la in­trarea în sat, cu Iisus păs­tor. „Sa­tul Roşia.
Bine aţi venit. Dumnezeu să fie cu tine” scrie pe el, deşi în sat nu mai
trăieşte de mult absolut ni­meni. Prin mijlocul lui trece un pârâu cu
apă de cu­loare roşie.

Plimbare printre „vecini”

Dar dacă aceste aşezări goale încă mai figurează în acte, în evidenţele
primăriei, satul lui Emil Părău, pur şi simplu, nu mai există.
Aron şi stupii lui de albine făcuţi din lut, ca pe timpul dacilor
L-a înghiţit istoria, uitarea, în doar câteva zeci de ani. Însă călăuza mea
îl ştie, loc cu loc, ar putea vorbi zile întregi despre fiecare casă şi
istoria ei, chiar dacă din multe n-au rămas decât nişte temelii
răscolite de vânt. „Uite-aco­lo, la pru­nul ăla, e Lina Trichii. De aici
începe satul”, zice, păşind încet pe uliţă, contem­plând totul cu
ace­eaşi melan­colie bucuroasă în priviri. „Altădată era acoperită cu
paie. Lina era o fe­meie săracă, dar ajuta pe mulţi oa­meni, fără să
ceară nici un ban… Da, Lina, biata de ea… Din­coace îi a lu’
Cu­culeasa – Cucu ăsta o fost un om foarte bogat, slaaab, înalt,
fălos… Uite ce casă faină avea, pe asta o re­fac prima, am adus şi
muncitori, sunt acolo, înăuntru. Ailal­tă-i mai slăbuţă, a lu’ Utan,
ăsta n-avea avere, fiu-său o fugit în Ame­rica, îi ziceau
«Ame­ricanu»… Aici îi a lu’ Ţic Ioan, alt bogat – no uita­ţi-vă, ce
casă albă, înaltă, avea. Dincolo, mai sus, îi a lu’ Liţă a lu’ Gherghi.
Când şi-o făcut el casa, nu era drum. Totul o adus bie­tul om în
spinare, cu măgarii, cu carul cu boi. Vă daţi seama?… Şi-o fost casă
mare, de piatră, domnoasă. N-o puteţi vedea. Că n-o rămas decât numai
câteva ziduri sparte, în pădure. Dar sunt unele din care nu mai îi decât
temelia. A lui Bibăr­ţoaia, a lui Boca Adam… Temelia, atât. E trist.
Dar eu le ţin minte exact, pe toate. Şi-o să le fac tot aşa cum o fost
înainte. Ba o să-l aduc şi pe om acolo, sau pe co­piii lui. Să o vadă,
să se bucure şi să-şi amintească…”.
Pe măsură ce emoţia creşte, Emil Părău vorbeşte cu accent tot mai puternic ardelenesc. Se întoarce cu vorbele în anii copilăriei. Venerează casele astea, de parcă ar fi toate nişte case memoriale. Povesteşte cu dragoste despre fiecare vecin, ca şi cum ar face biogra­fia unor mari personalităţi, pe care le-a
cunoscut, sau chiar a unor fiinţe supraomeneşti, din alte lumi. Îmi zice
de unul Adam Jurcă, care acum vreo 30-40 de ani s-a întâlnit cu un
câine cu glas de om, un „moroi”, îmi arată temelia casei morarului
Dionisie, zis Bogatu, pentru că într-adevăr era un om vrednic, foarte
bogat, dar toţi din neamul lui au murit straniu; el însuşi, „Bogatu”, a
fost ucis pentru avere, tăiat cu toporul, chiar de nevasta, fiica şi
ginerele său… Apoi, casa blân­dului şi înţeleptului bătrân Ţic Ioan,
care, când mer­gea cu oile în păşunat, mereu purta cu dânsul o sticlă de
oţet de mere cu miere, din care le punea copiilor câte puţin în apa
rece de izvor pe care-o beau, „pentru sănătate”, iar lor li se părea că
apa aceea e cea mai gustoasă apă din lume…

Meşterind în ograda casei
Asta îi place lui cel mai mult: lucrurile simple. Oa­menii cu trai simplu.
Pădurea, poveştile, singurătatea. Să cutreiere solitar toţi munţii
ăştia, pe care-i ştie ca-n palmă. La şapte ani, mergea cu oile, trăia
mai mult cu ciobanii. I-a fost dragă ciobănia, încă de mic. Aşa că acum,
la ce s-a gândit Emil Părău? Dacă tot a cumpărat satul ăsta, ce-ar fi
să-şi ia şi oi? Avea prea mult fân de pe munţi, sute de clăi, n-avea ce
face cu el. Prin 2004, s-a dus la târg la Pui, acolo toată lumea vindea,
nimeni nu cumpăra. Doar el. Şi-a luat la început vreo două sute de oi,
mai mult „de drag”, la preţuri foarte mici. Acum are… patru mii! Doar o
mie sunt aici, dea­­supra satului – mân­ză­rile – restul le paş­te în
alte stâni de pe piscurile Retezatului. Brânza pe care a bote­zat-o
„Bure­bis­ta” e una din cele mai curate şi bune din Ar­deal, iar
ma­gazinul său din Lupeni nu poate face faţă cere­ri­lor. „Numai aşa
poţi câştiga bani fără să ai insomnii. Doar dacă faci ceea ce-ţi
pla­ce”, zice Emil Părău, la masa din faţa stânei sale, în timp ce
frânge o cea­pă, o bagă în sare, apoi ia cu mâna o bucată de caş.
Mân­căm balmoş, urdă, „brân­ză de caş” făcută după reţete moştenite de
la daci. Înfulecăm cu pof­tă, împreună cu cei 12 cio­bani, toţi la
ace­eaşi masă, şi râdem, şi ne uităm la munţi şi po­ves­tim, şi avem
toată dra­gostea unii pentru alţii şi tot timpul din lu­me. Într-adevăr,
avea drep­tate Emil Părău: în locul ăsta, parcă e „ce­va”. Ce­va ca o
pu­tere binefăcă­toare…

O comoară: viaţa ca acum o mie de ani

Aveam să îl cunosc, spre seară, şi pe ultimul supra­vieţuitor al satului,
singurul care n-a vrut nicicum să-şi părăsească pământul bătrânilor.
Singurul locuitor! Un încăpăţânat, care-a ţinut morţiş să stea pe loc,
să-şi „lucre glia”, în imperiul de hăţişuri şi buruieni.
Căruţă nouă, în aşteptarea unui stăpân
Aron Truţă ne aştepta în poar­tă, cu părul lui alb, ţepos, privind atent în
jos, spre curba uliţei. Îi zice lui Emil Părău că „ştia” că va veni azi,
deşi n-avea de unde să ştie, fiindcă nu-l anunţase nimeni, nu are
telefon, ni­mic. Iar prietenul său, care nu mai fu­se­se acolo de vreo
două luni, con­firmă: omul ăsta, Aron, are într-ade­văr o „putere a
presimţirii”, ştiind me­reu, cu ceva vreme înainte, cine vine la dânsul,
exact la ce oră, totul. Îl „simte” pe om de la distanţă, ba reu­şeşte
chiar să îl şi „cheme”, cu puterea gândului său. Are 76 de ani şi e
sin­gur. De multă vreme n-a coborât nici până la prăvălia din comună, de
la Balşa. Zice că nu are nevoie. Pe toate le are aici. Pământul
cultivat cu de toate, legume, „poame” la discreţie, lapte de la animale,
pâine din cuptor, miere din stupi, ierburi de leac. E incredibil ce
poţi vedea înăuntrul acestei gospodării singuratice: unelte vechi,
aceleaşi ca acum mii de ani. Îşi ară pământul cu plugul de lemn, făcut
de el însuşi, până-n toate încheieturile. Are foale de fierărie, o
mulţime de scule rudimentare de cioplit lemnul. Şi-a făcut singur sania,
carul cu roţi de lemn, îmi arată toate părţile lui, „ruda”, „loitrea”,
„dricul”, „butucul”, „obia­da”, „leuca”, „proţapul”, „piscul”,
zicându-mi că toate uneltele acestea-s „lăsate de la daci”, că le găseai
în toate gospodăriile din satul ăsta părăsit, chiar şi acum câţiva ani,
înainte ca toată lumea să plece. Iar oamenii le foloseau, zi de zi,
doar pe acestea, refuzând orice-i modern…
Asta e marea comoară a lui Emil Părău. Ultimul său plan „secret”. După ce va reface aceste case, vrea să le umple cu oameni. Oameni care trebuie să se îmbrace ţărăneşte, să aibă grijă fiecare de casa lui, să ţină plugul, să cultive
grâu şi porumb, să cosească fâ­nul, la fel ca altădată. Măcar pentru
câteva săptămâni. Pot fi oameni de-ai locului, urmaşi ai celor care au
trăit aici cândva, doar dacă-s gospodari şi vor să trăiască româneşte,
la fel ca părinţii lor. Nici o pensiune sau vilă modernă nu se va face
vreodată pe pământurile sale. Niciodată grătare, muzici asurzitoare.
Aici, în mun­ţii lui, nimeni nu intră cu aşa ceva, oricât ar plăti. În
ultima vreme, s-a gândit şi la turişti. Dar la turiştii care vor
altceva, mulţi sunt înnebuniţi după asemenea locuri, unde să se poată
întoarce în timp o mie de ani, la acea viaţă simplă, în armonie şi
linişte, pe care poate mulţi au pierdut-o. Vor fi vecini, fiecare
familie la casa ei. Vor primi câte o vacă, să aibă grijă de ea, câteva
oi din turmă. Vor putea merge la clacă, la măsuratul oilor, vor putea
învăţa să cosească sau să facă clăi. N-are cum să nu-ţi placă aşa ceva,
crede Emil Părău, dacă intri în „armonia” vieţii unui sat. Un poet,
acest „om de afaceri”. Nu-i place deloc să îi zici aşa. Ştie că nu va
câştiga mulţi bani din „secretul” său, căci şi cheltuie­lile de
întreţinere sunt foarte mari. Dar i-ar plăcea să vadă iarăşi satul plin.
Asta e „nebunia” lui. Oameni îmbrăcaţi ţărăneşte. Fiecare la casa lui.
Şi străini care, poate, vor duce-n lumea largă povestea unui biet sat
românesc, dispărut, de undeva din Munţii Apuseni. Vor pleca de aici şi
poate vor spune mai departe po­vestea lui Cucu, a lui Liţă a lu’
Gherghi, a lui Bogatu… A lui Ţic…
***

Pe pragul casei bătrâneşti refăcute Deocamdată, o casă deja a refăcut-o: a lui. Mă uit la cei doi prieteni vechi, cum
stau pe prispă şi poves­tesc, unde a stat cutare sau cutare, care al cui
a fost, cum a petrecut în viaţă, arătând cu mâna spre anumite locuri
din munţi. Asta fac de fiecare dată, când apare Emil Părău în sat: stau
împreună la o masă şi-ncearcă să-şi amintească, uneori până noaptea
târziu, la lumina opaiţului, cum a fost cândva. Vor să scrie poate, cine
ştie, un fel de istorie a satului, a fiecărei case şi familii. De aceea
vorbesc: ca să nu uite. Doar ei doi, în munţi, singurii supravieţuitori
ai unei lumi dispărute. Lui Aron, această preschimbare a aşezării din
ultimii ani i se pare „o minune”. A fost părtaş la ea, a fost martor. „O
minune”, aşa zice. Emil nu poate zice asta. O mi­nune i se pare faptul
că s-a născut aici, în acest Paradis. O minune, poate, şi că cei doi
băieţi ai săi, Alin şi Do­rin, au urmat tot această cale, fără ca el
să-i oblige vreo­dată. Căsătoriţi, primul are 27 de ani, al doilea 26,
dintr-o săptămână, jumătate stau doar pe pământul părintesc. Umblă prin
păduri, dorm sub cerul liber, ştiu locurile ca-n palmă. Zic că n-ar mai
pleca de aici. Co­sesc, fac fânul, muncesc braţ la braţ cu ceilalţi
lucră­tori, fără ifose de copii de bani gata. Ei se ocupă şi de oi,
fiindcă le place, au ciobănia în sânge, le place aceas­tă viaţă de om
liber şi stăpân şi sunt convinşi că vor să aibă grijă de pământuri, mai
departe. Le place. Pur şi simplu le place. Jură că nici ei, nici copiii
lor, n-ar putea să înstrăineze aceşti munţi, niciodată.
Asta e, pentru Emil, cea mai mare minune şi bucurie a vieţii. Feciorii săi. În
spatele casei părinteşti, este un păr enorm, care încă dă rod. Se zice
despre el că ar fi cel mai mare şi mai bătrân păr din partea locului.
Sute şi sute de ani. O minune a supravieţuirii. Bunicului său i-a zis
străbunicul că tot aşa l-a prins. Face nişte pere mici, arămii şi dulci,
cum nu mai cresc nicăieri în împrejurimi. Cele mai bune pentru pus la
uscat. Când satul era plin, toţi oamenii se urcau în el şi luau pere. Le
băgau în cuptor, ca să aibă pe iarnă fructe uscate. Mirosea tot satul,
toamna, a pere. Mireasma aia, plutind peste case… Mireasma perelor din
marele copac al lui Avram, tatăl lui Simion, bunicul lui Simion,
străbunicul lui Emil, stră-străbunicul lui Alin şi Dorin Părău şi aşa
mai departe, în veci.

Bogdan Lupescu

 

t

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>